Sf.Grigorie de Nyssa-despre r

 

 

SFANTUL GRIGORIE DE NYSSA 

DESPRE RANDUIALA CEA DUPA DUMNEZEU (A VIETII)

SI DESPRE NEVOINTA CEA ADEVARATA

 

Daca si-a despartit cineva putin cugetarea de trup si de robia patimilor si s-a eliberat de neintelepciune si-si priveste sufletul cu un gand neviclean si sincer, va vedea in chip curat in firea acestuia iubirea lui Dumnezeu cea catre noi si scopul pentru care ne-a zidit. Caci va afla, privind in felul acesta, unita fiintial si firesc cu omul, pornirea dorintei spre bine si inca spre Binele cel mai inalt si unita cu firea, dragostea nepatimasa si fericita a acelui chip intelegator si fericit, a carui imitatie este omul.

 

Dar o inselaciune a acestor lucruri vazute si curgatoare, vrajind mereu printr-o patima nerationala si printr-o placere amara sufletul neatent si fara paza, prin negrija il atrage spre patima cumplita ce se naste din placerile vietii si naste moartea celor ce o indragesc. Pentru aceea harul Mantuitorului nostru a daruit, celor ce o primesc cu iubire, cunostinta adevarului, leacul mantuitor al sufletului. Prin aceasta, inselaciunea care vrajeste pe om se destrama, iar miscarea necuvenita a trupului se stinge. Caci sufletul care a primit adevarul e condus de lumina acestuia spre Dumnezeu si spre mantuirea sa.

 

De aceea, voi care ati primit cu vrednicie cunostinta aceasta si v-ati indreptat dragostea dumnezeiasca dupa firea data sufletului si v-ati adunat cu toata inima la un loc, ca sa infaptuiti in comun prin fapte chipul de viata aratat de apostol (Rom. 12, 2), doriti sa primiti de la noi un cuvant indrumator si calauzitor, care sa va conduca pe calea dreapta a vietii, un cuvant care sa arate celor ce si-au ales-o, intocmai, care este scopul acestei vieti, care este voia cea buna si bineplacuta si desavarsita a lui Dumnezeu si care este calea ce duce la acest scop, sau cum se cuvine sa vietuiasca impreuna cei ce pasesc pe aceasta cale si cum trebuie sa indrepteze intaistatatorul obstea ce se indeletniceste cu adevarata filosofie si de ce osteneli trebuie sa se foloseasca cei ce vor sa urce spre varful cel mai inalt al virtutii, sa-si faca sufletele vrednice de primirea Duhului.

 

Fiindca deci cereti de la noi acest cuvant – nu numai din gura, ci si statornicit in litere, ca avandu-l asezat in acestea sa-l luati de acolo ca dintr-o vistierie a amintirii, potrivit trebuintelor timpului – vom incerca, dupa harul Duhului daruit noua, sa raspundem acestei ravne a voastre, stiind sigur ca dreptarul vietii binecredincioase din voi e rezemat in dreapta dogma a credintei, avand dumnezeirea fericitei si vesnicei Treimi neschimbata nicidecum in nimic, ci cugetata si inchinata intr-o singura fiinta, intr-o singura slava, in aceeasi vointa, in trei ipostasuri, precum, apucand de mai inainte, am dat marturisirea fata de multi martori prin Duhul care ne-a spalat pe noi in izvorul Tainei (botezului).

 

Cunoscand deci aceasta marturisire bine credincioasa si negresita a credintei, intemeiata in adancul sufletului vostru in chip neclintit, si pornirea si urcusul vostru inalt spre Cel bun si fericit, pe drumul faptelor va punem in scris semintele invataturii, alegand unele dintre scrierile daruite noua mai inainte de Duhul dand de multe ori dupa trebuinta.

 

Si insesi cuvintele Scripturii, spre crezarea celor spuse si spre lamurirea gandirii voastre despre ea, ca sa nu parem ca, parasind darul de sus, nascocim lucruri neadevarate printr-o cugetare stricacioasa si coborata, plasmuind prin ganduri din afara chipuri ale dreptei credinte, ca sa le introducem pe acestea printr-o cugetare desarta, amestecandu-le in chip neintelept cu cele ale Scripturii.

 

Caci cel ce voieste sa-si daruiasca sufletul si trupul lui Dumnezeu, potrivit legii dreptei credinte, si sa-I aduca Lui jertfa cea fara de sange si curata, trebuie sa-si ia drept calauza a vietii credinta cea dreapta pe care ne-o graiesc glasurile sfintilor prin toata Scriptura. Pe temeiul acesteia conducandu-si sufletul bine ascultator si bine strunit pe caile virtutii si dezlegandu-se pe sine in chip curat de lanturile vietii acesteia si eliberandu-se de robia celor de jos si desarte, pe de alta parte predandu-se intreg credintei si vietii dupa Dumnezeu, va cunoaste limpede ca acolo unde este dreapta credinta si viata neintinata, acolo este si puterea lui Hristos, iar unde este puterea lui Hristos, de acolo pleaca si orice patima si moartea care ne fura viata. Caci nu au cele rele in ele puterea sa se impotriveasca puterii Domnului, ci ele se pot ivi numai prin calcarea poruncilor.

 

E ceea ce a patit cel dintai om plasmuit, iar acum toi cei ce imita prin hotarare de bunavoie neascultarea aceluia. Dar pe cei ce vin cu voia nevicleana la Duhul si au credinta intru toata adeverirea, neavand nici o pata pe constiinta, aceasta putere a Duhului ii curateste, potrivit celui ce a zis : "Ca Evanghelia noastra cea catre voi nu s-a vestit numai in cuvant, ci si intru putere si intru Duh Sfant si intru adeverire multa, precum bine stiti" (I Tes. 1, 5) si iarasi: "Intreg duhul si sufletul si trupul vostru sa fie pazite fara pata intru numele Domnului nostru Iisus Hristos" (I Tes. 5, 23), care a daruit prin baie celor vrednici mireasma nemuririi, ca talantul incredintat fiecaruia sa aduca bogatia nevazuta, prin Lucrarea celor incredintate.

 

Caci mare este, fratilor, mare este sfantul botez spre dobandirea bunurilor duhovnicesti de catre cei ce-l primesc cu frica. Pentru ca din Duhul cel bogat si imbelsugat curge pururea harul in cei ce-l primesc.

 

De acest har umplandu-se, sfintii apostoli au aratat Bisericilor lui Hristos rodurile plinatatii si ale adeveririi. Acest Duh ramane salasluit in cei ce au primit darul Lui, impreuna-lucrator, dupa masura credintei fiecaruia din cei ce s-au impartasit de El, zidind in fiecare binele spre sarguinta sufletului in faptele credintei, dupa cuvantul Domnului, Care zice ca cel ce a primit talantul l-a primit spre lucrarea a ceea ce i s-a dat (Lc. 19, 13), adica harul Sfantului Duh i s-a dat fiecaruia, spre sporirea si cresterea lui. Caci sufletul care s-a nascut din nou prin puterea lui Dumnezeu trebuie sa creasca pana la masura varstei duhovnicesti in Duhul, adapat neincetat cu sudoarea virtutii si cu darnicia harului. Pentru ca, precum firea trupului pruncului nou nascut nu ramane in varsta frageda, ci hranit cu mancarile trebuitoare sufletului, dupa legea firii, inainteaza spre masura ce-i este randuita, asa se cuvine si sufletului nascut de curand. Impartasirea de Duhul, nimicind boala intrata prin neascultare, reinnoieste vechea frumusete a firii. De aceea, el nu mai ramane pururea prunc, nici nemiscat in nelucrarea si in lipsa de curatie, adormit in starea nasterii, ci se hraneste pe sine prin mancari potrivite lui si creste spre marimea pe care o cere firea prin toata virtutea si ostenelile, ca sa se faca prin virtutea sa, cu puterea Duhului, neprimejduit de nevazutul talhar ce pregateste sufletelor multe uneltiri ascunse.

 

Deci trebuie sa ne conducem pe noi, dupa Apostol, pururea spre barbatul desavarsit, "pana ce vom ajunge toti la unirea credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la barbatul desavarsit si la masura varstei plinatatii lui Hristos, ca sa nu mai fim prunci, invaluiti si purtati de tot vantul invataturii, cu mestesug, spre uneltirea inselaciunii, ci intarindu-ne in adevar, sa crestem in toate intru El, Care este capul, Hristos" (Ef. 4, 13-15) si in alta parte, acelasi zice: "Nu va asemanati chipului veacului acesta, ci va schimbati la fata intru innoirea mintii voastre, ca sa cercati care este voia lui Dumnezeu cea buna si bineplacuta si desavarsita" (Rom. 12, 2). Iar voia lui Dumnezeu cea desavarsita este, dupa el, a-si intipari cineva in suflet chipul vietuirii binecredincioase. Pe acest suflet il duce la inflorirea celei mai inalte frumuseti harul Duhului, care lucreaza impreuna cu ostenelile celui ce-si intipareste acest chip.

 

La cresterea trupului nu dam nimic de la noi. Caci firea nu-si masoara marimea prin voia si placerea omului, ci prin miscarea si legea ei. Dar masura si frumusetea sufletului in starea nasterii celei noi, pe care o daruieste, prin sarguinta primitorului, harul Duhului, atarna de voia noastra. Caci cu cit intinzi mai mult nevointele vietuirii binecredincioase, cu atat se intinde mai mult si marimea sufletului prin nevointe si osteneli, pe care le porunceste si Domnul nostru, zicand: "Nevoiti-va (luptati) sa intrati prin poarta cea stramta" (Lc. 13, 24; Mt. 7, 13) si iarasi: "Siliti-va, caci silitorii rapesc Imparatia cerurilor? (Mt. 11, 12) si: "Cel ce rabda pana la sfarsit acela se va mantui" (Mt. 10, 22 Mc. l3, l3) si: "Intru rabdarea voastra veti castiga sufletele voastre" (Lc. 21, 19). Dar si Apostolul zice: "Prin rabdare alergam in lupta ce ne sta in fata" (Evr. 12, 1) si: "Ca un slujitor al lui Dumnezeu intru rabdare multa" si cele urmatoare (II Cor. 6, 4).

 

Pentru aceea ne cere sa alergam si sa staruim cu tarie in nevointe pentru ca darul harului se masoara cu ostenelile celui ce-l primeste. Caci viata vesnica si veselia negraita din ceruri o daruieste harul Duhului, dar vrednicia de a primi darurile si de a se bucura de har o da dragostea de osteneli a credintei. Unindu-se intr-una fapta dreptatii si harul Duhului, in sufletul in care se unesc, il umplu pe acesta impreuna de viata fericita. Iar despartite una de alta, nu aduc sufletului nici un castig. Caci harul lui Dumnezeu nu poate petrece in sufletele ce fug de mantuire, iar puterea virtutii omenesti nu e indestulatoare prin sine insasi ca sa inalte sufletele lipsite de har spre chipul vietii. "Caci, zice, de nu va zidi Domnul casa si nu va pazi cetatea, in zadar privegheaza pazitorul si se osteneste ziditorul" (Ps. 106, 1) si iarasi: "Caci nu prin sabia lor au mostenit pamantul si nu bratul lor i-a mantuit pe ei, macar ca s-au folosit de sabie si de brate in lupte, ci dreapta Ta si bratul Tau si lumina fetei Tale" (Ps. 43, 4). Ce spune prin aceasta? Ca ajutorul de sus dat lucratorilor de Domnul e cel ce aduce roada si totodata ca nu trebuie sa se increada cineva in straduintele omenesti si sa nu-si inchipuie ca toata cununa ii vine prin ostenelile sale ci sa-si lege nadejdile cu privire la sfarsit, de voia lui Dumnezeu.

 

Deci trebuie sa stie care e voia lui Dumnezeu, spre care, privind, sa se sarguiasca cel ce doreste viata cea fericita si voieste sa-si indrepteze vietuirea lui spre aceea. Voia cea desavarsita a lui Dumnezeu este sa-si curate sufletul prin har de toata intinaciunea, ridicandu-l mai presus de placerile trupului si sa-l aduca lui Dumnezeu curat, doritor si in stare sa vada acea lumina duhovniceasca si negraita. Pe unii ca acestia ii fericeste si Domnul zicand: "Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu? (Mt. 5, 8). Iar in alt loc porunceste: "Faceti-va si voi desavarsiti, precum Tatal vostru cel ceresc desavarsit este" (Mt. 5, 48). Spre aceasta desavarsire ne indeamna si Apostolul sa alergam, zicand: "Ca sa infatisez pe tot omul desavarsit intru Hristos, spre ceea ce ma si ostenesc nevoindu-ma" (Col. 28, 29). Iar David, graind in Duh, invata, pe cei ce voiesc sa vietuiasca intru dreapta intelepciune, calea adevaratei intelepciuni (filosofii), pe care trebuie sa paseasca spre tinta desavarsita, cerand, de la Cel ce da, cele ce Duhul le invata prin David: "Sa se faca, zice, inima mea fara prihana, intru indreptarile Tale, ca sa nu ma rusinez" (Ps. 118, 80). Prin aceasta cere sa se teama de rusine si sa se dezbrace, ca de o haina murdara si de necinste, cei ce s-au imbracat cu ea, din rautate. Caci zice iarasi: "Atunci nu ma voi rusina, cand voi cauta spre toate poruncile Tale" (Ps. 118, 6). Vezi ca Duhul pune indrazneala in implinirea poruncilor? Si iarasi: "Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele si cu duh stapanitor ma intareste" (Ps. 50, 12? 14). Iar in alt loc intreaba: "Cine se va sui in muntele Domnului?" (Ps. 23, 3). Apoi raspunde: "Cel nevinovat cu mainile si curat cu inima" (Ps. 23, 3). Acesta, care fiind curat in toate, se suie in muntele lui Dumnezeu, este cel ce nici cu gandul, nici cu cunostinta, nici cu faptele nu si-a intinat pana la sfarsit sufletul, staruind in patimi, si cel ce prin fapte si prin intelesuri bune si prin duhul stapanitor si-a zidit din nou inima stricata de rautate.

 

Iar sfantul Apostol, graind despre feciorie celor ce si-au ales sa vietuiasca in ea, scrie cum trebuie sa fie viata aceasta. "Fecioara, zice, se ingrijeste de cele ale Domnului, ca sa fie sfanta cu trupul si cu duhul" (I Cor. 7, 34). Zicand ca trebuie sa fie curata si cu sufletul si cu trupul, porunceste sa se tina cat mai departe de tot pacatul, atat de cel aratat cat si de cel ascuns, adica sa se fereasca cu desavarsire de pacatele cu fapta si de cele savarsite cu gandul. Caci tinta sufletului care cinsteste fecioria este sa se apropie de Dumnezeu si sa fie mireasa lui Hristos.

 

Iar cel ce doreste a se face casnicul cuiva trebuie sa ia prin imitare chipul aceluia al carui casnic se face. Drept aceea e de trebuinta ca si aceea care doreste sa fie mireasa lui Hristos sa se faca, dupa putere, asemenea frumusetii lui Hristos prin virtute. Caci nu se poate uni cu lumina niciodata cel ce nu se lumineaza de lumina aceea. Pentru ca am auzit si pe apostolul Ioan zicand: "Tot cel ce are nadejdea aceasta se curateste pe sine precum si Acela curat este" (I In. 3, 3). Iar apostolul Pavel zice: "Faceti-va urmatori mie, precum si eu, lui Hristos" (I Cor. 11, 1).

 

Deci sufletul ce voieste sa zboare spre Dumnezeu si sa se lipeasca de Hristos trebuie sa alunge de la sine tot pacatul, atat cel care se savarseste la aratare prin fapte, adica furtul si rapirea, preacurvia si lacomia, curvia si boala limbii si tot neamul vazut al pacatelor, cat si cel care, zacand in chip ascuns in suflete si miscandu-se fara sa fie vazut de cei dinafara, roade pe om in chip amarnic cu dintii cei mai ascutiti. Iar acestia sunt: pizma, necredinta, relele naravuri, viclenia, pofta celor necuvenite, ura, trufia, slava desarta si toata ciurda ascunsa a rautatii, pe care, la fel cu neamul cel aratat al pacatelor, Scriptura o uraste si de care se scarbeste. Caci amandoua sunt inrudite intre ele si rasar din aceeasi rautate.

 

Si ale cui oase le-a risipit Domnul? Nu ale celor ce cauta sa placa oamenilor? De cine se scarbeste Domnul ca de un blestemat si ucigas? Nu de barbatul fatarnic si viclean? "Caci de barbatul sangelui si de viclean se va scarbi Domnul" (Ps. 5, 7). Nu blestema David in chip vadit pe "cei ce graiesc pace cu vecinii lor, dar in inimile lor cele rele", strigand catre Dumnezeu: "Da-le lor dupa faptele lor"? (Ps. 27, 3-4) si: "In inima lucrati nelegiuiri pe pamant" (Ps. 57, 2). Aici Dumnezeu a numit miscarea pacatului in suflet, lucrare.

 

De aceea ne porunceste sa nu cautam nici faima de la oameni si sa nu ne rusinam nici de necinstirile ce ne vin de la ei. Scriptura lipseste de rasplatirile din ceruri pe cei ce miluiesc la aratare pe saraci si pe cei ce-si trambiteaza darnicia pe pamant. Caci de cauti sa placi oamenilor si daruiesti ca sa fii laudat, ti s-a dat plata facerii tale de bine prin laudele oamenilor, pentru care ti-ai aratat mila. Deci nu mai cere rasplata in cer odata ce ti-ai adunat cele de pe pamant, nici nu mai astepta cinstea de la Dumnezeu, caci ai primit-o pe aceasta de la oameni.

 

Doresti slava cea nemuritoare? Arata Celui ce poate sa-ti dea ceea ce doresti, viata ta in ascuns. Ti-e frica de rusinea vesnica? Teme-te de Cel ce ti-o va descoperi pe aceasta in ziua judecatii.

 

Cum zice deci Domnul: "Sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, ca sa vada faptele voastre cele bune si sa mareasca pe Tatal vostru cel din ceruri"? Pentru ca porunceste celui ce urmeaza poruncile lui dumnezeu ca, orice ar face, sa faca privind spre Acela si numai spre El, nevanand nici o slava de la oameni, ci sa fuga de laudele de la acestia si de aratarea (faptelor lui in fata acestora). Dar cerand sa se faca cunoscuti tuturor prin viata si prin fapte, ca sa vada aceia faptele lor, n-a adaus "ca sa laude pe cel ce se arata", ci "ca sa slaveasca pe Tatal vostru cel din ceruri" (Mt. 5, 16). Deci porunceste ca toata lauda sa se indrepte spre Dumnezeu si toata fapta sa se potriveasca cu voia Lui, la care se afla toarta rasplata faptelor virtutii. Iar tie iti porunceste sa fugi si sa te intorci de la lauda limbilor cea de pe pamant. Iar cel ce o cauta pe aceasta si-si taraste viata spre ea nu va fi lipsit numai de slava vesnica, ci sa-si astepte si pedeapsa. Caci, "vai, zice, cand toti oamenii vor zice bine de voi" (Lc. 6, 26). Fugi, deci, de toata cinstirea omeneasca, al carei sfarsit este rusinea si necinstea vesnica si doreste laudele de sus, spunand cu David: "De la Tine e lauda mea" (Ps. 21, 29) si: "Intru Domnul se va lauda sufletul meu". Iar fericitul Apostol porunceste ca nici cel ce mananca sa nu se impartaseasca de hrana ce-i sta in fata cu nepasare, ci sa dea mai intai slava Celui ce i-a dat mijloacele de a trai (I Cor. 10, 31). Asa ne indeamna sa dispretuim in toate slava de la oameni si sa cautam pe cea de la Dumnezeu. Caci cel ce face asa, credincios se va numi de catre Domnul. Iar pe cel ce doreste cinstea de aici il aseaza intre cei necredinciosi. "Caci cum puteti, zice, sa credeti voi, cei ce primiti slava unii de la altii, si slava cea de la Unul Dumnezeu nu o cautati?" (I In. 5, 44).

 

Iar ce este ura, auzi de la Ioan, care zice: "Cel ce uraste pe fratele sau, ucigas de oameni este si stiti ca tot ucigasul de oameni nu are viata vesnica" (I In. 3, 15). Il scoate deci din viata pe cel ce uraste pe fratele sau, ca pe un ucigas de oameni, mai bine zis numeste ura de-a dreptul ucidere. Caci cel ce a smuls si a nimicit din sine iubirea fata de aproapele si s-a facut din prieten dusman al lui, cu dreptate se numara intre ucigasii de oameni, care pazesc ascunsa fata de aproapele dusmania lor fata de cei pe care ei uneltesc sa-i omoare. Apostolul arata prin aceasta limpede ca nu e nici o deosebire intre relele ascunse inauntru si intre cele aratate si vazute, punandu-le la n loc si numarandu-le impreuna. "Si pentru ca n-au cercat, zice, a avea pe Dumnezeu intru cunostinta, i-a predat pe ei unei minti neiscusite, ca sa faca cele ce nu se cuvin, fiind plini de toata nedreptatea, curvia, viclenia, lacomia, rautatea umpluti de pizma, de ucidere, de cearta, de inselaciune, de naravuri rele soptitori, barfitori, uratori de Dumnezeu, ocaratori, mandri, ingamfati, nascocitori de rele, neascultatori de parinti, neintelegatori, fara asezamant, fara iubire, neimpacati, nemilostivi, care, desi cunosc dreptatea lui Dumnezeu, ca facand adica acestea sint vrednici de moarte, nu numai ca le fac acestea, ci si consimt cu cei ce le fac" (Rom. 1, 28-32).

 

Vezi cum a impletit relele naravuri, mandria, viclenia si celelalte rele ascunse, cu uciderea, cu lacomia si cu toate cele asemanatoare? Dar ce spune Domnul insusi? "Ce este intre oameni inalt, uraciune este la Dumnezeu" (Lc. 16, 15) si: "Cel ce se inalta pe sine va fi umilit si cel ce se smereste pe sine va fi inaltat" (Lc. 14, 11). Iar Intelepciunea zice: "Necurat este la Domnul tot cel cu inima inalta" (Prov. 16, 5). Dar ar putea afla cineva si in alte Scripturi multe spre invinovatirea patimilor ascunse in suflete. Si asa de rele sint acestea si de greu de vindecat si atata tarie au castigat in adancul sufletului, incat nu e cu putinta sa fie smulse si desfiintate numai prin sarguinta si virtutea omeneasca, de nu va primi cineva ca ajutor, prin rugaciune, puterea Duhului, ca sa biruiasca asupra rautatii ce-l stapaneste inauntru. Aceasta o invata Duhul insusi, folosindu-Se de glasul lui David: "De cele ascunse ale mele curateste-ma si pazeste pe robul Tau de cele de alt neam" (Ps. 18, 13-18).

 

Caci doua fiind cele din care se alcatuieste omul cel unul, sufletul si trupul, si cel din urma imbracandu-l, iar cel dintai ramanand inauntru in timpul vietii, cel dintai trebuie supravegheat ca o biserica a lui Dumnezeu si pazit, ca nu cumva, venind in el vreunul din pacatele aratate, sa-l clatine si sa-l strice. Despre cel ce nu-si pazeste sufletul vorbeste si Apostolul cu amenintare: "Cel ce strica biserica lui Dumnezeu strica-l-va pe el Dumnezeu" (I Cor. 3, 17). Iar pe cel dinauntru trebuie sa-l pazim cu toata strajuirea, ca nu cumva, pornind vreo ceata inarmata a raului din vreun adanc de undeva si stricand gandul vietuirii binecredincioase, sa robeasca sufletul, umplandu-l de patimile ce-l atrag pe ascuns.

 

Drept aceea omul trebuie sa strajuiasca cu mare veghe, inconjurand des sufletul, strigand ca un conducator de oaste si indemnand: "Omule, tine in toata paza inima ta. Caci din aceasta sunt iesirile vietii". Iar straja sufletului este gandul vietuirii binecredincioase, intarit de frica de Dumnezeu, de harul Duhului, de fapte bune. Caci, cel ce si-a inarmat sufletul sau cu acestea respinge usor atacurile tiranului, adica viclenia si pofta, mandria, mania, pizma si toate miscarile viclene ale rautatii dinauntru. Acela care cultiva virtutea trebuie sa fie simplu si neclintit, plugarind numai roadele vietuirii binecredincioase si neabatandu-si niciodata viata spre caile rautatii si nedespartindu-si gandul de la vietuirea bine-credincioasa a credintei, ci sa fie de un singur fel, drept si necercat de patimile ce se afla in afara drumului sau. Pentru ca nu e cu putinta ca cea care vietuieste cu un singur barbat si cea care preacurveste, casatorita fiind, sa astepte aceeasi rasplata a vietii.

 

"Sa nu injugi, zice fericitul Moise, in aria ta animale de neam strain la un loc, ca boul si asinul, ci, injugand cele de acelasi neam, sa-ti treieri secerisul tau. Nici sa nu tesi in haina ta de lana in, nici in, in cea de lana" (Deut. 22, 10-11). "Sa nu semeni in tarina ta doua feluri de seminte, nici de doua ori pe an" (Lev. 19, 19). "Sa nu impreuni animal de neam strain cu altul spre nastere, ci sa impreuni pe cel de acelasi neam cu cel de acelasi neam" (Deut. 11, 9).

 

Ce voieste sa spuna sfantul prin aceste ghicituri? Ca nu trebuie sa sadesti in acelasi suflet impreuna patima si virtutea, nici sa-ti imparti viata intre cele potrivnice, ca sa cultivi in acelasi suflet maracini si grau, nici mireasa lui Hristos sa nu preacurveasca cu vrajmasii lui Hristos si pe de o parte sa zamisleasca lumina, pe de alta, sa nasca intunericul. Caci nu pot fi acelea impreuna, precum nici laturile virtutii, impreuna cu laturile patimii. Caci ce prietenie poate fi intre neprihanire si desfranare? Si ce unitate de gand, intre dreptate si nedreptate? Sau ce partasie are lumina cu intunericul? Nu se retrage una din fata celuilalt si nu voieste sa ramana fara cel ce-l razboieste?

 

Deci, plugarul intelept trebuie sa sloboada ca dintr-un izvor bun de baut apele cele bune ale vietii, neamestecate cu noroi si sa cunoasca numai rodurile lui Dumnezeu si cu ele sa se osteneasca, cu straduinta, toata viata. Facand asa, chiar daca ar rasari vre-un gand strain intre rodurile virtutii, vazand in ascunsul tau ostenelile tale Cel ce toate le vede, va smulge cu puterea Lui acea radacina vicleana si fatarnica a gandurilor inainte de odraslire. Caci celui ce staruie intru ostenelile virtutii ii vine repede in ajutor harul Duhului, care nimiceste semintele rautatii si nu poate cadea acela din nadejde, nici nu poate fi trecut cu vederea si lasat neizbavit cel ce staruie pururea langa Dumnezeu.

 

Stii pe vaduva din Evanghelie, care a infatisat nu Judecatorului de oameni iubitor marimea nedreptatii, dar a carei multa si neincetata staruinta in cerere biruind nepasarea judecatorului, l-a miscat spre pedepsirea celui ce a nedreptatit-o. Deci sa nu incetezi nici tu sa te rogi. Caci daca indrazneala aceleia in cerere a plecat voia unui stapan nemilos, cum ne vom descuraja noi de sarguinta indreptata spre Dumnezeu, a Carui mila obisnuieste sa se coboare adeseori la cei ce cer?

 

Dar si Domnul insusi, primind staruinta noastra in rugaciuni si indemnandu-ne sa ne folosim de sarguinta, zice: "Vedeti ce zice judecatorul nedrept? Cu cit mai mult nu va face Tatal vostru cel ceresc izbavire celor ce striga catre El noaptea si ziua? Si zic ca voua va va face izbavire degraba" (Lc. 18, 6-8). Iar Apostolul, dandu-si multa sarguinta si nevointa ca ucenicii bine-credinciosi sa-si faca inaintarea spre desavarsire, ba facandu-le vadita tuturor si tinta adevarului, zice: "Sfatuind pe tot omul si invatandu-l intru toata intelepciunea, ca sa infatisam pe tot omul desavarsit in Hristos, spre ceea ce ma si ostenesc nevoindu-ma" (Col. 1, 28-29). Si iarasi se roaga ca cei ce s-au invrednicit de pecetea Duhului prin botez sa primeasca cresterea pana la varsta duhovniceasca prin daruirea Duhului, zicand: "Drept aceea si eu, auzind de credinta voastra si de dragostea ce o aveti catre toti sfintii, nu incetez rugandu-ma pentru voi si cerand ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatal slavei, sa va dea voua duhul intelepciunii si al descoperirii intru cunostinta Lui, luminand ochii inimii voastre ca sa stiti care este nadejdea chemarii Lui si care e bogatia slavei mostenirii Lui intru sfinti si care este marimea puterii Lui intru noi, cei care credem" (Ef. 1, 15-19). Apoi, vorbind despre felul impartasirii Duhului, zice: "Dupa lucrarea puterii Lui, pe care a lucrat-o in Hristos, sculindu-L pe El din morti? (Ef. 1, 19-20). El graieste prin acestea in chip curat despre impartasirea Duhului si despre lucrarea Aceluia in cei ce se impartasesc de lucrarea Lui, "ca sa luati, zice, si voi in acelasi chip adeverirea Lui". Apoi, mergand putin mai departe se roaga cerand sa vina asupra lor puterea Duhului: "Pentru aceea plec genunchii mei catre Tatal Domnului nostru Iisus Hristos, de la Care se numeste toata parintimea in cer si pe pamant, ca sa va dea voua, dupa bogatia slavei Lui, sa va intariti intru putere prin Duhul Lui, intru omul cel din launtru, ca sa locuiasca Hristos prin credinta in inimile voastre, ca fiind inradacinati si intemeiati intru dragoste, sa puteti cunoaste impreuna cu toti sfintii, care este latimea si lungimea si adancimea si inaltimea si sa cunoasteti dragostea lui Hristos, care covarseste toata cunostinta, ca sa va umpleti de toata plinatatea lui Dumnezeu" (Ef. 3, 14-19).

 

Dar si in alta epistola vorbeste ucenicilor despre aceleasi lucruri descoperindu-le vistieria Duhului si indemnandu-i sa se impartaseasca de ea: "Ravniti darurile (harismele) duhovnicesti. Dar va arat voua o cale inca si mai inalta. De-as vorbi in limbile omenesti si in cele ingeresti, iar dragoste nu am, m-am facut arama sunatoare si chimval rasunator. Si de as avea proorocie si de as cunoaste tainele si toata cunostinta, si de as avea credinta incat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimica nu sunt. Si de as imparti toate cele ce le am si mi-as da trupul meu sa arda, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste" (I Cor. 12, 31-13, 3). Iar care este castigul dragostei si care sunt vlastarele acesteia, de ce lucruri il desparte pe cel ce o are si ce lucruri ii pricinuieste aceluia, o arata limpede in aceasta: "Dragostea nu pizmuieste, nu se semeteste, nu se trufeste, nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se intarata, nu socoteste raul, nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar, toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea niciodata nu cade" (I Cor. 13, 4-8). Foarte frumos zice: "Dragostea niciodata nu cade". Dar ce este aceasta? Chiar daca ar dobandi cineva alte daruri (harisme), pe care le aduce Duhul (al limbilor ingeresti si proorocia si cunostinta si harismele vindecarilor), dar nu s-ar izbavi prin curatie de patimile ce-l tulbura inauntru, prin dragostea Duhului, si n-ar primi in suflet acest leac desavarsit al mantuirii, se afla inca in frica de cadere, neavand dragostea care-l sprijineste si intareste in starea virtutii.

 

Sa nu-ti inchipui, deci, ca avand harul bogat si imbelsugat al Duhului, nu mai ai nevoie de nimic pentru desavarsirea ce-ti poate veni prin darurile Aceluia. Si cand vine la tine bogatia darului, fa-te sarac cu cugetul, neincrezandu-te niciodata in tine si asteptand dragostea in suflet, ca pe o temelie a vistieriei harului, si luptand cu orice patima, pana ce vei ajunge la varful vietuirii bine-credincioase, la care a ajuns apostolul si la care urca pe ucenici prin rugaciune si invatatura. Iar de pe acesta le arata celor ce-L iubesc pe Domnul prefacerea si harul mai inalt la care au fost ridicati, spunand: "Caci nici taierea imprejur nu este ceva, nici netaierea imprejur, ci faptura noua. Si cati vor umbla dupa dreptarul acesta, pace peste ei si mila peste Israelul lui Dumnezeu" (Gal. 6, 15-16). Si iarasi: "De este cineva in Hristos, e faptura noua; cele vechi au trecut" (II Cor. 5, 14). Faptura noua este dreptarul apostolic. Iar aceasta este ceea ce a lamurit in alta parte, zicand: "Ca sa-si infatiseze El insusi Lui Biserica slavita, neavand pata sau zbarcitura sau altceva din acestea, ci ca sa fie sfanta si fara prihana" (Ef. 5, 27). "Faptura noua" a numit locuirea Sfantului Duh in sufletul curat si neprihanit si eliberat de toata rautatea, viclenia si rusinea.

 

Caci, cand va uri sufletul pacatuirea si se va face casnic al lui Dumnezeu, dupa putere, prin vietuirea intru virtute, si va primi, dupa prefacerea vietii, in sine harul Duhului, s-a facut faptura noua si a fost zidit din nou. Tot aceasta o arata si cuvintele: "Curatiti aluatul vechi ca sa fiti framantatura noua" (I Cor. 5, 7); la fel: "Sa praznuim nu in aluatul cel vechi, ci intru azimile curatiei si ale adevarului" (I Cor. 5, 8).

 

Si fiindca ispititorul intinde sufletului curse de pretutindeni, inconjurandu-l cu rautatea lui, iar puterea omeneasca e atat de mica, incat nu poate sa-l biruiasca pe acela prin ea insasi, Apostolul ne cere sa ne inarmam madularele cu armele ceresti; el ne porunceste sa imbracam platosa dreptatii, sa ne incaltam picioarele intru gatirea pacii, sa ne incingem mijlocul cu adevarul, iar peste toate sa luam scutul credintei, prin care, zice: "Vei putea stinge sagetile aprinse ale celui rau" – iar sagetile aprinse sint patimile -; apoi ne indeamna sa luam coiful mantuirii si sfanta sabie a Duhului – iar sfanta sabie numeste cuvantul lui Dumnezeu intru putere (Ef. 6, 14-17), cu care inarmand dreapta sufletului, sa respingem uneltirile vrajmasului.

 

Iar cum sa luam aceste arme, afla tot de la Apostolul care zice: "Prin toata rugaciunea si cererea rugandu-va in toata vremea intru Duhul si priveghind la aceasta intru toata staruinta si cererea" (Ef. 6, 18). De aceea se si roaga pentru toti, zicand: "Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu Tatal si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu voi cu toti" (II Cor. 1, 13). Si iarasi: "Intreg duhul si sufletul si trupul vostru sa se pazeasca fara prihana in ziua Domnului nostru Iisus Hristos" (I Tes. 5, 23).

 

Vezi cate chipuri de mantuire ti-a aratat tie, invatandu-te sa tinzi spre o singura cale si spre un singur scop, ca sa fii crestin desavarsit? Caci acesta este sfarsitul la care trebuie sa ajunga iubitorii adevarului, prin credinta tare si nadejde neclintita, pasind bucurosi intru nevointa si cu toata hotararea. Prin acestea se savarseste cu usurinta drumul vietii spre varful cel mai inalt al ei. In ele atarna toata proorocia si legea. Iar poruncile care sunt? "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din tot cugetul tau si pe aproapele tau, ca pe tine insuti" (Deut. 6, 5).

 

Deci, tinta vietuirii bine-credincioase aceasta este. Pe aceasta ne-a predat-o Domnul si apostolii, care au primit de la El cunoasterea ei. Iar daca am lungit cuvantul, dovedind-o prin mai multe marturii, ingrijindu-ne mai mult de infatisarea adevarului decat de scurtarea celor spuse, sa nu ne ia nimeni in nume de rau. Caci cei ce vor sa-si izbaveasca sufletul de petele rautatii trebuie sa cunoasca in chip drept vietuirea cea inteleapta si sa stie intocmai scopul acestei intelepciuni (filosofii), ca, cunoscand osteneala calatoriei si sfarsitul drumului, sa arunce toti ingamfarea si cugetarea semeata despre izbanzile lor si, tagaduindu-si sufletul impreuna cu viata, dupa porunca Scripturii (Mt. 10, 39), sa priveasca spre singura bogatie pe care a fagaduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc: spre cununa iubirii lui Hristos, Care cheama la El pe toti cei ce au primit sa ia cu toata inima lupta pentru ea. Acestora le ajunge, ca merinde pentru calatoria unei astfel de vieti, crucea lui Hristos. Purtand-o pe aceasta cu veselie si cu buna nadejde, sa urmeze Mantuitorului Dumnezeu, facandu-si lege si cale a vietii iconomia Lui, precum a zis Apostolul: "Fiti urmatori mie, precum si eu, lui Hristos" (I Cor. 11, 1); si iarasi: "Prin rabdare alergam in lupta ce ne sta inainte privind spre Capetenia si Desavarsitorul credintei, care, in locul bucuriei ce era pusa inaintea Lui, a rabdat crucea rusinei si, dispretuind-o pe aceasta, s-a asezat la dreapta lui Dumnezeu" (Evr. 1, 1-2). Caci teama sa ne fie ca, nu cumva mandrindu-ne cu darurile cele de la Duhul si luand prilej de la vre-o izbandire intru cele ale virtutii, sa ne trufim in cuget, inainte de a ajunge la sfarsitul celor nadajduite, si asa sa ne oprim din pornirea noastra, facand nefolositoare si osteneala de mai inainte prin ingamfare si aratandu-ne nevrednici de desavarsirea spre care ne atrage harul Duhului.

 

Drept aceea se cuvine sa nu slabim nicicand incordarea ostenelii, nici sa iesim din nevointele ce ne stau in fata, nici sa privim inapoi la vre-o fapta insemnata pe care am fi savarsit-o, ci, uitand de acelea si intinzandu-ne spre ceea ce ne sta inainte, cum zice Apostolul (Filip. 3, 13), si zdrobindu-ne inima cu grijile ostenelilor, sa avem dorinta de dreptate mereu nesaturata. Flamanzind si insetand numai de aceasta, sa cautam sa ajungem la desavarsire, socotindu-ne smeriti si saraci, ca unii ce suntem departe de cele fagaduite si mult departati de dragostea desavarsita a lui Hristos.

 

Caci cel ce o doreste pe aceasta si priveste spre fagaduinta de sus nu inceteaza nici a posti, nici a priveghea, nici a se sargui pentru altceva ce tine de virtute, mandrindu-se cu izbanzile de mai inainte, ci, fiind plin de dorul dumnezeiesc si privind cu incordare spre Cel ce-l cheama, orice nevointa ar implini spre dobandirea Lui o socoteste drept un lucru mic si nevrednic de incununare. El se straduieste pana la sfarsitul vietii acesteia, adaugand osteneli la osteneli si virtuti la virtuti, pana ce se va face cinstit in fata lui Dumnezeu, prin fapte, nesocotindu-se in constiinta ca s-a facut pe sine vrednic de Dumnezeu. Caci aceasta e cea mai mare izbanda a intelepciunii (a filosofiei), ca fiind cineva mare prin fapte, sa se smereasca cu inima si sa nu se increada in vietuirea sa, aruncand la pamant inchipuirea de sine prin frica de Dumnezeu, ca sa se bucure de fagaduinta pe masura in care s-a indragit de ea prin credinta, nu pe masura in care a lucrat pentru ea ostenindu-se. Dar e nevoie de mare credinta si nadejde pentru a primi rasplata pe masura acesteia si nu pe masura ostenelilor. Iar temelia credintei este saracia si dragostea nemasurata catre Dumnezeu.

 

Socotesc ca s-a vorbit destul despre cei ce si-au ales sa vietuiasca cu intelepciune (filosofie) in cele ce-i duc la tinta nadajduita. De aceea, trebuie sa adaugam la cele spuse, cum trebuie sa vietuiasca unii ca acestia la un loc, ce osteneli trebuie sa iubeasca, cum trebuie sa alerge unii cu altii pana ce vor ajunge la cetatea de sus. Cel ce nu pretuieste in chip curat cele pretuite ale vietii si paraseste pe cei inruditi trebuie ca, dispretuind toata slava de jos si iubind cinstea cereasca, sa se uneasca duhovniceste cu fratii din viata, ca sa tagaduiasca odata cu viata si sufletul sau. Iar tagaduirea sufletului sta in a nu cauta sa-si slujeasca nicidecum voia sa, sau mai degraba, in loc sa implineasca voia sa, sa doreasca a implini cuvantul netrecator al lui Dumnezeu si a se folosi de acesta ca de un bun carmaci, care calauzeste obstea intreaga a fratiei, tinuta intr-un gand, spre limanul voii lui Dumnezeu. Apoi mai trebuie sa aiba voia sa nu socoteasca nimic al sau deosebit de ceea ce e de obste, afara de haina care acopera trupul. Caci daca nu are nimic din acestea, ci e gol de grija vietii de sine, va fi slujitor al trebuintelor de obste si va implini cu toata inima, cu placere si cu nadejde, ceea ce se porunceste de intaistatatori si ca un rob simplu si plin de bunavointa al lui Hristos, cumparat pentru trebuintele de obste ale fratilor. Caci aceasta o voieste si o porunceste si Domnul zicand: "Cel ce voieste sa fie intre voi intaiul si mare, sa fie cel mai de pe urma si sluga tuturor" (Mc. 9, 35; 10, 43-44; Mt. 20, 26-27; 23, 11). Deci se cuvine ca slujirea facuta oamenilor sa fie fara plata si sa nu aduca celui ce slujeste cinstire, nici slava, ca sa nu se arate cel ce o savarseste ca vrand sa placa oamenilor, cum s-a scris (Ef. 6, 6), dandu-si in fata ochilor chipul slujirii; nici sa slujeasca oamenilor (ca oameni), ci ca Domnului insusi. Se cuvine a pasi astfel pe calea acoperita de necazuri. Caci cel ce-si supune grumazul pe aceasta cale, cu toata inima, jugului lui Dumnezeu si-l poarta cu placere pana la sfarsit, e dus spre sfarsitul desavarsit cu buna nadejde. Deci se cuvine sa se supuna tuturor si sa slujeasca fratilor ca si cand ar avea de platit fiecaruia o datorie, adunand in suflet grijile pentru toti si implinind iubirea datorata.

 

Dar se cuvine ca si intaistatatorii acestei cete duhovnicesti, privind la marimea grijii lor de ei si cugetand la rautatea ce intinde curse credintei, sa se nevoiasca cu vrednicie in supravegherea lor, neinaltandu-si gandul spre stapanire. Caci e o primejdie in aceasta slujba; si unii socotind ca sint intaistatatori ai altora si ca au sa-i indrumeze spre viata cereasca s-au pierdut pe ei insisi, fiind amagiti, fara sa-si dea seama, de cugetul lor. Deci se cuvine ca intaistatatorii sa se osteneasca in supravegherea lor mai mult decat ceilalti si sa aiba un cuget mai smerit decat cei condusi si sa-si infatiseze viata lor ca chip de slujire fratilor, socotind ca au pe cei incredintati lor ca pe o vistierie data lor in grija, de Dumnezeu.

 

Caci daca vor fi asa, unind tot mai strans sfintita obste prin slujire si vor da la aratare invatatura dupa trebuinta fiecaruia, ca fiecare sa-si pazeasca randuiala cuvenita, dar in ascuns, in cugetare, vor pastra, prin credinta, smerita cugetare, ca niste slujitori binevoitori, isi vor lua lor, printr-o astfel de vietuire, o mare rasplata.

 

Drept aceea, ingrijiti de ei, ca niste povatuitori (pedagogi) blanzi, ca de niste copii plapanzi care v-au fost incredintati de parintii lor. Caci aceia, privind la deprinderile copiilor, unuia ii dau lovituri, altuia sfaturi, altuia laude, altuia altceva, nefacandu-le nimic, nici spre multumirea, nici din ura proprie, ci cum se potriveste starii si cum o cere purtarea copilului, ca sa-l faca ravnitor si cinstit in viata aceasta.

 

Deci si voi se cuvine ca, lepadand toata ura si toata mandria impotriva fratilor, sa potriviti cuvantul dupa puterea si voia fiecaruia: pe unul cearta-l, pe altul sfatuieste-l, pe al treilea mangaie-l, dandu-i doftoria ca un doctor bun, dupa trebuinta fiecaruia. Caci acesta privind spre boli, unuia ii da o doftorie mai blanda, altuia una mai tare, nepurtandu-se cu ura fata de nici unul din cei ce au nevoie de tamaduire, ci potrivindu-si mestesugul dupa suflete si trupuri. Iar tu, tine seama de trebuinta starii fiecaruia, ca, invatand bine sufletul ucenicului care cauta la tine, sa aduci Tatalui stralucita lui virtute, facandu-l mostenitor vrednic al darului Aceluia.

 

De va veti purta asa unii fata de altii, cei ce conduceti si cei ce va folositi de ei ca invatatori, unii ascultand cu bucurie de cei ce va poruncesc, ceilalti calauzind cu placere pe frati spre desavarsire, si de va intreceti in cinstiri unii fata de altii, veti trai pe pamant viata ingerilor. Sa nu se vada deci intre voi pe pamant nici o trufie, ci simplitate si bunaintelegere si starea de suflet nevicleana sa uneasca obstea voastra. Sa se convinga pe sine fiecare ca nu e mai prejos numai de fratele eu care impreuna-vietuieste, ci si de tot omul. Caci cunoscand aceasta, va fi cu adevarat ucenic al lui Hristos. Pentru ca "cel ce se inalta pe sine se va smeri", precum a zis Mantuitorul, "si cel ce se smereste pe sine se va inalta" (Lc. 14, 11; 18, 14; Mt. 23, 12) si: "Cel ce voieste sa fie intre voi intaiul, sa fie cel de pe urma si sa fie tuturor slujitor, precum Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci sa slujeasca si sa-Si dea sufletul Sau rascumparare pentru multi" (Mc. 9, 35; 10, 45; Mt. 20, 28). Iar Apostolul zice: "Ca nu ne propovaduim pe noi insine, ci pe Domnul Iisus Hristos, iar noi suntem slujitori ai vostri pentru Iisus" (II Cor. 4, 5).

 

Cunoscand deci roadele smereniei si paguba trufiei, urmati Stapanului iubindu-va unii pe altii si nu va temeti nici de moarte, nici de pedeapsa in face bine unii altora. Ci pe drumul pe care a umblat intre noi Dumnezeu, pe acesta umblati si voi spre El intr-un trup si un suflet, inaintand spre chemarea de sus, iubind pe Dumnezeu si unii pe altii. Caci dragostea si frica de Dumnezeu este intaia implinire a legii.

 

Se cuvine deci ca fiecare dintre voi sa aseze ca pe o temelie tare si statornica frica si dragostea in sufletul sau si sa o hraneasca cu fapte bune si cu rugaciune neincetata. Caci nu se sadeste in noi in chip simplu si de la sine dragostea de Dumnezeu, ci prin multe si mari griji si prin impreuna-lucrarea lui Hristos, precum a spus Intelepciunea (Prov. 2, 4-5): "Ca de o vei cauta pe ea ca pe argint si de o vei cerceta ca pe o comoara, vei intelege frica Domnului si cunostinta de Dumnezeu o vei afla". Iar afland frica de Domnul si cunostinta de Dumnezeu si intelegandu-le pe acestea, vei dobandi usor si ceea ce urmeaza, adica iubirea aproapelui. Caci odata dobandit cu osteneala primul lucru, si cel mai mare, cel de al doilea, mai mic si mai fara osteneala, va urma celui dintai. Dar nefiind de fata acela, nici cel de al doilea nu va urma in chip curat. Pentru ca cel ce nu iubeste pe Dumnezeu din toata inima si din tot cugetul, cum se va ingriji in chip sanatos si fara viclenie de iubirea de frati, neimplinind prin aceasta iubirea fata de Cel ce Se ingrijeste de ea? Caci pe cel ce se afla astfel si nu cu sufletul intreg predat lui Dumnezeu, nici inarmat cu iubirea fata de toti, usor il supune mestesugarul rautatii, rasturnandu-l prin ganduri viclene, aci facandu-l sa i se para grele poruncile Scripturii si urata slujirea fratilor, aci ridicandu-l la trufie si la infumurare prin insasi slujirea celor impreuna robi, si convingandu-l ca a implinit poruncile Domnului si ca va fi mare in ceruri.

 

Dar nu mica este nedreptatea ce o face. Caci se cuvine slujitorului binevoitor si sarguincios sa incredinteze Stapanului judecata bunavointei sale si sa nu se faca pe sine judecator si laudator al vietuirii sale. Pentru ca daca se face insusi judecator, inlaturand pe Judecatorul adevarat, nu va avea nici rasplata de la Acela, dandu-si-o singur inainte de judecata Aceluia, prin laudele si prin inchipuirea de sine. Caci dupa inteleptul Pavel "Duhul lui Dumnezeu trebuie sa marturiseasca impreuna cu duhul nostru" (Rom. 10, 16), nu sa dovedim prin judecata noastra cele ale noastre. "Ca nu cel ce se lauda pe sine este probat, ci cel pe care Domnul il lauda" (II Cor. 10, 18). Iar cel ce nu asteapta lauda Domnului, ci, luand-o inaintea judecatii Lui, cade in slavirile omenesti, cautand sa-si castige siesi cinstirea de la frati prin ostenelile sale, face cele ale necredinciosilor. Caci necredincios este cel ce vaneaza cinstirile omenesti in locul celor ceresti, cum zice Domnul insusi: "Cum puteti voi sa credeti, cand primiti slava unii de la altii si slava de la singurul Dumnezeu nu o cautati?" (In. 5, 44).

 

Cu cine mi se pare mie ca se aseamana acestia, daca nu cu cei ce curata partea din afara a paharului si a blidului, iar inauntru sint plini de toata rautatea (Mt. 23, 25)? Vedeti deci sa nu patiti ceva de felul acesta, ci, ridicandu-va sufletele in sus si avand o singura grija, sa placeti Domnului si sa nu cadeti niciodata din amintirea celor ceresti, nici sa primiti cinstirile vietii acesteia, ci sa alergati acoperind cu cuvantul nevointele pentru virtute. Lucrati astfel ca nu cumva sa gaseasca vreme cel ce va ispiteste cu cinstirile de pe pamant si va rapeste prin aceasta mintea voastra de la indeletnicirea cu cele bune, sa va rastoarne in cele desarte si pline de amagire. Iar negasind vreme pentru aceasta, nici putinta de patrundere, ca sa vrajeasca pe cei ce petrec sus cu sufletele, se pierde si zace mort. Caci nelucrarea e moarte pentru diavol, ca si pentru rautate. Deci aflandu-se in voi dragostea lui Dumnezeu, numaidecat ii urmeaza si cele proprii ei: iubirea de frati, blandetea, nefatarnicia, staruirea si sarguinta in rugaciune si, simplu, toata virtutea.

 

Cat de mare trebuie sa fie deci castigul marilor osteneli care nu se fac pentru a se arata oamenilor, ci pentru a placea Domnului, Care cunoaste cele ascunse! Spre aceasta trebuie sa privim pururea si sa cercetam launtrul sufletului si sa-l ingradim cu gandurile vietuirii bine-credincioase, ca sa nu gaseasca vrajmasul vre-o intrare, nici loc de uneltire; sa deprindem madularele sufletului cele slabite si sa le facem in stare sa cunoasca binele si raul. Dar stie sa si le deprinda mintea care urmeaza lui Dumnezeu si-si face sufletul partas la aceasta, vindecand slabiciunea lui cu dragostea lui Dumnezeu, cu gandurile ascunse ale virtutii si cu faptele poruncilor si unindu-l cu Cel puternic. Caci una este straja si tamaduirea sufletului: a-si aminti cu dor de Dumnezeu si a se pastra in ganduri bune. De aceea sa nu ne oprim de la o astfel de sarguinta nici cand mancam, nici cand bem, nici cand ne odihnim, nici cand facem sau spunem ceva, ca toate cele ale noastre sa se savarseasca spre slava lui Dumnezeu si nu a noastra, nici sa aiba viata noastra vre-o pata sau vre-o intinaciune de pe urma uneltirii celui rau.

 

De altfel, celor ce iubesc pe Dumnezeu osteneala implinirii poruncilor le este usoara si dulce, dragostea fata de El facandu-le nevointa usoara si placuta. Pentru aceea si cel viclean se lupta in tot felul sa scoata frica de Dumnezeu din sufletele noastre si se straduieste sa topeasca dragostea fata de El prin placeri nelegiuite si prin momeli de ale desfatarii, ca apucandu-se sufletul nostru de osteneli, dezbracat de armele duhovnicesti si nestrajuit, sa se piarda, furisand acela in noi slava de pe pamant in locul celei ceresti si tulburand cele cu adevarat bune prin cele parute bune, prin nalucirea unor amagiri. Caci de afla pe paznici fara grija, are putere sa le fure din vreme si sa se furiseze impreuna cu ostenelile si sa semene impreuna cu graul neghina lui: barfirea, trufia, slava desarta, dorinta de cinstire, cearta si ceilalti pui ai rautatii. Deci se cuvine sa priveghem si sa ne pazim din toate partile de vrajmasul, ca, chiar daca ne-ar momi cu vre-o uneltire nerusinata, sa fie respins inainte ca aceea sa se atinga de suflet.

 

Aduceti-va aminte neincetat si ca Abel a adus Domnului jertfa din cele dintai nascute ale oilor si din cele grase, iar Cain, din rodurile pamantului, dar nu din cele dintai. "Si a privit, zice, Dumnezeu la jertfele lui Avel, iar la darurile lui Cain nu a luat aminte" (Fac. 4, 4-5). Care e folosul acestei istorii? Ca trebuie sa aflam ca lui Dumnezeu Ii este bine-placut tot ce se face "cu frica si credinta" si nu ce se face cu mare pompa, fara dragoste. Caci nici Avraam n-a primit de la Melchisedec binecuvantarea altfel, ci numai aducand preotului lui Dumnezeu rodurile dintai (parga) si de capetenie. Iar prin cele de capetenie si prin cele mai alese ale bunurilor inteleg insusi sufletul si insasi mintea. Deci ni se porunceste sa nu jertfim lui Dumnezeu cu zgarcenie (cu micime de suflet) laudele si rugaciunile, nici sa aducem Stapanului orice la nimereala, ci sa-I inchinam ceea ce este de capetenie in suflet, mai bine zis insusi sufletul intreg, cu toata dragostea si hotararea, ca, hraniti pururea cu harul Duhului si primind puterea cea din Hristos, sa alergam usor pe calea mantuirii, facand usoara si dulce nevointa pentru dreptate; facand asa Insusi Dumnezeu ne ajuta in straduinta ostenelilor si implineste pentru noi faptele dreptatii.

 

Despre acestea pana aci. Iar despre partile virtutii, pe care adica trebuie sa o socotim nai mare si sa o ingrijim inaintea altora, nu se poate vorbi. Caci se tin la un loc, avand aceeasi cinste, si conduc pe cei ce se folosesc de ele, spre varf, intarindu-se unele pe altele. Simplitatea se da pe sine ascultarii, iar ascultarea, credintei; aceasta, nadejdii, iar nadejdea, dreptatii; aceasta, slujirii, iar slujirea, smereniei. Iar de la aceasta luand putere blandetea, aceasta isi arata rodul in bucurie; iar bucuria, in dragoste si dragostea, in rugaciune. Si asa, atarnand unele de altele si tinandu-l atarnat pe cel ce le are, il urca spre varful celui dorit, precum, dimpotriva, viclenia ii coboara pe prietenii ei, prin partile ei proprii, spre ultima rautate.

 

Dar trebuie sa staruim cel mai mult in rugaciune. Caci aceasta este ca un varf al virtutii. Prin ea cerem si celelalte virtuti de la Dumnezeu, cu care comunica si se uneste, prin sfintenie tainica si prin lucrare duhovniceasca si prin simtire negraita, cel ce staruie in rugaciune. Caci cel ce a luat prin aceasta Duhul ca ajutor si calauzitor arde de dragostea Domnului si se infierbanta de dorul Lui, nefiind saturare de rugaciune, ci pururea arzand de dragostea Celui bun si hranind sufletul cu avant, precum s-a spus: "Cei ce ma mananca pe mine vor flamanzi iarasi, si cei ce ma beau pe mine vor inseta iarasi" (Int. Sir. 24, 23). Si in alta parte: "Dat-ai veselie in inima mea" (Ps. 4, 7). Iar Domnul zice: "Imparatia cerurilor este in launtrul vostru" (Lc. 17, 21).

 

Dar care este imparatia de care zice ca este in launtrul nostru? Care alta, daca nu veselia care vine de sus, prin Duhul, in sufletele noastre? Caci aceasta este ca un chip si ca o arvuna si ca un semn al vietuirii vesnice, de care se vor bucura sufletele sfintilor in veacul pe care-l asteptam. Deci Domnul ne mangaie prin lucrarea Duhului in orice necaz, prin aceea ca ne mantuieste si ne impartaseste de bunatatile duhovnicesti si de darurile (harismele) Sale. Caci El e "Cel ce ne mangaie pe noi intru tot necazul nostru, ca sa putem si noi mangaia pe cei ce sunt intru tot necazul" (II Cor. 1, 4); si: "Inima mea si trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul meu cel viu" (Ps. 61, 6). Toate acestea arata prin ghicituri veselia si mangaierea.

 

Odata ce s-a aratat, deci, care este scopul vietuirii binecredincioase, pe care se cuvine sa-l urmareasca cei ce si-au ales viata de Dumnezeu iubitoare, si care este curatia sufletului si salasluirea Duhului prin inaintarea in fapte bune, fiecare dintre voi sa se predea pe sine, pregatindu-si sufletul in felul aratat si umplandu-l de dragostea dumnezeiasca, rugaciunilor si posturilor, potrivit voii Lui, aducandu-si aminte de Cel ce ne-a indemnat: "Neincetat rugati-va" (I Tes. 5, 17) si "staruind in rugaciune" (Rom. 12, 12), si de fagaduinta Domnului, in care zice: "Cu cit mai mult nu va face Dumnezeu izbavire celor ce striga catre El noaptea si ziua" (Lc. 18, 6-7) si: "Zicea si o pilda ca se cade a ne ruga totdeauna si a nu ne lenevi" (Lc. 18,1).

 

Iar ca sarguinta in rugaciune ne harazeste lucruri mari si-L salasluieste si pe Duhul in suflete, o arata limpede Apostolul prin cele ce ne indeamna zicand: "Prin toata rugaciunea si cererea rugandu-va in toata vremea intru Duhul si intru aceasta priveghind intru toata staruinta si cererea" (Ef. 6, 18). Drept aceea, daca vreunul dintre frati se preda pe sine acestei parti a virtutilor, adica rugaciunii, buna comoara isi agoniseste si iubeste cea mai mare avutie. Numai sa o faca aceasta fiecare cu constiinta incordata si dreapta, neratacind in nici o parte de buna-voie cu cugetarea, nici ca unul ce are de implinit fara de voie o indatorire din nevoie, ci implinind o cerinta a dragostei si un dor al sufletului si aratand tuturor roadele staruintei.

 

Se cade insa ca si ceilalti sa dea o vreme acestei parti si sa se bucure impreuna (cu aceia) de staruirea in rugaciune, ca sa se faca si ei partasi de roadele cele bune, ca unii ce s-au facut partasi de impreuna-indulcire de aceeasi vietuire. Dar va da si Domnul insusi celor ce se roaga chipul cum trebuie sa se roage, dupa spusa: "Cel ce da rugaciune celui ce se roaga" (I Regi 2, 8). Drept aceea cel ce staruie in rugaciune se cade sa ceara si sa stie sa se nevoiasca in aceasta lupta cu multa sarguinta si cu toata puterea pentru un lucru asa de mare. Caci marile biruinte au nevoie de multe osteneli, pentru ca rautatea intinde curse mai ales acestora, nascocind de pretutindeni si umbland imprejur si cautand sa puna piedici sarguintei. De aci, somnul si ingreunarea trupului si a sufletului, moleseala, trandavia, descurajarea, nerabdarea si celelalte patimi si lucrari, prin care se pierde sufletul, fiind rapit cu vreo parte a lui si rostogolit spre vrajmasul lui.

 

Deci se cade a pune sufletului, ca pe un carmaci intelept, gandul care nici o clipa nu lasa cugetarea sa ia aminte la tulburarile aduse de duhul cel rau, nici nu se lasa dus incoace si incolo de valurile lui, ci priveste indata spre limanul de sus si preda sufletul nevatamat lui Dumnezeu, Care i l-a incredintat si il cere. Caci nu a cadea in genunchi si a lua chipul celor aflati in rugaciune, in vreme ce cugetarea rataceste in afara, e sarguinta si fapta bineplacuta Scripturii, ci predarea intregului suflet impreuna cu trupul rugaciunii, odata cu lepadarea oricarei nepasari a gandurilor si oricarui cuget nedrept.

 

Iar intaistatatorii se cuvine sa ajute unuia ca acesta si prin toata sarguinta si sfatuirea sa hraneasca dorinta celui ce se roaga fata de scopul lui si sa curate sufletul lui. Caci rodul virtutilor celor ce se roaga astfel, aratandu-se celor impreuna-vietuitori, se face folositor nu numai celui inaintat, ci si celor ce sint inca prunci si au nevoie de invatatura, mangaindu-i pe ei si indemnandu-i sa urmeze celor pe care-i vad. Iar rodul rugaciunii curate este simplitatea, dragostea, smerita cugetare, staruinta si cele asemenea, pe care osteneala celui ce se sarguieste cu rugaciunea le odrasleste in viata inaintea rodurilor vesnice.

 

Rugaciunea se infrumuseteaza cu aceste roduri, iar cand e lipsita de ele, osteneala ei este zadarnica. Si nu numai rugaciunea, ci si toata calea vietuirii intelepte (a filosofiei) care aduce aceasta odraslire a dreptatii este o cale adevarata si duce spre scopul cel drept. Iar cea care e lipsita de acestea ramane un nume gol, care se aseamana cu fecioarele nebune carora le-a lipsit la vremea de trebuinta untdelemnul pentru camara de nunta. Caci nu aveau in suflete lumina, sau rodul virtutii, nici sfesnicul Duhului in cugetare. Pentru aceea le-a si numit pe drept cuvant, Scriptura, nebune, virtutea din ele stingandu-se inainte de sosirea Mirelui; si de aceea au fost lasate, nenorocitele, in afara camarii de nunta. Caci nu li s-a socotit sarguinta fecioriei, neavand lucrarea Duhului. Si pe buna dreptate. Caci la ce foloseste lucrarea viei, daca nu se arata roadele pentru care a rabdat lucratorul viei osteneala? La ce foloseste postul si rugaciunea si privegherea, daca lipseste pacea, bucuria, dragostea si celelalte roduri ale Duhului, pe care le insira Apostolul? (Gal. 5, 22-23). Caci cel indragit de bucuria de sus rabda toata osteneala de dragul acesteia, prin care se atrage Duhul; si, impartasindu-se de harul Lui, rodeste si se bucura cu veselie de lucrarea viei (de rodul ei), pe care a lucrat-o harul Duhului, intru smerita lui cugetare si in implinirea faptelor.

 

Se cuvine deci sa se rabde ostenelile rugaciunii si ale postului si ale celorlalte fapte cu multa placere, dragoste si nadejde, iar florile si roadele ostenelilor sa se creada ca sunt lucrari ale Duhului. Caci daca socoteste cineva ca acestea (florile si roadele) si totul trebuie sa se puna pe seama ostenelilor, in locul acelor roade nepatate ii odrasleste unuia ca acesta trufia si inchipuirea de sine; iar aceste patimi, odraslind in sufletele celor usuratici ca o putreziciune, strica si pierd sufletele.

 

Deci ce trebuie sa faca cel ce vietuieste lui Dumnezeu si nadejdii in El? Sa rabde nevointele pentru virtute cu placere, iar izbavirea sufletului de patimi si urcusul spre varful virtutilor si nadejdea desavarsirii sa si-o puna in Acela, crezand in iubirea Lui de oameni. Caci, pregatindu-se si bucurandu-se de harul Celui in care crede, alearga fara osteneala, dispretuind rautatea vrajmasului, ca unul ce e strain de acela si izbavit de patimile din partea lui, prin harul lui Hristos.

 

Caci precum cei ce prin lenevire in cele bune aduc patimile cele rele in firea lor si petrecand in ele le savarsesc cu bucurie si usor, secerand, ca un fel de dulceata fireasca si proprie, lacomia, pizma, curvia si celelalte parti ale rautatii vrajmase, asa lucratorii lui Hristos si ai adevarului primind, prin credinta si prin ostenelile virtutii, bunatatile cele mai presus de firea lor, culeg din harul Duhului, cu o placere negraita, ca pe niste roduri, si implinesc fara osteneala iubirea cea nevicleana si neschimbacioasa, credinta neclintita, pacea neclatinata, bunatatea adevarata si toate celelalte, prin care sufletul, ajungand mai mare ca sine si mai puternic ca rautatea vrajmasului, se imbie pe sine locas curat Duhului cel inchinat si sfant, de la Care primeste pacea nemuritoare a lui Hristos, unindu-se prin ea cu El si lipindu-se de Domnul. Iar primind harul Duhului si lipindu-se de El si facandu-se un duh cu El, sufletul nu implineste numai faptele virtutii sale cu usurinta, nemaiavand sa lupte cu vrajmasul, prin faptul ca e mai mare ca uneltirea lui, ci, ceea ce e mai mare ca toate, primeste in sine patimile Mantuitorului si se desfata de acestea mai mult decat iubitorii vietii acesteia de cinstirile si slavirile si stapanirile primite de la oameni. Caci pentru crestinul care a inaintat prin buna-vietuire si prin darul Duhului la masura varstei duhovnicesti a harului dat lui, e o slava si o desfatare si o bucurie mai mare decat orice placere sa fie urat pentru Hristos, sa fie prigonit pentru El, sa rabde orice ocara si rusine pentru credinta in Dumnezeu. Caci toata ocara si bataile si prigonirile si celelalte patimiri, pana la cruce, toate sint desfatare si odihna si arvuna a comorilor ceresti, odata ce ele dau unuia ca acesta toata nadejdea in invierea si in bunatatile viitoare. Caci zice: "Fericiti veti fi cand va vor ocari pe voi si va vor prigoni toti oamenii si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind pentru Mine. Bucurati-va si va veseliti ca plata voastra multa este in ceruri" (Mt. 5, 11-12; Lc. 6, 22-23). Iar Apostolul zice: "Nu numai rabdam, ci ne si laudam intru necazuri" (Rom. 5, 3). Si in alta parte: "Deci cu dulceata ma voi lauda intru neputintele mele, ca puterea lui Hristos sa se salasluiasca intru mine. Pentru aceea ma bucur intru neputinte, in ocari, in nevoi, in inchisori. Caci cand sunt slab atunci sint tare" (I Cor. 12, 9-10). Si iarasi: "Ca slujitori ai lui Dumnezeu intru rabdare multa" (II Cor. 6, 4).

 

Caci insusi harul Sfantului Duh, stapanind peste tot sufletul si umpland locasul lui de veselie si de putere, face sufletului dulci patimirile prin nadejdea celor viitoare si omoara (copleseste) simtirea durerii prezente.

 

Deci asa sa vietuiti ca unii ce aveti sa urcati astfel, prin impreuna-lucrare a Duhului, la puterea si slava cea inalta, rabdand toata osteneala cu bucurie, ca sa va aratati vrednici de venirea in voi a Sfantului Duh si a mostenirii lui Hristos, netrufindu-va, nici molesindu-va din lene, ca sa nu cadeti nici voi si sa nu va faceti nici altora pricina de pacatuire. Iar daca unii, neavand inca taria rugaciunii de varf, nici sarguinta si puterea ceruta de ea, raman mai prejos de aceasta virtute, sa implineasca, dupa putere, ascultarea in altele, slujind din toata inima, lucrand cu sarguinta, slujind cu placere, nu pentru rasplata cinstirii, nici pentru slava omeneasca, nici slabind in osteneala, datorita moleselii si trandaviei, nici ca slujind trupurilor si sufletelor straine, ci ca slujind robilor lui Hristos, celor launtrici noua, ca lucrul lor sa se arate Domnului curat si neviclean. Nimeni sa nu se dea inapoi de la sarguinta in fapte bune, ca neavand puterea sa implineasca cele ce mantuiesc sufletul. Caci Dumnezeu nu porunceste nimic ce nu e cu putinta robilor Sai, ci a aratat iubirea si bunatatea dumnezeirii Sale asa de revarsata si de bogata peste toti, ca fiecaruia ii daruieste puterea sa faca, dupa voia lui, vreun bine si ca nimeni din cei ce au sarguinta sa nu fie lipsit de puterea de a se mantui. Caci zice: "Cel ce adapa numai cu un pahar de apa pe cineva in nume de ucenic, amin zic voua, ca nu va pierde plata lui" (Mt. 10, 42; Mc. 9, 41 ).

 

Unde e mai multa putere, ca in aceasta porunca? Unui pahar de apa ii urmeaza rasplata cereasca. Ia seama la nemarginirea iubirii de oameni. "Intrucat ati facut, zice, unuia din acestia, Mie ati facut" (Mt. 25, 46). Porunca e mica, iar castigul ascultarii e mare si rasplata de la Dumnezeu, bogata. Deci nimic nu cere peste putere, ci fie ca faci un lucru mic, fie unul mare, iti vine ca urmare rasplata dupa hotararea aleasa. Daca e in numele si din frica de Dumnezeu, iti vine un dar de nerapit. Iar daca e spre aratare si pentru slava de la oameni, auzi pe Domnul insusi jurandu-Se: "Amin zic voua, ca isi vor lua plata lor" (Mt. 6, 2; 5, 16). Deci ca sa nu patim aceasta, porunceste ucenicilor si prin ei si noua: "Luati seama sa nu faceti milostenia voastra, sau rugaciunea, sau postul inaintea oamenilor. Iar de nu, nu veti avea plata voastra de la Tatal vostru cel din ceruri" (Mt. 6, 1 urm.). Astfel porunceste sa ne intoarcem si sa fugim de "mortii acestia" si de laudele mortilor si de slava ce se vestejeste si trece si sa o cautam numai pe aceea, a carei frumusete nu se poate descrie si a carei margine nu se poate afla; prin care sa putem slavi si noi pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.