Inmormantarea Pr. Arhim Gavriil Stoica

 

Cuvântarea Pr. Arhim. Nicodim Dimulescu, Stareţul Sfintei Mănăstiri Crasna la Inmormântarea Pr. Arhim Gavriil Stoica

„Fericită este calea în care mergi astăzi, suflete,

că s-a gătit ţie loc de odihnă!”

Prea Sfinţite Părinte Episcop Galaction,

Prea Cuvioase Părinte Exarh al Sfintelor Mănăstiri din Sfânta Eparhie a Bucureştilor şi delegat al Prea Fericitului Părinte Patriarh,

Prea Cucernici Părinţi Protoierei,

Prea Cuvioasă Maică Stareţă,

Prea Cuvioşi şi Prea Cucernici Părinţi,

Îndurerat Sobor al Sfintei Mănăstiri Zamfira,

Îndurerată Familie şi întristaţi credincioşi,

Întristarea şi durerea sunt cei doi tovarăşi nedespărţiţi ai omului pe acest pământ, iar zilele vieţii lui sunt o cale grea, plină de amărăciuni şi necazuri. Viaţa omului nu este decât viaţa unui rob, care duce pe ai săi umeri greutatea lanţurilor cu care este încătuşat.

Dacă ne gândim la nestatornicia lucrurilor omeneşti, la schimbarea ce domneşte în această lume amăgitoare, ne vom convinge pe deplin că a avut mare dreptate Sfântul Ioan Gură de Aur când a spus în una dintre cuvântări „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune”. Iar alţi mari cuvântători ne spun, că această lume este o vale a plângerii şi o mare înviforată, o pădure de spini, o livadă verde şi frumoasă la vedere dar plină de şerpi veninoşi. Ca schimbarea şi nestatornicia lucrurilor omeneşti nu poate fi nimic mai slab. În tot ce este pe lume, în tot ce ne înconjoară pe fiecare se vede o schimbare şi mare nestatornicie: de la regele universului, de la om până la cea mai neînsemnată vietate se observă această continuă schimbare, pentru că tot ce are început, are şi sfârşit şi nu trăieşte în veşnicie fără numai Făcătorul şi Ziditorul nostru Dumnezeu.

Sfântul Vasile cel Mare spune că: „Ne naştem, trăim şi suferim, cu o singură condiţie, ca să murim” şi tot Sfântul Vasile ne spune că această viaţă este o cale ce începe pentru fiecare din noi la intrarea în lume şi se termină la mormânt.

Noi trăim până la marginea ce nu o mai putem trece şi cât trăim în această lume deseori plângem, suferim şi suntem trişti petrecând când pe unul când pe altul pe ultimul drum, adică de a conduce la locul de veci pe cei mai scumpi, mai apropiaţi şi dragi ai noştri părinţi, fraţi, rudenii, prieteni mai mult sau mai puţin apropiaţi.

Crudă este această încercare la care a supus Dumnezeu pe tot muritorul, răni grele şi dureroase produc în suflet aceste despărţiri triste.

Durerea şi jalea cuprinde sufletul nostru atunci când sună ora despărţirii noastre de cei dragi care pleacă din această lume a durerii pentru a merge la Eternul şi Judecătorul cel drept ca să-şi primească răsplata.

Toate şi totul sunt supuse morţii. Acest rege al naturii care este moartea, care de la arătarea şi pătrunderea sa în lume nu a cruţat nici o fiinţă, fie mic sau mare, bogat sau sărac.

Moartea nu ştie nici de frică, nici de milă şi nici de putere. Moartea nu poate fi alungată de nimeni, că este a tuturor şi pentru toţi. Moartea vine când nu ne aşteptăm şi este un musafir nedorit de fiecare dintre noi.

Faţă de aşa nestatornicie a lucrurilor omeneşti, ce ne rămâne oare de făcut? Desigur, ca să cugetăm mai mult la moarte, la cel din urmă ceas al vieţii noastre. Să privim moartea aşa cum ne-o prezintă nouă învăţătura de credinţă ortodoxă şi marii dascăli ai ortodoxiei noastre care nu văd altceva în groapa în care noi întrăm, decât uşa prin care trecem din moarte la viaţă. Să ne gândim mereu că mai curând sau mai târziu noi vom părăsii această lume şi că va trebuii să mergem în faţa Creatorului nostru Dumnezeu şi să dăm seama de felul după cum am ştiu să ne petrecem această scurtă viaţă, adică să nu uităm că Dreptul Judecător ne va plătii la fiecare cu dreptate pentru faptele noastre bune sau rele. Să ne gândim mereu la ceasul morţii, dar moartea să nu devină o obsesie pentru noi.

Întristată asistenţă,

Ne aflăm în perioada când ne pregătim să părăsim vara, anotimpul poate cel mai încântător, dar totodată şi mai obositor şi cu speranţa de a ne bucura din plin de culesul roadelor muncii noastre păşim cu bucurie în toamna cea bogată. Numai că în ciuda acestor bucurii şi speranţe pe care le trăim iată că, ne este dat ca să trecem şi prin clipe de adâncă durere şi clopeşitoare întristare. Suntem îndureraţi, suntem întristaţi dar nu disperaţi, pentru că astăzi ne-am adunat cu toţii în îndoliata Mănăstire Zamfira pentru a conduce pe ultimul drum şi a ne despărţii fizic de bunul nostru Părinte Arhimandrit Gavriil Stoica părintele duhovnicesc, fratele nostru, prietenul nostru drag şi duhovnicul acestei Sfinte Mănăstiri.

Aşa cum aţi înţeles din mesajul transmis de Prea Fericitul Patriarh Daniel, Părintele nostru Gavriil s-a născut pe meleaguri argeşene şi mai precis în comuna Aninoasa, satul Valea Siliştii, la 21 februarie 1935 dintr-o familie de buni români şi devotaţi credincioşi ai Bisericii noastre ortodoxe strămoşeşti. Aici în casa părintească a primit tânărul Gheorghe Stoica aşa cum i-a fost numele din botez prima învăţătură despre credinţa în Dumnezeu. Aici în casa unde s-a născut a învăţat să se roage, să iubească pe Dumnezeu şi să respecte poruncile şi învăţătura lui Dumnezeu. Aşa se explică faptul că tânăr fiind, adunările tinerilor şi copiilor de seama lui nu le-a iubit, distracţiile şi plăcerile celor de o vârstă cu el nu l-au încântat, nu l-au ademenit şi n-au îndulcit sufletul lui niciodată şi distracţia lui şi bucuria supremă pentru el şi-o găsea numai în citirea cărţilor duhovniceşti, în mergerea la Sfânta Biserică, în adunările Oastei Domnului unde a învăţat multe cântări frumoase şi deseori vizita Schitul Slănic din apropierea satului săi şi atunci când Dumnezeu a rânduit, întocmai ca mulţi tineri de seama lui care în decursul istoriei Bisericii noastre ortodoxe au părăsit lumea şi deşertăciunile ei aşa şi tânărul Gheorghe Stoica care abia împlinise vârsta de 17 ani simţind chemarea lui Dumnezeu a părăsit lumea şi plăcerile ei a bătut la poarta Schitului Slănic cerând să fie primit ca frate în obştea acelui Schit după cum s-a şi întâmplat, devenind frate de mănăstire. Aici în Schitul Slănic, sub îndrumarea înţeleaptă a marelui avă şi stareţ al mănăstirii, neuitatul Părinte Vitimion Niţoiu, precum şi a Părintelui Ierodiacon Teofil Bădoiu, astăzi Părintele Arhim. Teofil, pe care îl avem aici prezent printre noi şi-a desăvârşit pregătirea duhovnicească pentru intrarea sa în monahism.

Intrat în Schitul Slănic a dovedit cu prisosinţă că tânărul Gheorghe întradevăr avea chemare pentru a devenii monah îmbunătăţit, pentru că a dovedit întru totul supunere, ascultare şi râvnă pentru cele duhovniceşti. Avea mare dragoste pentru participarea la Sfintele Slujbe după rânduiala mănăstirească. Citea cu evlavie şi cânta cu atâta râvnă, încât făcea ca cei care îl ascultau să rămână impresionaţi până la lacrimi.

Fiind un tânăr înzestrat cu multe calităţi, dornic de învăţătură şi cu mare dorinţă de a învăţa tainele cântării bisericeşti, muzica psaltică în special, toate acestea văzându-le conducerea Schitului Slănic, fratele Gheorghe a fost recomandat şi trimis la Şcoala monahală din Mănăstirea Cernica, unde a rămas un an de zile în şcoala monahală, după care a fost trimis la Seminar în Mănăstirea Neamţ. Aici a dovedit multă seriozitate, stăruinţă deosebită în învăţătură şi multă răbdare şi dragoste în tot ce făcea, lăsând o frumoasă impresie colegilor săi. În timpul seminarului a fost tuns în monahism în Schitul Slănic, primind în călugărie numele de Gavriil şi tot în timpul seminarului teologic a fost şi hirotonit ierodicon.

Tot aici în Schitul Slănic l-am cunoscut şi eu pentru prima dată în anul 1959 când din rânduiala lui Dumnezeu mi-a fost dat ca să fac parte din obştea Schitului Slănic. Aşa se face că mi-am trăit o mică parte din viaţa mea alături de Părintele Gavriil, locuind împreună în aceiaşi casă, fiind nedespărţiţi în ascultarea pe care o aveam amândoi la biserică şi slujind Sfânta Liturghie împreună, eu în calitate de preot şi părintele Gavriil ca diacon. Înzestrat de Dumnezeu cu o voce deosebit de frumoasă, cu blândeţe de om al lui Dumnezeu, cu râvnă de călugăr desăvârşit şi cu dragoste pentru Sfintele Slujbe a fost pentru mine un frate sincer de la care am avut de învăţat multe lucruri frumoase şi pot afirma cu toată tăria că cei câţiva ani petrecuţi alături de Părintele Gavriil în Schitul Slănic, îi pot considera printre cei mai frumoşi ai vieţii mele şi cred că nu greşesc când spun că întâlnirea mea cu Părintele Gavriil a însemnat pentru mine un adevărat dar de la Dumnezeu. Părintele Gavriil a fost omul care nu m-a dezamăgit niciodată pentru că permanent vedeam în el, omul care urcă cu curaj treptele trăirii duhovniceşti, mergând din virtute în virtute, din bine spre mai bine întocmai după învăţătura Sfinţilor Părinţi şi a marilor dascăli ai monahismului ortodox, de la care am învăţat că pentru omul duhovnicesc nu este stare pe loc, ci un continuu progres.

A lăuda pe cineva pe nedrept este un mare păcat, dar a recunoaşte calităţile frumoase şi darurile pe care unii oameni le-au primit de la Dumnezeu prin râvnă duhovnicească şi trăire sfântă, consider că nu facem altceva decât o datorie sfântă şi nicidecum un păcat. Părintele Gavriil era călugărul plin de evlavie, călugărul îndelung răbdător, era omul rugăciunii, aspru cu el însăşi mai întâi, dar şi cu cei din jurul lui. Omul care nu accepta nici un rabat, nici un compromis pentru că aşa învăţase el de la părinţii lui încă de mic copil.

Am cunoscut îndeaproape familia părintelui Gavriil pentru că deseori am poposit în casa părinţilor săi, mult regretaţii şi neuitaţii nenea Stelian şi mama Mărioara, a căror dragoste, blândeţe şi evlavie nu le voi putea uita niciodată. Simţeam o mare mângâiere când stăteam de vorbă cu aceşti oamenii minunaţi care erau părinţi Părintelui Gavriil. Tot atât de bine am cunoscut şi pe cei trei fraţii ai părintelui şi pe cele două surori, dintre care una s-a mutat la Domnul de câţiva ani. Am admirat întotdeauna dragostea, respectul şi armonia deplină dintre fraţii şi surorile Părintelui Gavriil, cu care am continuat şi vom continua prietenia cât vom trăi. Bucuria a fost mare când încă un frate al părintelui, fratele Ion, a ales şi el calea vieţii monahale şi după ce a petrecut ca frate de mănăstire în Mănăstirile Slatina, Slănic, Curtea de Argeş. După ce a făcut Facultatea Teologică la Sibiu a fost primit în Mănăstirea Sâmbăta de Sus unde a post călugărit primind numele de Iustinian şi astăzi Părintele Iustinian pe care îl avem aici de faţă se osteneşte la conducerea Mănăstirii Podromu din Sfântul Munte Athos, făcând cinste cinului monahal şi neamului românesc pe meleagurile greceşti.

Între timp asupra monahismului românesc s-au abătut vremuri grele şi tot atât de grele şi asupra Bisericii în general pentru că pustiitorul decret 410 dat de regimul comunist a făcut ca multe mănăstiri să fie desfiinţate şi mulţi călugări şi călugăriţe să fie alungaţi din mănăstire, aşa se face că şi Schitul Slănic a fost desfiinţat ca unitate monahală rămânând doar ca biserică izolată şi numai cu câţiva călugări şi în felul acesta fără voia noastră am fost siliţi să ne împrăştiem. Pentru Părintele Gavriil au urmat vremuri şi mai grele pentru că în anii de prigoană şi perigrinare în mai multe mănăstiri cum ar fi Curtea de Argeş, Căldăruşani şi Cheia a fost aruncat şi în puşcărie fiind condamnat la 3 ani şi jumătate de închisoare pentru „marele păcat” că a împărţit gratuit credincioşilor cărţile Părintelui Nicodim Măndiţă, cărţi care prin învăţătura lor curat ortodoxă erau considerate foarte periculoase de regimul comunist. După eliberarea Părintelui Gavriil din închisoare s-a stabilit în Mănăstirea Cheia din judeţul Prahova şi în felul acesta a rânduit Bunul Dumnezeu ca să ne apropiem iarăşi, devenind cum s-ar spune vecini eu locuind în Mănăstirea Crasna, iar părintele Gavriil în Mănăstirea Cheia. După alţi câţiva ani, mai precis la 1 august 1978 Părintele Gavriil a fost numit duhovnicul Sfintei Mănăstiri Zamfira unde s-a şi mutat, aşadar rămânând tot vecini şi cu toate că noi chiar şi atunci când locuiam mai departe unul de altul în timpul prigoanei, n-am fost niciodată despărţiţi sufleteşte ci întotdeauna am rămas strâns uniţi în gând, în rugăciune şi în comuniune frăţească. Devenind vecini ne-a fost mai uşor să ne vedem mai des, să ţinem o legătură mai strânsă întâlnindu-ne deseori în Mănăstirea Crasna, cât şi în Mănăstirea Zamfira, unde discutam împreună anumite probleme, ne sfătuiam şi căutam întotdeauna să găsim calea cea mai potrivită pentru rezolvarea unor situaţii sau împărtăşindu-ne necazurile şi bucuriile prin care ne-a fost dat să trecem şi unul şi altul.

La Mănăstirea Zamfira Părintele Gavriil pe lângă faptul că era duhovnicul mănăstirii avea şi ascultarea de paroh al credincioşilor din parohia Zamfira şi Satului Nou din apropiere. În felul acesta pentru Părintele au apărut probleme noi, pentru că el s-a implicat cu toată fiinţa în păstorirea credincioşilor ce i-au fost încredinţaţi. Îmi aduc aminte cât îl preocupa de mult starea duhovnicească a fiecăruia dintre enoriaşii lui şi cum prin cheltuiala lui proprie a înzestrat pe fiecare familie din parohia respectivă cu Noul Testament şi Învăţătura de credinţă a Bisericii Ortodoxe. Alerga cu timp şi fără timp, căutând ca să îndeplinească cu sfinţenie atât ascultarea sa de duhovnic al mănăstirii cât şi de paroh.

I-a fost dat Părintelui Gavriil ca să treacă şi prin anumite suferinţe fizice, suferind mai multe intervenţii chirurgicale dar cu răbdarea lui caracteristică şi credinţa neclintită a trecut prin toate fără cârtire şi mulţumind lui Dumnezeu ca pentru nişte daruri pe care le-a primit fără cârtire.

Întristată adunare,

Inevitabilul s-a produs, legile fireşti îşi spun cuvântul şi astăzi trăim clipele de despărţire fizică. Sunt clipe de întristare, de durere atât pentru soborul acestei Sfinte Mănăstiri cât şi pentru noi prietenii apropiaţi ai părintelui Gavriil şi în acelaşi timp şi pentru fiecare dintre dumneavoastră care l-aţi cunoscut, l-aţi apreciat şi l-aţi iubit pe părintele Gavriil.

Da, Părinte Gavriil! Iată că a sosit această clipă când ne vom despărţii pentru un timp mai lung sau mai scurt şa după cum va rânduii Dumnezeu pentru fiecare. Ne aflăm acum în jurul Sfinţiei Tale şi îţi promitem solemn că nu te vom uita niciodată, vom rămâne veşnic uniţi în rugăciune. Icoana Sfinţiei Tale o vom păstra vie în mintea noastră şi în sufletul nostru, nu-ţi vom uita cuvintele frumoase, învăţăturile iscusite, râvna ce te-a însoţit toată viaţa pentru a fi un călugăr iscusit şi exemplul vieţii tale va rămâne pentru noi un suport moral în luptă cu ispitele de tot felul în această viaţă. Te rugăm Părinte Gavriil să ne ierţi dacă vreodată cu voie sau fără voie te-am supărat. De asemenea te rugăm Părinte Gavriil ca nici Sfinţia Ta să nu ne uiţi pe noi, să-ţi aduci aminte de fraţii Sfinţiei Tale, de Soborul de Măicuţe din mănăstirea Zamfira pe care le-ai păstorit în păşunea duhovnicească timp de 30 de ani. Nu uita Părinte Gavriil nici de soborul mănăstirii Crasna de care ai fost iubit, ai fost apreciat şi pentru care vei rămâne o pildă vie pentru fiecare dintre noi care am rămas în această vale a plângerii.

Dumnezeu să te ierte Părinte Gavriil şi să-ţi rânduiască odihnă veşnică în împărăţia Sa cea cerească. Amin.

Dumnezeu să-l ierte!