Jurnal de Rugaciune – sf.Nicolae Velimirovici

 

Jurnal de Rugaciune

 

La graniţa dintre 1920 şi 1921.

                In summa: Dulce Iisuse, fii milostiv cu mine păcătosul!*) Creşterea puterii rugăciunii până la iubirea**) înlacrimată a aceluia “pe care Iisus l-a iubit”. Ultimul sfert: simţământul potenţării până la lacrimi frecvente. Cunoaşterea prin lacrimi şi rugăciune a Sf. Ioan şi a Magdalenei. Creştere paralel cu suferinţa fratelui. Domină rugăciune: Doamne, învredniceşte-ne să Te iubim cu tot sufletul şi gândul nostru şi să creăm în toate voia Ta. – Personal: Doamne, învredniceşte-mă să mă chinui cu chinurile tuturor chinuitilor; Doamne, învredniceşte-mă să sufăr cu suferinţele tuturor suferinzilor. Contopirea intimă cu rugăciunea insistentă a Sf. Ioan Gură-de-Aur: Doamne, (Sf. Ioan) dă-mi lacrimi şi amintirea morţii şi blândeţe; Doamne, (Sf. Ioan) dă-mi smerenie, înţelepciune întru totul şi ascultare; Doamne, dă-mi răbdare, mărinimie şi docilitate. – Apariţie pasionată după curaţirea armelor cunoscute: Iisuse (cu Sf. Ioan; Sf. Vasile s.a.) luminează simţurile mele întunecate de patimi; Iisuse (cu Sf. Antonie) curaţă mintea mea de gânduri goale şi zadarnice; Iisuse (cu Sf. Macarie) păzeşte inima mea de dorinţe rele. – Nesfârşita aprofundare a iubirii prin rugăciune: Tragismul vieţii începe să vorbească printr-un lexic nebănuit; tot mai înspăimântător se arată universul în aura tragismului; sunetul – rugăciune neîncetată; Taina creaţiei şi a vieţii e atât de uluitoare, că nu e posibil vreun conducător prin reţeaua de netrecut; doar rugăciunea, numai ea.

 

1921. 1 ianuarie: Sf. Vasile. – Slujba de la miezul nopţii: Întâlnirea cu Noul An prin rugăciune. La intrarea în Noul An, chipul Sfântului Vasile. De la 12 jumatăte până la 2 după miezul nopţii: Acatistul, canoane: lacrimi. Liturghia: mă subminează prin suferinţă. După amiază: Likabet# cu Irinej. Bisericuţa Sf. Gheorghe: întâlnirea cu Chipul lui Hristos provoacă un cutremur în sufletul meu minat de suferinţă. Lacrimi multe, lacrimi de înmormântare. Revizia rugăciunii anului trecut. Rugăciuni cu suspine: Doamne, învaţă-ne să facem voia Ta; Doamne, Tu ştii ce faci, cum vrei Tu să fie voia Ta şi asupra noastră a păcătoşilor (cu rugăciunile Părintelui nostru – Sf. Vasile cel Mare), căci eşti binecuvântat în veacuri, Amin; Doamne, nu ne lăsa. Doamne, salvează Biserica noastră. – Irinej (la înapoiere, după o oră): “Eu aprind rar o lumânare; dar când o aprind, atunci într-adevăr se aprinde ceva în mine. Azi, aprinzând lumânarea, am simţit ca o aprind pentru o sută de vieţi ale mele”. – Seara: De la ora 12 până la 1, plâns.

*) În original toate rugăciunile sunt în slava bisericească (scrise cu litere ruseşti). Aici le dăm aproape pe toate în traducerea noastră. – Observaţia redactorului.

**) Agapičnost (de la αγαπη = iubire) – iubire, iubire bogată, iubire nemăsurată. – Observaţia redactorului.

2.I – Ziua terminată tragic. Se aprofundează sentimentul că dezolanta absurditate a vieţii tridimensionale se salvează de nebunie numai printr-o neîncetată rugăciune. Nudul groazei la tot ce este omenesc. Feţele umane – abisuri ale inexprimabilului absurd şi ale groazei viermănoase şi ale dezgustului. Iată, feţele umane – bube umflate şi crăpate, din care curge puroi şi răul mirositor al fiinţei. Văzui un mort – câtă frumuseţe pe faţa lui! Se pare că sufletul şi-a lăsat fotografia sa cu chipul Domnului pe faţa răposatului, pentru ca la înviere să recunoasca instrumentul său fizic. Faţa moartă – manual de psihologie instrumentală. Trupul este sub stăpânirea desăvârşită a sufletului; prin fiecare por şi atom, sufletul s-a strecurat din trup şi s-a scufundat în taina metafizică. – Moartea ierbii, a frunzelor: mutarea sufletului viu din ele, nu vreo energie neînsufleţită. Frumuseţea toamnei: frumuseţe funestă şi bolnavicioasă. Seara: sentimentele pline de foc ale suferinţei prea mult au dat în clocot, au ars trupul meu: a alungat toate lacrimile până la suprafaţa trupului, pentru că privirea chipului lui Hristos să le ademenească şi să le verse prin rugăciune. O oră de rugăciune şi plâns. Rugăciunea este un fel de combustie şi autofierbere: oferirea spre jertfa a ta însăţi vsesojenija#, – şi nu doreşti nimic al tău şi te rogi ca tot ce e în tine nemiluit – să se piardă şi să dispară. Rugăciunea este o metoda esenţială a autocunoaşterii = autonegării; în afară rugăciunii orice cunoaştere este cojită şi leproasă.

 

3.I. – Duminică – Toată Liturghia în genunchi. Dulce Iisuse, miluieşte-mă cu Sf. Ioan Gură-de-Aur. – Tot timpul sentimentul ca mă poseda cineva sfânt şi rugător. El stăpâneşte ochii şi sufletul meu; tot sufletul meu se vlăguieşte prin ochii plânşi detaşându-se spre Chipul Celui mai Dulce şi Maica Domnului: Rugăciuni cu suspine şi hohote pentru toţi şi toate. Doamne, salvează toată vegetaţia, şi plantele, şi animalele; cu rugăciunile lor miluieşte-mă. – Pentru mine şi frate: Doamne, arată-ne drumul pe care să mergem.- Nemarginită şi crucească liniştire a minţii prin contopirea prin rugăciune cu taina liturgică, cu dulcele taine ale tăinuirilor. Rugăciunea, mai ales cea liturgică, este educatorul cel mai delicat al minţii, inimii şi a întregii personalităţi.

 

4. I – Omul poartă în sine esenţa spirituală a materiei care-şi găseăte partea fizică, jumătătea fizică prin rugăciune. Contopirea rugăciunii, comuniunea omului cu materia care îi aşteaptă pe “fiii lui Dumnezeu”. Omul în întregime ţesut din toate materiile = microcosmos. Fiecare materie este reprezentată în om: se justifică prin om, vieţuieşte cu omul viaţa lui: este copia biografiei lui. O, ce s-ar mai ruşina omul de sine, dacă ar simţi ca fiecare gest al lui şi fiecare idee circulă prin toată materia, se pecetluiesc, se fotografiază. Omul leprozează materia.

                Rugăciunea de dimineaţă: plâns şi suspine. Numele Sf. Ioan Gură-de-Aur, mult prea cald pentru un suflet dornic de Hristos, se revarsă în lacrimi. Cel mai drag mijlocitor între mine groaznicul şi atotgreşnicul şi Iisus Cel Dulce. O oarecare tainică întreţinere a sufletului care se roagă în magica taină a personalităţii Sf. Ioan Gură-de-Aur. Şi plâns cu suspine şi rugăciune: Doamne, fie ca sufletul, şi mintea, şi inima, şi trupul meu să le aiba Sf. Ioan Gură-de-Aur.

5. I – Ziua crucii. – Autorăstignire, autoliniştire prin rugăciune – utilă necesitate în economia vieţii. Mă roade sentimentul neliniştii mele. Doamne, (Sf. Macarie) dă-mi linişte, înţelepciune şi ascultare. Imperioasă liniştire a sinelui până la sentimentul real că sunt mai mic decât orice om şi orice creatură. Doamne, izbăveşte-mă cu această frunză (se roagă sufletul meu căit); Doamne, mântuieşte-mă prin suferinţa acestui pătimit (trecând pe lângă feţe mucenice). Doamne, izbăveşte-mă de privirea lor (privind trecătorii). Autoliniştirea este o lege fizică: liniştirea frunzei faţă de rădacină, a rădăcinii faţă de pământ, a pământului faţă de soare. “Doamne, salvează-i pe toţi şi toate şi pe mine păcătosul”

…………………………………………………………………………..

Acasă: o oră de rugăciune şi plâns cu suspine = acatist; 550 de plecăciuni (mătănii). Sf. Ioan Gură-de-Aur cel mai important reprezentant, numele lui stoarce lacrimi. Am stropit graniţele categoriilor tridimensionale; numai prin rugăciune putem să depăşim faliile dintre timp şi veşnicie, ale Veşnicului Chip al lui Hristos. Epilog: Hristos e singurul de nerespins, unicul demn de ardoare, singura ancoră. (…) – Iisuse Cel Dulce, fii milostiv cu mine, păcătosul şi josnicul.

Arătarea Domnului – Lume păcătoasă*: diavolofonie caleidoscopică. Profilul impecabilului = Hristofania = Triadofania: categoria reculegerii şi a porumbelului inocenţei şi blândeţii. Porumbelul – mijlocitor între Sf. Duh şi duhul omenesc. Taina pnevmatofania# = privirea porumbelului asupra lumii. Împrumutarea trupului de porumbel, sufletul, ochiul, inocenţa şi viaţa.

 

*) Păcătos, afundat în păcat (de la αμαρτια = păcat). 1 Ioan 5,19

Caracterul porumbelului sufletului lumii: sufletul creaţiei = inocenţa porumbelului.

                Liturghia – îngenunchere cu plecăciuni. “Rugaţi-vă să nu cădeţi în necaz.” Multe lacrimi printre suspinele rugăciunii. “Preasfântă, preacurată…Născătoare de Dumnezeu şi Sfântă Fecioară Marie”… sentimente maternale: “Maică scumpă, izbăveşte-ne pe noi fiii mamelor noastre”…”Cu toţi sfinţii”…”Pe noi înşine şi unul pe altul şi toată fiinţa lui Hristos”… autodedicare lui Hristos. Temperatura rugăciunii îi evaporă simţămintele prin lacrimi. Prezenţa deosebită a Sf. Ioan Gură-de-Aur: totul îi aparţine de dragul (fratelui). – Sfinţirea apei, sfinţirea creaţiei, eternizare, netljenost# a veşniciei: învierea materiei = infaibilitate: taina apei = Sf. Duh = infaibilitate.

                Nebunie? – Desprindere integrală a sinelui de rădăcina Vieţii – de Hristos; cădere antologică de la Unicul Esenţial, scufundarea alături de esenţial, alături de Chipul lui Hristos. A fi chinuit de nemărginire, de nemărginirea a orice şi a ocoli pe Hristos = nebunie, răzvrătire. Răzvrătirea dezintegrează autoconştiinţa şi conştiinţa creaţiei; legionizează cunoaşterea. Răzvrătire deplină, finală: a arde în focul cunoaşterii ca nici mintea, nici inima, nici voinţa, nici trupul, nici ca vreun atom al fiinţei mele să poată lua ca măsură ceva; rezultat: nebunie sau credinţă – tertium non datur. Credinţa înseamnă: a primi lumea înainte de logică, înaintea cunoaşterii lumii = μεταυοια* – a recunoaşte că prin profunzime şi dimensiuni uriaşe lumea depaşeşte şi întrece toate aparatele noastre gnoseologice. Un act de curaj al credinţei: negarea propriei autoconştiinţe, a conştiinţei proprii şi prin aceasta negarea de creaţia conştiinţei. A pieri din îngustele capsule ale cutezanţei şi pătrunderea în cunoaşterea lui Hristos. Cu credinţa începe adevăratul criticism al forţelor gnoseologice ale omului. În ultima linea – criticismul substanţial al purităţii ratiunii nu aparţine filosofiei discursive a lui Kant, ci credinţei. A face critica raţiunii pure prin însăşi raţiune este curată prostie şi contradictio în adjecto: unul şi acelaşi lucru să-l faci şi subiect şi obiect: operatorul şi operatul.

                Miezul nopţii: de la oră 1 la oră 2, rugăciune: 500 de mătănii.

Sfântul Ioan. – Cunoaşterea, conştiinţa nu epuizează noţiunea credinţei.

*) Pocăirea – μεταυοια şi înseamnă: relaxarea şi transformarea minţii înainte de toate şi apoi şi pocăinţa care transformă omul în întregime, renaşterea mental-spirituală şi psihofizică. – Observaţia redactorului

Diavolii Îl ştiu pe Dumnezeu şi cred cu bună ştiinţă, dar nu cu întreaga fiinţă, în persoană; credinţa: înrădăcinare personală, contopirea cu Dumnezeu a întregii capacităţi a personalităţii. În ultima profunzime antologică, nimic nu este păcat absolut, căci nimic nu este atât de solipsizant ca să fie absolut desprins de Dumnezeu: cutezanţa Satanei = cutezanţa păcatului, în esenţa sa metafizică este darul lui Dumnezeu. Nimeni nu este mai conştient de existenţa lui Dumnezeu decât Satana, dar acesta nu face credinţa lui vitală-normativă; esenţa necesară: dragostea, speranţa. Omul poate fi ateu, diavolul niciodată. Însuşi faptul cunoaşterii este imposibil fără cunoaşterea lui Dumnezeu; autoconştiinţa este în ultima ei esenţă – conştiinţa dumnezeirii.

                Luptătorii bisericii studiază de obicei garderoba creştinătăţii, dermatologia, neghina şi pleava şi unghiile; finalul lor: Biserica e moartă, Hristos e mort! – Fondul Dumnezeirii omului = iubirea – e posibil să simţi, să cunoşti înrudirea de sânge, uniunea de sânge, prin esenţa proprie: prin iubire. Nici înţelepciunea, nici atotputernicia nu pot fi numite esenţa a lui Dumnezeu, ci iubirea.

                – Rugăciune: lacrimi – arzătorul sentiment al greşelii totale. Dulce Iisuse, fii milostiv cu mine multpăcătosul şi de tot josnicul. – Dulce Iisuse, miluieşte-mă pe mine multpăcătosul. – 400 de mătănii. Liturghia în genunchi cu plecăciuni.

8. I – Gruparea dorinţelor arzătoare în jurul simţurilor iluminate. Faţa mea este neîntreruptă fotografie a sufletului meu: a sufletului rău şi a sufletului miluit-dornic de Hristos. Totul este în mine josnic, totul îngrozitor. Doamne, fii milostiv cu mine de tot groaznicul şi josnicul. O, groaznicul şi dezgustătorul de mine. Dulce Iisuse ( Sf. Macarie) luminează simţămintele mele întunecate de pasiuni. – Acatistul Dulce lui Iisus protejează sufletul meu păcătos, sufletul meu fără aripi. Eu – cel mai amarnic, ca pelinul, dintre oameni: presimt prin sentimentul rugăciunii cât este lumea de îndulcită de Hristos şi viaţa şi creaţia. Momentul Binecuvântarii este momentul în care sângele binecuvântat este injectat în arterele vieţii. Omul în sine – nefericită amară vestire antologică. Omul este o creaţie amarâtă, întunecată în rău şi spurcată. Gând de rugăciune*: metoda integral-binecuvântatei cunoaşteri. Intelect înalt, mândrie a intelectului – dezintegratoare ale cunoaşterii; cunoaştere amară a preoţiei – 800 de mătănii.

 

*) Miluit, gând miluit în rugăciune, gând contopit cu rugăciunea. – Observaţia redactorului

9. I – Predispoziţie dureroasă pentru rugăciune: toate fiinţele respiră rugăciune. Doamne, dă-mi lacrimi… Dulce Iisuse (Sf. Macarie), dă-mi linişte… Dulce Iisuse (Sf. Macarie), luminează simţurile mele întunecate de pasiuni… – Din trei sute de mătănii în rugăciune cu invocarea Sf. Ioan Gură-de-Aur, inima mi se aprinde şi lacrimile curg. Numele Sf. Ioan Gură-de-Aur mă pătrunde şi mă posedă tot mai profund. Oh, Doamne, învredniceşte-mă ca Sf. Ioan să mă formeze şi să mă posede. – Seara: rugăciuni lungi cu mătănii: 1000 de mătănii în rugăciune. Dulce Iisuse (Sf. Ioan Gură-de-Aur şi Sf. Grigorie Niski#) miluieşte-mă pe mine păcătosul. M-am culcat la ora 3 şi jumătăte.

10.I – Sf. Grigorie din Niski#. – Înainte de Liturghie 300 de mătănii: Dulce Iisuse (Sf. Grigorie din Niski#; Sf. Ioan Gură-de-Aur) miluieşte-mă pe mine, păcătosul. – Autorelaxare încordată în timpul Liturghiei. Arzator simţământ al păcătuirii în timpul sfinţirii sfintelor daruri. – Rugăciuni de laudă după Sfânta Împărtăşanie: Doamne, “împodobeşte-mă”… Împodobirea omului prin autoîntruchiparea întru Hristos, prin participarea Sfântului şi minunatului Său Trup şi Sânge. – Minunatul Chip al Său să se reflecte pe faţa celor dornici de Hristos. Întruchiparea întru Hristos = prin hrănirea cu Hristos.

…………………………………………………………………………

                – După miezul nopţii – 300 de mătănii cu plâns: Dulce Iisuse, izbăveşte-ne pe noi (pe fratele meu drag) de disperare; oriunde eşti, izbăveşte-ne pe noi!*

11.I – Preabunule Teodosie, ό κοβιάρχης. – Rugăciunile se ridică în slavă prin el. Doamne (Sf. Teodosie), arată-ne calea pe care să mergem (…) – Surprinzător, plăcut** sentimentul integral al contopirii totale cu toate creaţiile, cu toată răspândirea pânzelor. Fiecare creatură plăcută omul a simţit-o ca vie, parte organică a vieţii sale. Constelaţia a fost integrală, a conştiinţei şi autocunoaşterii sale. Pieritor: fiecare om şi creatură – o bucată de suflet zdrobit de păcat = psihicuri universale şi some# (trupuri) universale. Prin Hristos = prin Biserică se face treptat vindecarea rănii fiinţei, cicatrizarea, contopirea esenţială. Mâhnire pentru toţi şi toate = iubirea lui Hristos, putere centrală, magnetică, putere reintegrată. Caracterul gnoseologic al dinamicităţii* ageapice#: Sentiment plăcut la privirea lumii, a frunzelor – este o rămaşiţa a sangvinei, organicei, spiritualei înrudiri cu ele, dovada unicităţii timpului nostru, a unicităţii sufletului, a unicităţii esenţei. Păcatul = solipsizmul; Hristos = totală împăcare ageapică#. – Seara şi ziua 1200 de rugăciuni şi 300 de mătănii.

*) În felul şi pe calea pe care doar Tu o ştii, izbăveşte-ne pe noi (din rugăciunea Sf. Treimi din Ceaslov)

**) Înainte de căderea lui Adam din Rai, starea până la acea cădere. – Observaţia redactorului

12.I – Toată rugăciunea se grupează în jurul acestei “Dulce Iisuse (Sf. Macarie, Sf. Ioan Gură-de-Aur), luminează simţurile mele întunecate de pasiuni; Dulce Iisuse, curaţă mintea mea de gânduri vanitoase; Dulce Iisuse, păzeşte inima mea de pofte rele”. Şi rugăciunea Sf. Ioan Gură-de-Aur: Doamne, dă-mi mie pace… Ecoul multiplelor strune ale firii mele la toate relele şi binele întăreşte doar activitatea de rugăciune. Fără rugăciune nu mă încumet să dau ochii cu nimeni, cu nimic, cu nici un ochi, cu nici o faţă, cu nici o creatură. Ea – este unicul meu mijlocitor; ea pune Fermecatorul chip al lui Hristos între mine josnicul şi toţi oamenii şi creaturile. “Dulce Iisuse, miluieşte-o pe scumpa mea soră… pe scumpul meu frate… Dulce Iisuse, miluieşte-mă pe mine păcătosul prin ochiul fratelui, al surorii; prin suferinţa unchiului (a trecătorului)… – Seara, rezultatul: simţământul păcătoşeniei mele dominant: dorul de blândul chip al lui Iisus neostoit. 500 de mătănii şi 1100 de rugăciuni.

13.I – Rugăciunile de dimineaţă se centrează în plânsetele ardente ale rugăciunii: Dulce Iisuse (cu Sf. Macarie) luminează simţămintele mele întunecate de pasiuni; Dulce Iisuse, păzeşte mintea mea; Dulce Iisuse, învredniceşte-mă să Te iubesc din tot sufletul meu şi cu toate gândurile şi să fac în toate voia Ta. Dulce Iisuse, adăposteşte-mă de unii oameni, şi de demoni, şi de pasiune, şi de orice lucru rău şi inutil.

– Mijlocitorii în rugăciune: Sf. Macarie, Sf. Antonije, Sf. Serafim din Sarov, Sf. Ioan Gură-de-Aur, Apostolul Pavel, Apostolul Ioan, Sf. Sava. – 500 de rugăciuni; pe lângă acestea 400 de mătănii; 200 de mătănii: ”Slăvită fie binefacerea Ta, Împărăteaso, Te rog să-mi binecuvântezi mintea**”. – La amiază: Dulce Iisuse (cu Sf. Macarie), binecuvântează ochiul meu; inima. 150: Cântă slava binefacerii… – Spre seară o veste – a murit Nikolaj Filipovič Miškin. Panihida#. Frumuseţea feţei lui. – Seara: miezul nopţii: 1000 de rugăciuni: Dulce Iisuse (cu Sf. Macarie), binecuvântează ochiul meu; inima. 150: Cântă slava binefacerii… – Spre seară o veste – a murit Nikolaj Filipovič Miškin. Panihida#. Frumuseţea feţei lui. – Seara: miezul nopţii: 1000 de rugăciuni; la miezul nopţii o oră şi jumatăte de rugăciuni cu mătănii: 1000 de mătănii: Dulce Iisuse, cu Sf. Sava, miluieşte-mă pe mine păcătosul în toate, cu dragul (frate); Dulce Iisuse, cu Sf. Sava învredniceşte-ne pe noi să Te iubim; învaţă-ne să facem voia Ta; Dulce Iisuse, dă-ne linişte… Dulce Iisuse (cu Sf. Sava) întăreşte-ne în faptele monahice; Dulce Iisuse, cu Sf. Sava luminează-ne simţămintele…; curaţă-ne mintea; Dulce Iisuse, Te rog cu Sf. Sava binecuvântează mintea mea; ochiul meu binecuvântează-l; Dulce Iisuse, cu Sf. Sava binecuvântează-mă pe mine păcătosul în toate; binecuvântează mintea mea păcătoasă. Dulce Iisuse, Te rog, cu Sf. Sava să mă ai în vedere pe mine păcătosul. – Principala dorinţă în rugăciune este ca Dulcele Domn, cu Sf. Sava, să mă binecuvânteze pe mine, păcătosul în toate.

*) Puterea iubirii, acea forţă prin care omul iubeşte şi posedă iubirea, forţa iubirii. – Observaţia redactorului

**) Slăvesc în cântec binefacerea Ta, Născătoareo, Te rog binecuvântează-mi mintea (din rugăciunile de dimineaţă în Molitvenic)

Sfântul Sava. – Predispoziţie la rugăciune înainte de Liturghie: 300 de mătănii. Dulce Iisus (cu Sf. Sava), binecuvântează-mi ochiul cel păcătos; Dulce Iisuse, (cu Sf. Sava) miluieşte-mă pe mine păcătosul în toate… ş.a.m.d. şi 300 de rugăciuni… Liturghie de odihnă – lui Miškin. Doamne, fă pace spre pacea mea. Cine sunt eu, o, cel răumirositor, ca să Te primesc pe Tine, Blagouhanjie# în trupul meu? Unde este mintea care să inchipuiască o mai mare pace decât taina lui Hristos – euharistică liniştire de sine? – Miezul nopţii: în timpul zilei 1100 de rugăciuni. Preabunule Pavel Tiveiski#: purificator – rugăciuni gnoseologice. Mai ales: Dulce Iisuse (cu Sf. Pavel  Tiveiski#), dă-ne nouă o relaţie de rugăciune faţă de lume; Dulce Iisuse (cu Sf. Pavel), binecuvântează-ne mintea noastră păcătoasă; binecuvântează-ne inima noastră păcătoasă; Dulce Iisuse (cu Sf. Pavel) luminează simţămintele noastre întunecate… Miezul nopţii Acatist lui Iisus Cel Dulce şi Canonul Sfintei Cruci şi 700 de mătănii – se rezumă la bunătatea dăruitoare a minţii, a inimii, la binecuvântarea minţii. Slăvim binecuvântarea Ta, Împărăteaso (Născătoareo), Te rog binecuvântează mintea mea.

15.I – Preabunul Pavel Tivaidski#. – 200 de rugăciuni după utrenii: Dulce Iisuse, cu Sf. Pavel, miluieşte-mă pe mine păcătosul. 300 de mătănii: Dulce Iisuse, Te rog… (ş.a.m.d., ş.a.m.d.)… – În jur de ora 5, jumătăte de oră 300 de mătănii cu plâns amar pentru toţi şi toate: sentimentul meu intim al păcătuirii grele, totala responsabilitate a tot şi toate (pentru toţi oamenii şi pentru toată creaţia). Jignesc chiar şi aerul, orice creatură, orice fiinţă, prin prezenţa mea hamartizesc#, murdăresc, pângăresc. Dulce Iisuse, fii milostiv cu mine păcătosul şi josnicul. – Miezul nopţii: 300 de mătănii: Sf. Ioan Gură-de-Aur reprezentantul central. Acatist. In summa: 1000 de mătănii şi 1150 de rugăciuni…

***

                Şi mai departe, în Jurnalul de rugăciuni urmează zilele: Sfântului Antonije cel Mare, Sf. Atanasie cel Mare (căruia se roagă într-un fel caracteristic: “Întăreşte-ne în credinţa ortodoxă”). A lui Macarie cel Mare, a Preabunului Eftimie cel Mare, a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Grigorie Teologul, şi – în fiecare zi: de la 500 la 1000 de mătănii şi în jur de 1000 – 2000 de rugăciuni. Totuşi, în ajunul zilei Sf. Ioan Gură-de-Aur (27. I. 1921): 400 de mătănii şi 1700 de rugăciuni şi încă 400 de mătănii. Sau în ajunul Sfinţilor Trei Ierarhi (30. I. 1921): 1100 de mătănii şi 1600 de rugăciuni, cu rugăciunea caracteristică, printre altele: “Întăriţi-mă în actul de curaj al vieţii de monah”. La fel şi în ajunul Dumnezeieştii Arătări.

                Cum se apropie postul Pastelui şi numărul rugăciunilor şi matăniilor se măreşte, pentru că în Duminica Mare să ajungă la cel mai mare număr: în ajun de Vinerea Mare – 3200 de mătănii şi 1800 de rugăciuni.

                Între anii 1922 până în 1925 (Jurnalul nu a fost dus mai departe) totul a rămas în general la fel ca şi în cursul anului 1921, măcar în ce priveşte numărul şi intensitatea rugăciunilor şi a lacrimilor în rugăciune (în general, lipsesc mătănii pentru boală). În legătură cu cugetările în rugăciune, totuşi, sau măcar cu notarea acestora pe hârtie, Jurnalul de rugăciune este tot mai ascetic, mai reţinut. – Observaţiile redactorului


CAPRIOARA ÎN RAIUL PIERDUT

Mărturisire

                Caprioară sunt. În univers sunt simţul tristeţii. Demult-demult, Cineva a izgonit pe pământ tot ce a fost trist în toate lumile şi din asta s-a modelat inima mea. Şi de atunci eu sunt simţul tristeţii. Trăiesc astfel dintre toate fiinţele şi materiile sugând tristeţea. Pe o picatură neagră de tristeţe adună inima mea fiecare fiinţă când eu mă apropii de ea. Şi rasa neagră a tristeţii ca pârâuleţul subţire prin venele mele circulă. Şi acolo, în inima mea, rasa neagră a tristeţii se preschimbă în palidă şi albastrie.

                Prin fiinţa mea se scurge o putere magnetică a tristeţii. Şi tot ce este trist în lume ea atrage de neoprit şi adună în inima mea. De aceea sunt cea mai tristă din toate vietuiţoarele. Şi am lacrimi pentru boala oricui… Nu râdeţi de mine, o zâmbitorilor! Eu sunt uluită prin cunoştinţă: în această lume tristă sunt şi fiinţe care zâmbesc. O, blestematule şi cel mai blestematule dar: a zâmbi în lumea în care clocoteşte tristeţea, fierbe boala, coseşte moartea! Ce fel de dar condamnabil!… Eu de tristeţe niciodată nu zâmbesc. Cum aş zâmbi când voi sunteţi atât de brutali şi cruzi, voi zâmbitorilor! Când sunteţi atât de răi şi de urâţi! Dar sunteţi urâţi din răutate. Căci numai răul strică frumuseţea fiinţelor cereşti şi pământene… Îmi amintesc, rememorez: acest pământ a fost odată rai, iar eu – caprioară din rai. O, amintiri, din cauza voastră mă clatin din bucurie în bucurie, din nemurire în nemurire, din veşnicie în veşnicie!…

                Şi acum? – Întunericul a căzut peste toţi ochii mei. Pe toate drumurile, pe unde mă plimb, s-a lăsat bezna deasă. Gândurile mele picură prin lacrimi. Iar simţirile clocotesc cu tristeţea. Întreaga mea fiinţă a fost cuprinsă de incendiul de nestins al tristeţii. Totul în mine arde prin tristeţe, dar nu se stinge. Şi eu, săraca de mine, sunt doar: jertfa veşnică a arderii pe altarul tristeţii universale. Iar altarul tristeţii universale este Pământul, cenuşiu şi sumbru, palidă şi întunecată planetă…

                Inima mea este insulă sălbatică din oceanul fără sfârşit al tristeţii. Insulă inaccesibilă pentru bucurie. Este fiecare inimă insulă inaccesibilă? Spuneţi voi, cei care aveţi inimă! Ştiţi cu ce sunt înconjurate inimile voastre? A mea – numai cu abisurile oceanelor şi prăpăstii. Şi mereu se înneacă în ele. Nu reuşeste niciodată să scape din ele, să iasă din ele. Tot ceea ce prinde este moale ca apa. De aceea ochii mei sunt înceţoşaţi de lacrimi, iar inima este răscolită de oftaturi. Mă dor pupilele, căci sunt multe miezuri de noapte petrecute în ele. Aseară soarele a apus în ochiul meu, dar astăzi dimineaţă nu a răsărit. S-a înnecat în bezna tristeţii mele. Ceva groaznic şi straşnic traversează fiinţa mea. Mi-e teamă de tot ce este în jurul meu şi deasupra mea. O, cum pot fugi de grozăvia lumii acesteia! Există vreo lume fără grozăvii? Sunt zidită cu chinuiri, ameţită cu pelin, cu preaplinul amărăciunii. Îmi trezesc inima tremurândă de ameţită tristeţe dar inima se ameţeşte şi mai mult. Strig inima mea, fricoasă şi răvăşită de grozăvia lumii acesteia, să se întoarcă la mine, iar ea cu neruşinare fuge de mine, întristată şi abătută…

***

                Caprioară sunt. Dar cu ce? – Nu ştiu. Văd, dar cum, nici asta nu înţeleg. Trăiesc, dar ce este viaţa – nu îmi dau seama. Iubesc, dar ce este iubirea, nu pricep. Îmi amintesc, dar cum răsare, creşte şi se coace în mine suferinţa, aceasta nu înţeleg deloc. În general, înţeleg foarte puţin din ceea ce este în mine şi în jurul meu. Şi viaţă, şi iubire, şi suferinţă, totul este mai lat şi mai adânc şi mai nesfârşit de ştiinţa mea, înţelegerea şi părerile mele. Cineva m-a aşezat în această lume, şi în fiinţa mea a pus puţină înţelepciune, de aceea şi înţeleg prea puţin din lumea din jurul meu şi din lumea mea interioară. Tot ce este inexplicabil şi ciudat priveşte spre mine din fiecare lucru, de aceea mi-e teamă. Iar ochii mei mari, de aceea sunt mari pentru a putea cuprinde mai mult din inexplicabil şi să cuprind mai mult din necuprins, şi să observ neobservabilul?

                În afară de tristeţe cineva a vărsat în mine, a făcut nemuritor şi veşnic ceva ce nu este mai mare decât simţirea şi nici mai puternic decât gândirea, ceva ce este trainic precum nemurirea şi imens ca veşnicia. Aceasta este – instinctul iubirii. În el există ceva prea puternic şi de neînlăturat. El se varsă prin toate simţirile mele, prin toate gândurile mele şi stăpâneşte întreaga mea fiinţă. Fiinţa mea este ca o insuliţă nesemnificativă, şi în jurul ei se intinde nesfârşită, se varsă şi revarsă ea – şarada sufletului meu: iubirea. Întotdeauna mă întalnesc cu ea unde mă duc în fiinţa mea. Aceasta este ceva foarte prezent în mine, dar şi cel mai apropiat. În mine: eu sunt, egal cu: eu iubesc. Prin iubire sunt ceea ce sunt. A fi, a există pentru mine sunt la fel ca şi a plăcea, a iubi. Şi poate să existe fiinţă fără iubire? Pentru o astfel de fiinţă nu ştie inima mea de caprioară.

                Nu insulta dragostea din mine. Căci insultaţi pe singura mea nemurire şi singura mea veşnicie. Şi în acelaşi timp, pe valoarea mea, singura nemuritoare şi veşnică. Căci ce este valoarea, dacă nu este ceea ce e nemuritor şi veşnic? Iar eu sunt numai prin iubirea mea nemuritoare şi veşnică. Asta este întreaga mea avere. Eu prin aceasta şi simt, şi gândesc, şi privesc, şi aud, şi văd, şi ştiu, şi trăiesc, şi veşnicesc. Când spun: iubesc, – cuprind cu aceasta toate gândurile mele nemuritoare, toate simţirile mele nemuritoare, toate dorinţele nemuritoare, toate vieţile mele nemuritoare. Cu aceasta – eu sunt desupra tuturor morţilor şi deasupra tuturor nefiinţelor, eu: caprioara argintie, caprioara blândă, caprioara tulburată…

                Prin râpe straşnice şi groaznice abisuri trece iubirea mea spre tine – cerule albastru, spre tine – omule blând, spre tine – dumbravo înflorito, spre tine – iarbo mirositoare, spre tine – Preabunule şi Preablândule! Prin morţi nenumărate străbate iubirea mea spre tine, o dulcea mea Nemurire! De aceea tristeţea este inevitabil însoţitor. Fiecare cruzime – întreaga moarte pentru mine. Cele mai multe cruzimi am suferit în această lume de la o fiinţă numită – omul. O, uneori este el – moarte pentru toată bucuria mea. Ochii mei, priviţi peste el şi deasupra lui, spre acel – Preabun şi Preablând! Bunătatea şi tandreţea, aceasta este viaţa dorită de mine, această – nemurire, această – veşnicie. Fără bunătate şi tandreţe – trăieşti în iad. Simţind bunătatea Preabunului şi tandreţea Preablândului, eu sunt în întregime în rai. Mă ataca oare pe mine cruzimea omenească, o! acest iad atacă prin toate puterile groaznice. De aceea mă tem de om, fiecare om în afară de omul bun şi blând.

***

                Lângă pârâu sunt, al cărui mal împodobeşte flori albastre. Iar pârâul este din lacrimile mele. Oamenii mă rănesc în inimă, şi în loc de sânge vărs lacrimi. Ceruri blânde, iată vă mărturisesc secretul meu: în loc de sânge în inima mea sunt lacrimi. Acesta este secretul vieţii mele, acesta este secretul meu. De aceea plâng pentru toţi triştii, pentru toţi nevinovaţii, pentru toţi cei umili, pentru toţi ocarâţii, pentru toţi înfometaţii, pentru toţi cei fără scrupule, pentru toţi răniţii, pentru toţi chinuiţii, pentru toţi mizerabilii. Gândurile mele din tristeţe foarte rapid se îneacă şi se topesc în simţiri iar simţirile se varsă în lacrimi. Da, simţirile mele sunt nesfârşite, şi lacrimile nenumărate. Şi aproape fiecare simţire a mea plânge şi jeleşte, căci imediat când porneşte din mine în lume, găseşte în jurul meu cruzimea omenească. O, există o fiinţă mai brutală şi mai crudă decât omul?…

                De ce sunt aruncată în această lume, printre oameni? Oh, odată, demult-demult, când am fost în padurea sălbatică şi fără sfârşit, nu am ştiu de oameni; lumea a fost pentru mine bucurie şi rai. Şi eu am ţesut, din flori mirositoare şi mesteceni zvelţi, din dumbrăvi îmblânzite şi ceruri albastre dispoziţia mea de rai. Dar în raiul meu a pus piciorul el: crud, brutal şi orgolios, el – omul. A strivit florile, a tăiat pomii, a întunecat cerul. Şi astfel raiul meu a devenit iadul meu… dar eu nu-l urăsc, ci îl compătimesc. Îl compătimesc pentru că nu are simţire pentru rai. Iar de aceea nu există nimic mai groaznic pentru o fiinţă, pentru orice fiinţă. Ştiţi, căprioara nu poate urî; ea poate numai să compătimească şi să regrete. Toate înjurăturile, toate cruzimile ea le respinge prin tristeţe şi regret. Tristeţea, aceasta este răzbunarea ei. Tristeţea, însoţită cu regret… O, oameni, cum sunteţi cruzi şi duri! Am auzit de existenţa demonilor. E posibil să fie mai răi decât oamenii? Doar un singur lucru rog, doar un singur lucru doresc: să nu fiu sufletul omului, simţirea omului, gândirea omului…

                Fiecare cruzime omenească o primesc ca pe o lovitură grea în inimă. De aceea a apărut tumoarea pe inimă. O, câte vânătăi sunt pe inima mea! O, câte lovituri!… Ah, da! Iată-mă, sunt în raiul pierdut: căprioara în raiul pierdut! Oh, miluieşte-mă pe mine, Preabunule şi Preablândule! Vânătăi peste vânătăi, una lângă alta, una peste alta, şi aşa s-a făcut tumoarea pe inimă! Oh, mântuieşte-mă de oameni, de cei cruzi şi răi! Aceasta este calea de schimbare în rai a lumii mele şi a tristeţii mele în bucurie…

***

                Mai mult de tot ce se iubeşte, iubesc – libertatea. Ea este alcătuită din bunătate, din tandreţe, din dragoste. Iar răul, iar cruzimea, iar ura – acestea sunt sclavie de felul cel mai greu. Robi ai lor, robi ai morţii. Şi există robie mai mare ca moartea? În această cale te aduc oamenii, ei care au imaginat şi creat răul, cruzimea şi ura. Dar pe mine m-au lăsat în lume, au promis şi nu s-au ţinut de cuvânt, au ordonat şi subordonat: să fii tristeţea şi iubirea. Şi eu, cu întreaga mea fiinţă, împlinesc această îndrumare: mă jeluiesc şi iubesc. Mă jeluiesc prin iubire, iubesc prin tristeţe. Şi se poate mai altfel în lumea care este locuită de oameni? Aceasta este drama vieţii mele. Totul sunt inima, – totul ochi, totul – tristeţea, totul – dragostea, de aceea mă chinuieşte frica, acea mică teamă, pe care o cunoaşte numai – caprioara întristată…

                În orgoliul lor oamenii nici nu gândesc ce simţiri minunate şi luxoase  purtăm în noi, noi – căprioarele. Dintre noi şi voi, oamenii, prăpastie căscată, pe care nu putem s-o biruim. Voi nu aveţi simţ pentru lumile noastre. Dacă noi prin inimă am trece în voi, am trece în iad. Demult, am vieţuit în rai. Voi, oamenii, din el aţi făcut iad. Ce sunt diavolii pentru voi, aceştia sunteţi voi pentru noi. Mestecenii ne-au povestit: am văzut pe Satana când s-a prăvălit din cer pe pământ, s-a prăvălit între oameni şi – a rămas. El, renegat de cer, a declarat: cel mai plăcut pentru mine este între oameni; şi eu am găsit raiul meu, acesta sunt ei: oamenii…

                Ştiu şi am presimţire: pe mine mă aşteaptă nemurire, mai bună decât cea omenească. Pentru voi, oamenii, acolo pe lumea cealaltă, există şi iad. Pentru noi, caprioarele – numai rai. Căci voi cu intenţie şi bunăvoinţă aţi inventat păcatul, răutatea şi moartea, apoi ne-aţi atras şi pe noi, fără acordul nostru, în ele prin ranchiune şi răutate, pentru că aţi avut putere asupra noastră. De aceea să răspundeţi şi pentru noi: pentru chinuirile noastre, necazurile, suferinţile şi morţile. Voi să ispăşiti şi pentru noi şi din cauza noastră… Am ascultat cum cerul albastru a şoptit pământului negru acest adevăr veşnic: oamenii, la Ziua Judecăţii, dau răspunsul pentru toate chinuirile, pentru toate suferinţele, pentru toate necazurile, pentru fiecare moarte a fiinţelor umane şi lucrurilor. Toate animalele, toate pasările, toate plantele se vor ridica să acuze omenirea pentru toate durerile, insultele, răutăţile, pentru toate morţile pe care le-a provocat în orgoliul lor păcătos. Căci după neamul omenesc, în faţa lui, şi după el, merg păcatul, moartea şi iadul.

                Dacă aş avea ocazia să aleg între fiinţe, l-aş fi ales mai degraba pe tigru decât pe om, căci este mai puţin sângeros decât omul; mai ales pe leu decât pe om, căci el este mai puţin crud; mai ales hiena decât omul, căci ea este mai puţin dezgustatoare decât omul; mai ales pe râs decât pe om, căci el este mai puţin furios decât omul; mai ales pe şarpe decât pe om, căci el este mai puţin viclean decât omul; mai ales pe fiecare monstru decât pe om, pentru că cel mai groaznic monstru este mai puţin groaznic decât omul… O, vorbesc numai adevărul, din inimă rostesc. Căci omul a imaginat şi a creat şi păcatul, şi moartea, şi iadul. Şi acesta este cel mai rău dintre toate, mai ciudat decât cel mai ciudat, mai groaznic decât cel mai groaznic din toate lumile mele.

***

                Mi s-a părut, murmurul este pârâu de lacrimi: oamenii se laudă cu inteligenţă. Iar eu o privesc din faptele lor principale: păcatul, răutatea şi moartea. Şi am ajuns la concluzie: dacă inteligenţa lor este alcatuită din fapte pe care le-au imaginat şi creat păcatul, răutatea şi moartea, atunci aceasta nu este dar, ci blestem. Inteligenţa, care trăieşte şi se exprimă prin păcat, răutate şi moarte este pedeapsa  lui Dumnezeu. Cu cât mai mare inteligenţa – cu atât mai mare pedeapsa. Mă jignesc când îmi spun că sunt inteligentă, inteligentă în modul omenesc. Dacă este această inteligenţă singura virtute a oamenilor, atunci – eu nu doar o refuz ci o şi blestem. Dacă ar fi dependenţi de ea raiul meu şi nemurirea mea, renunţ pentru totdeauna şi la rai şi la nemurire. Inteligenţa fără bunătate este pedeapsa lui Dumnezeu. Dar mare inteligenţă fără mare bunătate este blestem insuportabil.

                Cu inteligenţă, fără bunătate şi blândeţe, omul este aproape diavol. Am auzit de la îngerii cereşti, când şi-au spălat aripile în lacrimile mele: diavolul este mare inteligenţă fără nici un pic de bunătate şi iubire. Şi omul este la fel dacă trăieşte fără aceste virtuţi. Omul inteligent, dar fără bunătate şi compasiune, iadul este pentru inima mea blândă, iadul pentru inima mea înfrântă, pentru ochii mei inocenţi; iadul pentru fiinţa mea blândă. Spre o singură dorinţă sufletul meu se înalţă: să nu trăiesc în lumea aceasta, nici în lumea cealaltă lângă omul inteligent dar fără bunătate şi blândeţe milostivă. Numai în acest fel accept nemurirea şi veşnicia. Dacă nu, distruge-mă, Dumnezeule şi prefă-mă în nefiinţă!

***

                În vremurile îndepărtate au povestit căprioarele albe: prin pământ a trecut El: Preablând şi Preamilostiv, şi pământul s-a prefăcut în rai. Pe unde a păşit, rai a răsărit. Peste toate fiinţele şi peste toată materia din El a curs bunătate fără sfârşit, şi iubire, şi tandreţe, şi milostenie, şi blândeţe, şi înţelepciune. pe pământ S-a plimbat, cerul şi pământul a creat. L-au numit pe Iisus. O, noi în El am găsit că omul poate fi minunat şi strălucitor, numai când nu este păcătos. El S-a întristat de tristeţea noastră şi cu noi a plâns din cauza răutăţii care ne-au făcut oamenii. A fost cu noi şi împotriva descoperirilor omeneşti, ca păcatul, răutatea şi moartea. A iubit cu blândeţe şi milostenie toate fiinţele; a miluit cu tristeţea Dumnezeiască; şi a apărat de păcatul, răutatea şi moartea oamenilor. Era şi a rămas pentru totdeauna – Dumnezeul nostru, Dumnezeul fiinţelor triste şi neconsolate de la cele mai mici la cele mai mari.

                Numai acei oameni care se aseamănă cu El – ne sunt dragi. Ei sunt neamul nostru, şi nemurirea noastră, şi iubirea noastră. Sufletul acelor oamenilor este ţesut din bunătatea Lui, din milostenia, şi iubirea,şi blândeţea, şi dreptatea, şi înţelepciunea Lui. Inteligenţa Lui este deşteptăciune Dumnezeiască, şi bună, şi inocentă, şi milostivă Dumnezeiască. Şi ei, asemenea îngerilor luminoşi şi sfinţi. Căci, marea inteligenţă şi marea bunătate unite crează îngerul.

                De aceea iubirea noastră toată se grabeşte spre preablândeţea, preabunătatea, preamilostenia, preatandreţea lui Iisus. El este – Dumnezeul nostru, şi Nemurirea noastră, şi Veşnicia noastră. Evanghelia Lui este mai mult a noastră decât a oamenilor, căci în noi este mai multă bunătatea, iubirea şi blândeţea Lui… El, o! Binecuvântat El în toate inimile şi lumile noastre! El – Domnul şi Dumnezeul nostru! El – dulcea noastră consolare în această lume amară şi trecătoare, şi veşnică bucurie în lumea nemuririi care vine…