Capitole din ascetism si bogoslovie – sf.Nicolae Velimirovici

 

CAPITOLE DIN ASCETISM SI BOGOSLOVIE

O SUTA DE CUVINTE, PRIMA PARTE

 

 

 
1.      Toti – toate celelalte religii – au cerut sa fie deasupra omului, pentru a se evita pacatele omenesti; sa fie deasupra  lumii, fara lume, fara pamânt, sa nu se murdareasca si sa nu faca rau, – Hristos este singurul care cere sa se afle în lumea raului, dar fara rautate; printre oamenii rai, dar fara rautate; în noroi, dar fara sa ne murdarim. Sa fii în lumea rea, dar sa nu fi rau, aceasta este puterea pe care o da Hristos. Si de aceea Hristos este purtatorul luptei, al sabiei care despica si separa raul în lume. – (4. I. 1915. Vladicin Han)

2.      Iubirea e noutate întru Hristos, singura noutate. Prin iubire, Hristos este nou si Dumnezeu. “Cine este întru Hristos – e o materie noua”. Cine nu are iubire, înca este în Vechiul Testament. Semnul lui Hristos – este iubirea. – (21.VIII. 1916. Londra)

3.      Iubirea este singura egalitate posibila pe pamânt: egalitatea omului cu omul; a omului cu crinul; a vrabiei cu omul; egalitatea totului cu totul, tot ce este pe pamânt cu tot ce se afla pe cer; egalitatea universala, pentru ca se întemeiaza pe Dumnezeu, iar Dumnezeu este singurul si în cer si pe pamânt, în crin si în om. Cu Dumnezeu suntem egali prin iubire. – (21. VIII. 1916).

4.      Patimirea este vinul prin care Hristos împartaseste pe om din pocalul iubirii. – (21. VIII. 1916)

5.      Rugaciunea este prosfora framântata din lacrimi si inima. – (26. VIII. 1916)

6.      Iarta-ma, Doamne, dar eu iubesc cel mai mult pe Dumnezeul care plânge. Nu de aceea îl iubesc pe Hristos? – (26. VIII. 1916)

7.      “Fagaduintele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt “da”, de aceea si Amin” (2 Corintieni, 1, 20). În El sunt: da; în El – Hristos DumnezeuOm – sunt toate promisiunile dumnezeiesti; în El, nu în om, nu în cultura, nu în civilizatie. Al lui da – restul se adauga; fiecare durere – e umpluta cu promisiune. În El este: tot.

8.      Rugaciunea – distilatoarea gândirii, ciurul, sita, fieraria, chipul-otelariei.

9.      Psalmul 50 Molitvenic

10.  Dostoievski si Sfântul Pavel: avem de luptat împotriva duhurilor rautatii care sunt în locurile ceresti (Efes. 6,12). – La Dostoievski mereu te simti ca între doua Testamente, Vechiul si Noul; întotdeauna tipatul lui Isaia dupa Mesia, dupa Dumnezeu, nu dupa om, nu dupa credinta în om: nimeni nu crede în om – Dostoievski este aici. Toata literatura occidentala crede, se muleaza pentru om. Dostoievski întotdeauna îsi intinde mâinile spre Hristos din Sodoma si Gomora sa. – (Oxford, 1917)

11.  Toti voi care luptati împotriva lui Hristos – va asemanati cu soldatii din ceara care se napusteau înspre foc. – Nietsche: s-a topit în nebunie – când a fost atins cu degetul încins al întelepciunii ceresti arzatoare. “Psalmul 68,2”

12.  Toata planeta duhnea a mortalitate: pacat: si diavol: si om. În miezul noptii – prin rugaciunile de dulci rasuflari sufletul se ridica din duhneala raului în peste-lumeasca dulce mirositoare materie întru Hristos. – (miezul noptii 21.IX 1919. la Atena)

Miezul noptii am purtat în irisul sufletului meu, pe fiecare miez de noapte, în fiecare simt al meu, si El m-a scos preamilostiv din padurea salbatica otravita a spaimelor vietii pe minunatul Sau drum, unde fiecare miez de noapte se preface în amiaza cu trei sori (întreisorita), si fiecare moarte în viata vesnica. De aceea Lui îi datorez o mie de vieti si o mie de vesnicii de-as avea tot n-as putea sa-L rasplatesc; o mie de suflete daca as avea, pe toate le-as îndruma pe calea Lui minunata.

13.  2 Corintieni 6, 16; “Voi sunteti biserica lui Dumnezeu viu”, vaos, temple, hram. “ Casa Tatalui meu este casa rugaciunii, dar voi din ea ati facut pestera haiduceasca” (Ioan 2. 16). Biserica esti tu: sufletul este mereu în genunchi (= pentru rugaciune), totul va fi mereu în liturghie; daca s-ar opri rugaciunea: cum voi trai eu mâine? – Intri în socotelile haiducesti, în pestera prefacuta în biserica. Biserica este pentru rugaciune, nu pentru haiducie. Haiducesc cu sufletul cultura, civilizatia, pentru ca lucrurile, împaratia lucrurilor intra în suflet: bani, mese, porumbei, carti (Ioan 2,14) – si de la casa Tatalui a facut pestera haiducilor… lucrurile le-am adus în suflet, o Doamne, în casa Ta. Facem socotelile haiducilor…Lucrurile Tale le-am tâlharit, am lipit etichetele noastre, chipul nostru – omenesc, haiducesc. Doamne, sa vina Împaratia Ta si sa izgoneasca haiducii din sufletul meu.

14.  “Doamne, da-mi lacrimi si amintiri despre moarte”. – Rugaciunea Sfântului Ioan Gura De Aur. – (Oxford, 1917)

15.  “?u Duhul Sfânt fiecare suflet învie si prin puritate se ridica – se ilumineaza în modul tainic preotesc Unitatea (Sfintei) Treimi* – Caracterul Sfintei Treimi prin mântuirea si purificarea spirituala a sufletului. – (Oxford, 1918).

16.  Despre largirea treptata a binecuvântarii prin toate membrele corpului si spiritului si prin expulzarea pacatelor, vezi: Sfântul Macarie Egipteanul, “Despre pastrarea inimii”.

17.  “De aceea, în toate activitatile noastre, în primul rând când este vorba despre accesul la lucrurile dumnezeiesti, trebuie sa începem de la rugaciune” – Dionisie Areopagit, Despre numirile dumnezeiesti III, 1 – (Oxford, 1918)

18.  “Bucura-te, Maica Domnului, luminoasa descoperire a binecuvântarii” – în jurul exclamarii tale de rugaciune se aduna toate strigatele pacatoase ale personalitatii gnoseologice prin rugaciune. Din nebinecuvântare, si atunci întunecime, descoperirea, a se extirpa (si a se înradacina) în bunavestita-binecuvântata descoperire. Fecioria mintii în Preasfânta Fecioara… Aici este usurarea, aici este portul dupa furtuna în afara binecuvântarii nestiintei, care stilizeaza esenta sa în negarea sinelui ( = sine-calmare ) strigatul rugaciunii: “Iisuse, *** (3. X. 1920. Skoplje)

19.  Personalitate: întregime = cunostinta sinelui = cunostinta sinelui dumnezeiesc = cunostinta dumnezeiasca, împlineste structura fizica a unei personalitati care, înainte de cadere, a largit organic în toata lumea materiala: întreaga materie complexa Adam o simte ca pe corpul sau, ca pe un instrument al sau la îndemâna, înviat, tinut prin dinamismul abstractclonic-magnetic al cunoasterii în sine si al cunostintei sinelui dumnezeiesc. Caderea (lui Adam): rupere, sfâsiere, diminuarea personalitatii, stricaciune: materia pierde din sine, devine fara personalitate, straina… ( 8. IX. 1920. Vranje ).

20.  Începutul întelepciunii – frica Domnului, frica lui Dumnezeu (Povestiri 1,7). Pe picioarele rugaciunii se intra în întelepciunea lui Dumnezeu. Fiecare materie – Dumnezeiasca: cum sa intru în Dumnezeire fara frica, sa nu murdaresc pe Domnul, sa nu ne umilim, sa nu facem materia lui fara sens si fara gândire? Cu teama de rugaciune începe întelepciunea. Mi-e frica, Doamne, ca intra ochiul meu în frunza trandafirului, pentru ca frunza traieste cu Tine si în Tine. Spaima întelepciunii, tremurul întelepciunii = tainele dumnezeiesti ma înconjoara – pentru ca Tu esti stapânitorul întelepciunii; Tu, Stapâne, Doamne, iar eu cersetor, care se teme sa intre în tezaurul întelepciunii Tale, cu sufletul uzat si privirea zdrentuita. – Lipsa de frica de Dumnezeu = lipsa de întelepciune si nebunie si prostie. Fara teama de lucruri si fenomene, scriu astazi scriitorii si de aceea nu sunt întelepti.

21.  Patimirea este negarea vietii, negarea sensului, a lui Dumnezeu, patimirea este refuzul vietii, omului, – asa spun toti ucenicii lui Petru fara înviere (Matei 16,22). Dostoievski vede în patimire afirmarea, cea mai adânca, cea mai omeneasca – a vietii. Confirmarea vietii. *** ( În stradanii ma strâng, dar exist ). Confirmarea patimirii se face numai prin înviere; înviere: singurul ochi care prevede taina mortii; saritura în vesnicie. Cum e posibila confirmarea patimirii pentru acei al caror drum se sfârseste la mormânt, nu merg mai departe, totul se scurge în patimire? – (Oxford, 1917)

22.   – 10. V. 1917. miezul noptii (Oxford): Extremele se îndeparteaza si mai mult, fuge mal de mal, cu ochiul omul le îndeparteaza; rautate imensa, bunatate mare, omul în prapastie printre ele; nu poate cu aripile spiritului sa strânga în brate, nici cu corpul sau nu poate sa le atraga – deznadejdea creste si extremele se clasifica si omul tipa si devine mic, mai mic, mai mic, o – nimic, “o” îmbracat în lumina disperarii, “o” boala ochiului, “o” moartea adânca, -slabiciune, efemeritate, fratele viermelui. – Doamne, miluieste-ma… si Dumnezeu strânge mal spre mal, extremele exprima; numai Dumnezeu, numai Hristos, numai El uneste cele de neunit.

23.  Ioan 3,8: “Vântul sufla încotro vrea si-i auzi vuietul; dar nu stii de unde vine, nici încotro merge. Tot asa este oricine  nascut din Duhul.” – nemasurare, Duhul care nu poate fi categorisit. “Dumnezeu nu-i da Duhul cu masura”(Ioan 3,34). “Fiecare nascut din Duh” = nemasurabil, deasupra logicii, deasupra stiintei, de neajuns, deasupra formulei; deasupra stilului Duhului si al Spiritualului, sminteala; vietuirea = viata = “Dumnezeu este Duh” (4,24): “Unde este Duhul, acolo este si libertatea” (2 Corintieni 3,17). Viata nu are o singura formula: fiecare reducere a vietii la o formula înseamna sizmatism, taietura, partialitate, cioplitura: “Eu sunt viata” (Ioan 14,6). – Botezul prin Duhul Sfânt: al întregului om: gândire, întelepciune, inima, spirit, corp: “si le-a zis: “Ati primit voi Duhul Sfânt când ati crezut?” Ei au raspuns: “Nici n-am auzit macar ca a fost dat un Duh Sfânt.” (Faptele Apostolilor 19,2). Vezi 2. Corintieni 3,5: “Destoinicia noastra, dimpotriva, vine de la Dumnezeu”

24.  “Fiindca umblarea dupa lucrurile firii pamântesti este moarte, pe când umblarea dupa lucrurile Duhului este viata si pace”. – Sfântul Apostol Pavel (Romani 8,6)

25.  Crestinatatea = noua gnoseologie, caci spiritul nou, sufletul nou, inima noua = noua psihologie. Vinul nou nu se toarna în burduf vechi. Duhul crestinatatii nu se coconeste, nu se îngradeste într-un cocon de mucegai al stiintei si întelepciunii înguste.

26.  Unde-i Hristos (în Europa): Unde se va naste Hristos? Cumva în leaganul de fier, unde s-a nascut copilul german – razboiul european? Crestinismele sunt aici si acolo, în pustietati si-n orase; în tunuri si-n crime, – dar Hristos nu-i nicaieri: “Mi L-au luat pe Cel de Sus. N-ati vazut unde L-au pus?” (Ioan 20,2,13). Multi    mi-au venit cu camasa lui Hristos pe ei dar cu suflete de lupi. Multi mi-au venit dându-se drept Hristos, spunând: “Eu sunt Hristos” dar i-am cunoscut ca nu poarta în ei dragostea de Hristos… (8. VII. 1916. Mills Hotel, Londra).

27.  Copiii sunt Împaratia lui Dumnezeu pe pamânt. Daca ne-ar fi condus copiii, de mult am fi ajuns în Împaratia lui Dumnezeu. Si nu ni se va da aceasta Împaratie atâta vreme cât vor conduce atâtia carturari si slovari. Daca n-ar fi fost copiii, de mult am fi fost sub pamânt. Copiii ne sunt dovada în fata Domnului, copiii si florile. Sa ne recâstigam cu sudoare sufletul de copil. Caci numai sufletul de copil cere Sfântului Duh al Tatalui sa ne conduca si sa ne sprijine. Si de-atunci zicala: “daca nu va veti întoarce la Dumnezeu si nu va veti face ca niste copilasi, cu nici un  chip nu veti intra în Împaratia cerurilor.” (Matei 18,3). – (17. VIII. 1916)

28.  Mâncarea mea – aceasta sunt cartile; litere manânc; ma hranesc cu litere. Mâncator-de-carti si mâncator-de-litere, – de atunci întotdeauna mi-e sete si foame. Urechile mele fugisera si nu am putut cuvintele Lui sa le-aud: “Mâncarea Mea este sa fac voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 4,34)… Litera ucide, Duhul da viata. Siragul de matanii din litere, nu este oare toata întelepciunea omului si toata stiinta? Omul s-a înmultit cu litere; omul a devenit alfabet si el gândeste – a devenit alfabetul întregii lumi si al lui Dumnezeu. La tipografie este nascuta cultura noastra. Si totul ce este cultura face matanii în fata literelor, acele marunte idealuri. Si literele sunt valori si verificatori ai fiecarei valori; si Dumnezeu sa se tipareasca; pentru ca a parasit trairea, si supravietuieste. Tipografiile au devenit hramuri; împaratia literelor – aceasta este cultura noastra. Si a domni litera, si astazi ucide Europa, pentru ca numai “slova omoara dar Duhul da viata” (2 Corintieni 3,6). – (20. VIII. 1916).

29.  Romani 10,10: “Caci prin credinta din inima se capata neprihanirea” – aceasta înseamna: inima – organul credintei. Si aceasta: prin el, omul se salveaza si se pierde pe sine. Întregul nostru destin este în inima noastra. Dar si din inima nu se capata neprihanirea. Aceasta: cu inima se alege Dumnezeu sau diavolul, prin ea se traieste cu unul sau cu celalalt, traieste pentru unul sau pentru altul. De ea depinde raiul nostru sau infernul nostru.

30.  Pacatul?- Omul a dorit si a încercat sa devina prin diavol Dumnezeu. S-a înselat pe sine: ramânând constient spre tinta dumnezeiasca intentionata: – dumnezeire, dumnezeirea omului – el, practic devine diabolic, diavol-om – a bagat în el puterea mortii diabolice. De acolo provine descompunerea personalitatii umane: “Cine nu aduna cu Mine, risipeste (Matei 12,30)

31.  “Învredniceste-ma, Doamne, cu lumina Ta adevarata si prin inima iluminata sa fac voia Ta” (Canonic)

32.  “Iluminarea acelor care stau în  bezna, salvarea disperatilor, Hristoase, ilumineaza-ma cu stralucirea Ta” (Acatistul lui Iisus***)

33.  “Biserica: linistea ratiunii, inimii; aceasta – noua viata, supra-ratiune” – P. Florenski (Stâlpul si Întarirea Adevarului).

34.  Sfântul Nil: începutul credintei: dispretuirea sinelui: parasirea sinelui, trecerea spre moarte înspre ceea ce nu se vede. Ofera tot: Aliosa: haide cu mine: vinde tot. Trecerea din Vechiul în Noul Testament. Granita dintre credinta si gândire: Ioan Botezatorul. Ioan 1,27 “Eu nu sunt vrednic sa dezleg nojitele încaltamintelor Lui”. Trecerea din Vechiul în Noul Testament: a primi totul ca lumina, a nu sfâsia inima de ochiul lui Hristos: teama si pocainta; a nu cerceta decât prin constiinta nesfârsita despre neantul nostru si mesianismul nojitei lui Hristos. Nojita lui Hristos: Mesia mai mare decât Ioan. Ioan: trecere din Vechiul în Noul Testament. Îngenunchind: prin pocainta: adorând, nu masurând. Nu te apropia de Histos cerând semne, ci doar însetat, înfometat si sarac.

35.  “Cine va crede si se va boteza = va fi mântuit; dar cine nu va crede = va fi osândit” (Marcu 16,16 ). Credinta=cruce; a crede = autorastignire: si corpul, si sufletul, si gândul,si vointa: a-si face cruce în numele Tatalui, al Fiului si-al Sfântului Duh (Matei 28,20): a se întrei, a iesi din natura proprie si a intra în natura Dumnezeiasca; a se rastigni în numele lui Hristos ( Romani, 6,3)…Atmosfera si limita credintei: Sfânta Treime: întregul sens si tel al lui Hristos: a apropia pe oameni prin credinta în Treimea dogmatico-etica: Marcu 16,16; Matei 28, 19-20. – (Atena, 1920).

36.  “Crestinismul este simularea naturii Dumnezeiesti” – Sfântul Grigorie Niski

37.  În vremea Mitropolitului Filaret a trait si Ivan Jakovljevic Korejt, iurodivul. La moarte, ultimele sale cuvinte au fost: “Mântuire, mântuire, fie mântuita toata tara”.

38.  Unirea ipostatica a naturii umane cu natura Dumnezeiasca în Chipul lui Iisus Hristos: duce spre atitudinea ca natura umana ajunge în ipostaza sa definitiva numai prin Omuldumnezeu, ca aceasta este – stadiul ultim al naturii umane. Cu Hristos înviat – învierea omului: prezenta vesnica în Sfânta Treime: întreire si justificarea omului: ultima disculpare a omului în unirea ipostatica cu Omuldumnezeire. De atunci, toata viata noastra traieste în ceruri, unde Hristos este asezat în dreapta Tatalui: acolo este centru personalitatii noastre, acolo este centrul gnoseologi, etic si social; acolo este si dumnezeirea omului, natura lui – adevarata si nepacatoasa: acolo este omul pur uman, numai natural, caci este dupa chipul lui Dumnezeu, dupa chipul lui Hristos, chipul triadic; acolo este singura posibila caracterologie vesnica – unitatea ipostatica a lui Dumnezeu si a omului = criteriul ( este ) Chipul lui Hristos, înviat, înaltat: întotdeauna, vesnic, unic si identic, mereu criteriul vesnic ce apartine lui Dumnezeu si omului, echilibrarea lui Dumnezeu cu omul , care a echilibrat pacatul sau, facând pe om criteriul egocentrist al totului. Omodumnezeire – temelia si volumul si cresterea cunoasterii adevarate; Chipul Omuluidumnezeu – criteriul neschimbator: lui Dumnezeu Dumnezeieste, omului omeneste. Întreg sensul omul: a se înalta spre Hristos si prin El a se întrei. Prin tot straluceste si domneste pretutindeni Chipul Omuluidumnezeu, caruia “toata puterea Mi-a fost data în Cer si pe Pamânt” (Matei 28,18; Romani 1,4). – (Atena 1920 – Belgrad 1935)

39.  “Încrederea sigura ( = garantie ) pentru speranta dumnezeirii naturii umane este – umanizarea lui Dumnezeu, care cu atât mai mult face ca omul sa devina Dumnezeu cu cât Dumnezeu devine om” – Sfântul Maxim Spoveditorul.

40.  Despre patriotismul bisericesc: Tatal Ceresc: Fiul = fiii lui Dumnezeu – luptatorii pentru patria cereasca, Ierusalimul de Sus – Biserica.

41.  1 Corintieni 12, 4-6: Diferite slujbe – singur Domnul = sluga tuturor – continutul tuturor slujbelor si slujitorilor. Coboara pe fundul slujbei tale crestine, gaseste-L pe El – sluga tuturor slugilor = El este sursa slujirii, puterea = dinamism. Dumnezeu este neschimbat în cea mai neînsemnata slujba si în cea mai importanta. Slujbele si darurile se însotesc între ele: ca Fiul si Duhul Sfânt. – Diferite activitati: din slujbe si daruri: Dumnezeu înfaptuieste totul în toate = în slujba ta crestina prea grea înfaptuieste Dumnezeu – nu te obosesti; daca te obosesti – înseamna ca te-ai fortat sa înfaptuiesti singur, ai dat afara pe Dumnezeu din înfaptuire. Duhul = Domnul: Dumnezeu = daruri, slujbe, înfaptuiri. Se daruieste omului un dar prin care se slujeste slujba Domnului. Pecetea întreirii – semnul crestinismului. – (24. II. 1920. Atena)

42.  Efeseni. 4, 11-16: Sobornicia vietii în Biserica: sobornirea tuturor si totului: opera slujbei = zidirea corpului – Bisericii. Prin efortul sobornicesc al “tuturor sfintilor” se intra: 1) în unitatea credintei, 2) în cunoasterea Fiului lui Dumnezeu, 3) în omul desavârsit, 4) în împlinirea cresterii lui Hristos, 5) în capul – întelepciunea Bisericii; prin separatism se paraseste unitatea credintei si cunoasterii si se intra în – eres, lipsa de unitate, lipsa de cunoastere si de stiinta. Sobornicia Bisericii si personalitate = personalitatea înfloreste în sobornicie. Unitatea soborniceasca a credintei si cunoasterii e singurul mijloc pentru a nu fi oamenii “purtati de orice vânt de învatatura, prin viclenia oamenilor” (versul 14)

43.  Apocalipsa 1, 1-4: Intrare în Apocalipsa: pe usa Hristos al descoperirii: Alfa si Omega Apocalipsei lui Hristos. Apocalipsa – transmisa numai înspre Biserica; Evanghelia – înspre fiecare materie. Biserica – singurul ochi prin care omenirea vede si observa ultima descoperire; numai urechea care aude cuvintele lui Hristos. De sus provine pacea pentru Biserici, linistea cereasca: “Despre linistea cereasca…”; pace si binecuvântare = bunavestire; prin Biserica întocmai ca prin buze intra în inima lumii binecuvântare si pace. Sub specia Apocalipsei Bisericilor mereu lipseste binecuvântare si pace, caci sunt multi însetati de binecuvântare si pace; multi doritori de Dumnezeu, si cei care cauta pace. Pacea Apocalipsei = ciudat începutul pentru eruptii vulcanice si cutremure în interiorul Apocalipsei. Pacea Bisericilor de la cel care exista; neîncetarea curgerii mirului, deoarece este necesara pentru Biserica, din cauza careia sa razboiesc aparatorii si cei care urasc Biserica; pace si binecuvântare, sa fie binecuvântarea împrastiata peste capetele razboinicilor.

44.  “Rugaciunea împreuna cu plânsul împletite în duh, a gândirii sunt hrana, cum este si pâinea pentru corp”. – Antinohia monahilor, Cuvântarea despre rugaciune.

“Numai acel care a descoperit Dumnezeul Întreit poate iubi cu iubirea adevarata”. – Pavle Florenski (Stâlpul si Întarirea Adevarului)