sf.Grigorie Palama – cuv

 

Cuvânt întâi

Al celui întru Sfinti Parintelui nostru Grigorie,
arhiepiscopul Tesalonicului
Doveditor ca nu si din Fiul, ci numai din Tatal Se purcede Duhul Sfânt.

 

Iarăşi şarpele cel cumplit şi începător al răutăţii, ridicându-şi capul său asupra noastră, şuieră cele asupra adevărului. Iar mai vârtos capul zdrobindu-i-se cu crucea lui Hristos, iar cap al său făcând pe fiecare din cei ce după vremi se pleacă sfătuirilor lui celor pierzătoare şi aşa multe capete în loc de unul, după asemănarea hidrei, dând, printr-însele nu încetează a grăi nedreptate la înălţime. Aşa pe Arieni, aşa pe Apolinarişti, aşa pe Eunomieni şi Machedonieni, aşa pe mulţi alţii potrivindu-i lipiţi la cărarea urmei sale, prin limba acelora a slobozit veninul său asupra Bisericii; în loc de dinţii săi întrebuinţând cuvintele acelora, şi înfigându-i pe aceştia întru începătura dreptei credinţe ca într-o rădăcină a unui pom tânăr înverzit bine, şi încărcat cu roduri prea frumoase, dar nu au putut pe acesta să-l şi vatăme. Căci iarăşi i s-au zdrobit fălcile de înşişi cei ce s-au muşcat, de cei ce cu adevărat cap al lor au făcut pe Hristos.

Deci şarpele acesta cel ce cu mintea se înţelege şi pentru aceasta mai vârtos blestemat, răul cel dintâi şi de mijloc şi după urmă, vicleanul şi care se hrăneşte de-a pururea cu viclenirea şi răutatea cea pe jos târâtoare şi pământească, pânditorul cel fără de osteneală al călcâiului (adică al înşelăciunii), amăgitorul cel prea aflător către toată socoteala cea urâtă de Dumnezeu şi fără meşteşugiri meşteşugăreţ, nicidecum uitându-şi reaua meşteşugire a sa, prin latinii cei supuşi lui aduce pentru Dumnezeu cuvinte noi, care par că au mică schimbare, dar aduc pricini de mari răutăţi şi multe şi cumplite necuviinţe străine de dreapta credinţă şi arată luminat tuturor că cea prea mică nu este mică întru cele pentru Dumnezeu. Că dacă la fiecare din cele ale noastre, când se dă la început o necuviinţă, se fac multe necuviinţe, cum nu mai vârtos la cea de obşte începătură a tuturor şi la începăturile cele oarecum nedovedite ale ei, când se va da fără de dreaptă credinţă ceva neobişnuit, vor urma dintru aceasta multe necuviinţe?

Întru care şi arătat neamul latinilor ar fi căzut, de nu s-ar fi ridicat de noi, care ne împotrivim izvodirii dogmei, cea mai multă parte a relei socoteli. Că atâta uneori se sfiesc, încât zic că sunt şi de o socoteală cu noi, dar se deosebesc cu cuvintele, minţind ei asupra loruşi din nedumerire. Căci, când noi zicem că nu şi din ipostasul Fiului este substanţa[1] Sfântului Duh, iar aceia cum că şi dintru al Fiului, cu neputinţă este a ne uni amândouă părţile întru o înţelegere; căci Unul este cel Unul Născut şi una este substanţa Duhului. Deci tăgăduirea pururea se împotriveşte adeveririi şi pururea una este mincinoasă dacă cealaltă este adevărată; şi este cu neputinţă a adeveri şi a tăgădui aceeaşi pentru acelaşi lucru adevărat.

Ci cum că cele împotriva noastră ei nu numai zic, ci şi cugetă, nimeni, precum socotesc, din cei ce au dreaptă socoteală şi nu se unesc cu aceia la o socoteală nu va grăi împotrivă. Iar cum că dogmatisesc nu numai împotriva noastră, ci a însuşi cuvântului adevărului, care la noi s-a păzit fără de scădere şi adăugire şi cu totul neprefăcut, voi toţi, plinirea zic a dreptcredincioşilor, cu de-adinsul ştiţi şi fără nici o dovedire. Dar se va arăta, Dumnezeu ajutând, şi prin acest cuvânt, ca şi toată gura care grăieşte împotrivă să se astupe[2] şi la o mărturisire partea cea cu îndoială să se întărească.

Ci, o, Dumnezeule a toate, Cel Unul dătător şi păzitor al teologiei celei adevărate şi al cuvintelor şi al dogmelor ei, cea una prea singură începătoare Treime, nu numai pentru că singură începătoreşti şi stăpâneşti peste toate, ci şi pentru că ai întru Sine pe cea una mai presus de începătorie singură începătorie, pe cea una fără de pricină Unime, din Care ies şi la Care Se aduc fără de vreme şi fără de pricină Fiul şi Duhul; Duhule cel Sfânt, Domnul, Care din Dumnezeu Tatăl cu chip de purcedere ai substanţa şi prin Fiul celor ce cred drept întru Tine Te dai şi Te trimiţi şi Te arăţi; Fiule, Unule Născut, Care din Dumnezeu Tatăl cu chip de naştere ai substanţa şi prin Sfântul Duh în inimile celor ce cred întru Tine te închipuieşti şi locuieşti şi nevăzut Te vezi; Părinte cel Unul nenăscut şi nepurces şi, ca să zic cuprinzător, nepricinuit, Tată cel Unul al Luminilor celor nedespărţite şi de o cinste cu Tine[3], o Stăpânire, o Putere, ziditoare a luminilor celor făcute şi supuse Ţie, dătătoare de toată cunoştinţa, Ceea ce ai adus întru fiinţă multe feluri de forme de lucruri cunoscătoare şi cunoscute şi la cele cunoscătoare potrivit şi fireşte ai pus cunoştinţele, la cele care cu mintea se înţeleg înţelegeri singuratice şi fără de patimă, iar la cele simţitoare simţiri de multe feluri şi pătimitoare, iar la noi, cei amestecaţi, amândouă; Ceea ce şi cunoştinţa cea pentru Tine, pe cât se poate, o dăruieşti pentru nespusa bunătate numai zidirilor Tale cele cuvântătoare: dă-ne şi nouă acum să teologhisim după plăcerea Ta şi unit cu cei ce din veac cu lucrul şi cu cuvântul Ţi-au plăcut Ţie; ca şi pe cei ce nu după cum Îţi place Ţie teologhisesc să-i mustrăm şi pe cei ce cu adevărat Te caută pe Tine întru adevăr să-i întărim, ca să Te cunoaştem toţi numai o Dumnezeire izvorâtoare, pe Cel numai Tată şi Purcezător şi al Tău Unul Fiu şi numai Fiu, iar nu şi Purcezător, şi al Tău Unul Duh Sfânt şi purces numai, iar nu şi făptură; şi să slăvim un Dumnezeu întru o Dumnezeire cu adevărat singuratică, dar bogată (ca să zic aşa) şi nestrâmtorată; şi să ne slăvim în schimb de la Tine cu îndumnezeire bogată şi vărsare de lumină întreit luminătoare, acum şi în vecii cei fără sfârşit. Amin.

De obşte este această rugăciune celor ce cinstesc un început. Dar voi ce grăiţi, care la Dumnezeire ziceţi cele două începuturi? Căci ce altceva, dacă nu aceasta arătat o ziceţi, ci din cele ce ziceţi aceasta se înţelege? Că acest fel sunt cele adânci ale satanei, tainele vicleanului, care le şopteşte la cei ce pun urechile la el, nu împuţinând şi slăbind puterea glasului, ci ascunzând vătămarea înţelegerii. Aşa şi Evei, precum socotesc, i-a şoptit.

Ci noi, învăţaţi fiind de însăşi înţelepciunea Părinţilor să nu fim necunoscători de înţelegerile lui, care la început sunt cu totul nearătate celor mulţi, niciodată nu vă vom primi pe voi părtaşi, cât timp veţi zice că Duhul iese şi din Fiul.

Că, oare, aşa zicând voi, au nu arătat adăugaţi întâi la teologia cea arătătoare pentru Sfântul şi închinatul Duh al Însuşi Adevărului Hristos, Care, Dumnezeu fiind mai înainte de veci, pentru noi teolog S-a făcut, Care, însuşi adevărul fiind, pentru iubirea de oameni propovăduitor al adevărului nouă S-a arătat, Care pentru aceasta a venit în lume, ca să mărturisească adevărul, pe al Cărui adevărat glas îl aude şi tot cel ce este din adevăr şi pe acesta cu adevărat îl caută?

Oare nu Acestuia întâi vă împotriviţi, Care şi întâi decât toţi aşa a teologhisit, (că “Duhul”, zice, “adevărului, Care de la Tatăl Se purcede”[4]), apoi ucenicilor şi apostolilor Lui, care au fost singuri văzători şi ascultători, iar mai vârtos, mai întâi de aceştia, şi Însuşi Sfântului Duh, Care a şi venit după făgăduinţa ce li s-a dat lor de Mântuitorul, Care i-a şi învăţat pe ei toate[5], Care aceasta nu i-a învăţat, cum că nu numai din Tatăl luminilor Se purcede, ci şi din Fiul? Că, dacă aşa pe aceştia i-ar fi învăţat aceasta, şi aceştia pe noi asemenea ne-ar fi învăţat.

Că şi pentru aceasta învăţându-se şi luminându-se ei s-au trimis, ca să lumineze cum s-au luminat, ca să înveţe cum s-au învăţat, ca să propovăduiască întru arătare ceea ce la ureche au auzit, adică nu în auzul tuturor, ca să spună la lumină (adică arătat tuturor) cele ce acestora s-au grăit întru întuneric, precum eu aş zice, prin descoperire în ceaţă prea luminoasă[6], fie încă şi prin pilde şi precum este cuvântul cel întunecos la Solomon, care se luminează la cel ce este împărtăşit de înţelepciune. Iar de voieşti, întunericul să însemneze şi aceea, adică deosebi şi întru ascuns şi necunoscut încă celor mulţi.

Ci la aceea pentru care ne este nouă cuvântul să ne întoarcem, ceea ce nu s-a grăit acestora, care la arătare au propovăduit adevărul, ceea ce nu a vestit Duhul, Care a vestit tot adevărul, ceea ce nu a mărturisit sau a arătat Cel ce toate câte a auzit de la Tatăl a arătat iubiţilor Săi şi pentru aceasta a venit, ca să mărturisească adevărul[7], cum voi aşa îndrăzniţi a zice, băgând adăugire atâta de străină în hotarul credinţei, pe care cei mai aleşi Părinţi, de obşte adunându-se, prin mişcarea Duhului semn al nemincinoasei socoteli celei în Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh şi cercare a cunoştinţei de Dumnezeu celei adevărate şi mărturisire întărită tuturor celor ce voiesc drept a îndrepta cuvântul adevărului au scris-o şi au dat-o?

1)Că pricina ceea ce socotiţi, că de vreme ce unii zic că nu este Fiul întocmai cu Tatăl, căci nu are şi El pe a purcede, pentru aceasta voi sârguindu-vă să-L arătaţi întocmai, aţi adus înăuntru această adăugire, din nici o parte nu se află să fie binecuvântată. Că de ar fi, zic vreo unii că se cuvine să aibă El şi pe a naşte, că şi aceasta, neaflându-se, ridică pe a fi întocmai, ar fi fost nevoie să adauge şi aceasta, plecându-ne celor fără de pricepere şi, în scurt, să nu zicem pe Tatăl mai mare decât Fiul cu pricina, ca să nu lepădăm aceea că este Fiul întocmai cu Tatăl.

Care lucru păreţi că cu vicleşug îl ziceţi spre împotrivirea evangheliceştilor dogme şi învăţături. Că cel ce zice şi pe Fiul pricinuitor al Dumnezeirii leapădă pe Însuşi Fiul, Care zice luminat în Evanghelie: «Tatăl Meu mai mare decât Mine este»[8] nu numai ca de Cel ce este om, ci şi ca de Cel ce este Dumnezeu, cu pricina Dumnezeirii. Pentru aceasta  nu a zis «Dumnezeu», ci «Tatăl»; că nu ca Cel ce este Dumnezeu este mai mare decât Fiul, departe de hula aceasta, ci ca Cel ce este Pricinuitor al Dumnezeirii, precum şi purtătorii de Dumnezeu Părinţi ne-au tâlcuit nouă. Deci purtătorilor de Dumnezeu acestora, precum se vede, şi lui Hristos, Dumnezeul purtătorilor de Dumnezeu, grăiţi împotrivă, de vreme ce ei zic că Fiul nu este întocmai cu Tatăl după pricină.

Dar noi pe Fiul Îl ştim întocmai cu Tatăl după fire şi pe Tatăl Îl mărturisim mai mare după pricină, Care pe amândouă acelea, adică şi pe a naşte şi pe a purcede le cuprinde. Încă şi de cei ce au scris dintru început Simbolul Credinţei, fiindu-le lupta ca să arate pe Fiul de o fiinţă cu Tatăl, aceeaşi este a zice de o cinste, de ajuns s-a socotit acesta, fără de adăugirea cea de la voi.

Deci nu cu pricină binecuvântată, nici cu dreaptă credinţă aţi adus această adăugire înăuntrul Simbolului Credinţei, pe care Părinţii cei mai aleşi, de obşte adunându-se, prin mişcarea  Duhului l-au scris şi l-au dat, la care şi a adăuga sau a scădea câtuşi de cât nu este slobod, după Soborul Sfinţilor cel al doilea cu vremea după acela, prin care şi cel ce va îndrăzni aceasta sub blesteme se pune şi de la Biserică se leapădă şi mai vârtos adăugire care nu s-a grăit, precum s-a zis, de Cuvântul, nu s-a descoperit de Duhul, nu s-a aflat în cuvintele cele scrise ale Sfinţilor Apostoli.

Cu care asemenea şi întru unire şi cei ce au întocmit hotarul cel dumnezeiesc acesta al credinţei l-au întocmit şi cei ce au fost după dânşii  s-au învoit, măcar deşi nu l-au întocmit împreună. Că nu puteţi zice că nu l-au întocmit aşa aceia, iar aceştia s-au învoit cu cei ce dintru început l-au întocmit, mustrându-vă de cei ce au scris faptele tuturor Sfintelor Soboare şi de însăşi unirea cea de la aceia până şi acum, iar mai vârtos şi pururea a celor patru patriarhiceşti scaune şi a celor multe şi deosebite neamuri şi limbi, care au pe cea dintru început întocmire nestricată şi neschimbată.

Şi, deci, graiurile cele de obşte vestitoare ale purtătorilor de Dumnezeu Teologi, Evanghelişti, Apostoli şi ale celor de mai înainte de dânşii din veac Prooroci aşa arătat şi fără de îndoială au pentru Duhul şi aşa unit cu Teologul Dumnezeu-omul; încă şi toate soboarele ce pentru multe pricini în deosebite vremi pentru dreapta credinţă s-au adunat şi, aceeaşi este a zice, toată limba cea purtătoare de Dumnezeu; că nici întru unul dintre aceste Soboare nu S-a teologhisit Duhul Sfânt şi din Fiul. Aş fi arătat încă acum că însăşi aceasta şi toţi grăitorii de Dumnezeu fiecare deosebi o primesc şi o au fără de schimbare prin cuvintele celelalte, ce se aduc deosebi de fiecare dintre aceştia.

Dar nu ne va suferi atâta de mult iubirea de prigonire a latinului ca să întindem cuvinte îndelungate, ci va întâmpina zicând: „Cum dar şi voi, şi de unde aflând această adăugire, înţelegeţi că numai de la Tatăl Se purcede Duhul Sfânt, pentru care pricină şi pe noi ne socotiţi străini cu socotelile, de vreme ce nu a zis aceasta Hristos, încă nici vreunul din ucenicii Lui?”

La care noi acum îndată vom răspunde, aşa zicând: Plinirea celor drept credincioşi, făcându-se o limbă spre bine, a zidit turn al dreptei credinţe mai înalt cu totul decât potopul cel cu mintea înţeles al relei credinţe. Că Treimea cea săvârşitoare a lucrurilor celor bune a venit şi la dânşii când s-au apucat a zidi, nu amestecând, ci legând împreună şi socotelile şi limbile spre o cugetare drept credincioasă şi de o socoteală. Deci aici noi, pe o îngrădire tare stând, pe cei ce se pornesc împotriva dogmelor celor drepte întâi de aici prea cu nimerire şi vitejeşte îi vom lovi, încă şi spre folosul lor, de vor voi. Iar după aceea, oarecare din dovezile adevărului cele ce dinspre multe părţi, iar mai vârtos dinspre toate părţile, se arată le vom aduce lor înainte, ridicându-i şi pe ei spre dorinţa adevărului, ca să zic după ceea ce este scris: “ca doar l-ar simţi pe el şi l-ar afla, măcar că nu este departe de dânşii”[9]. Iar acum pe ei nu noi mai vârtos, ci însăşi cea ca o cuvântătoare îngrădire a dreptei credinţe îi va lovi şi îi va bate şi îi va răni, iar, de voieşti, îi va şi vindeca.

Că astfel este acest dumnezeiesc  hotar al celor dumnezeieşti, nu numai îi îngrădeşte pe cei ce stau înăuntru şi îi aşează întru întărire; ci se şi luptă pentru dânşii şi nesuferit se împotriveşte celor ce se scoală asupră. Dar cum? Ascultă:

2) „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul. Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii”. Oare nu se înţelege de afară acel cuvinţel, «numai», şi «S-a născut numai din Tatăl», deşi nu s-a adăugat acel cuvinţel «numai»? Vei zice cu adevărat, de voieşti să fii ortodox, că foarte se înţelege şi nu mai puţin decât când ar fi fost. Deci, de aici, şi pentru Duhul învaţă-te. Şi, când auzi la acelaşi Simbol „Duhul Sfânt, Care din Tatăl Se purcede”, îndată să socoteşti că de nevoie se înţelege de afară acel cuvinţel, „numai”, şi să nu-l socoteşti adăugire a noastră în zadar când ne auzi pe noi adăugându-l în vorbele cele către voi ca să părtinim adevărului pentru tăgăduirea ta. Iar de nu, nici la naşterea Fiului din Tatăl nu vei lăsa să se înţeleagă de afară acel cuvinţel, „numai”, şi aşa ţi se va înmulţi păgânătatea ta.

3) Încă şi aceasta ia în minte, precum în Simbolul Credinţei, măcar că auzind că Fiul „S-a născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii” şi la aceea ce zice „din Tatăl”, având că se înţelege de afară acel cuvinţel, „numai”, precum şi tu împreună cu noi vei mărturisi, însă nimeni niciodată nu a adăugat acolo pe acel cuvinţel, „numai”, aşa şi socoteala ta, cum că Duhul Se purcede şi din Fiul, deşi mărturisită de ar fi fost şi nou şi, în scurt, la toată Biserica s-ar fi părut cu cale, nici aşa nu trebuia să se adauge de voi în Simbolul Credinţei.

4) Deci era prea cu dreptate ca nici de cuvânt să vă învrednicim pe voi de nu veţi înceta a adăuga în Sfântul Simbol; ci, după ce s-ar fi scos afară mai întâi de voi adăugirea cea de la voi, apoi să cercăm de este Duhul Sfânt şi din Fiul sau nu este şi din Fiul şi să întărim ceea ce s-ar fi arătat că este după socoteala purtătorilor de Dumnezeu; totuşi nici aşa să adăugăm în Simbolul Credinţei, precum la cele ale Unuia Hristos două firi şi voinţe şi lucrări şi la unirea cea după ipostas şi la numirea Fecioarei Maicii au făcut cei mai înainte de noi bine şi cu iubire de ortodoxie, ca cei ce, împreună cu ortodoxia, se ţineau şi de pacea cea de obşte, măcar că de multe ori pe urmă s-au adunat de obşte, fiindcă veneau împreună sau şi binevoiau împreună şi cei ce după vremi erau cei întâi, ca nişte arhierei în Roma cea veche. Că nu poate cineva să pricinuiască mărimea Papei celui ce acum este viu. Că nu se cuvine pentru acesta sau pentru aceştia ce au fost după aceea să defăimăm pe aceia, atât de mulţi şi atât de mari şi care cu fericit sfârşit şi-au încheiat viaţa cea sfântă şi în multe chipuri de Dumnezeu mărturisită.

5) Dar încă nu numai Simbolul Credinţei celei pravoslavnice (că se cuvine să grăim pentru cei ce cu bună cunoştinţă şi mulţumire vor asculta), deci nu numai Simbolul Credinţei, ci şi, în scurt, toată limba cea grăitoare de Dumnezeu, care propovăduieşte că Fiul S-a născut din Tatăl şi Duhul Sfânt Se purcede dintru acelaşi Tatăl, nu adaugă acel cuvinţel „numai”; pentru aceasta, măcar deşi nu este pus, de nevoie se înţelege de afară; şi aceasta o vei cunoaşte de vei deschide şi vei citi cărţile cele teologice. Dar, făcându-ţi ţie har, vom aduce şi noi puţine oarecare şi prin scurte graiuri scrise. Deci Marele Atanasie zice: „Ce este Dumnezeu? Începutul tuturor, după Apostolul care zice un Dumnezeu Tatăl, din Care sunt toate[10], căci şi Cuvântul este dintr-Însul cu chip de naştere şi Duhul dintr-Însul cu chip de purcedere”[11]. Vezi asemenea la Amândouă Feţele acel cuvânt, „dintr-Însul”, şi nici la Una nu se află, zic, acel cuvinţel „numai”? Deci şi tu asemenea la Amândouă sau adăugirea ta o vei lua, sau pe acel cuvinţel „numai”, cum că de nevoie de afară se înţelege, îl vei socoti

Dar ce zice cel după dânsul îndată cu vremea şi nu după dânsul cu mărimea la Dumnezeu, cel după lucruri numit împărătească preoţie – oare nu se va uni şi va fi la un cuget? Ci ascultă şi cunoaşte: „Cu adevărat Fiul din Dumnezeu şi Duhul din Dumnezeu, de vreme ce Fiul din Tatăl a ieşit şi Duhul din Tatăl Se purcede. Ci Unul din Tatăl cu chip de naştere, iar Altul negrăit din Dumnezeu”[12]. Iată că în multe rânduri asemenea la amândouă Feţele a pus acel cuvânt, „de la Tatăl”; deci poţi câtuşi de cât a mai zice că nu numai din Tatăl este Duhul Sfânt, pentru că nu se află pus acel cuvinţel „numai”?

Voieşti încă să auzi şi pe marele Teolog Grigorie, care adună în scurt toată pricina şi adăugirea ta ca şi cu o răzătoare o rade şi la amândouă Feţele potriveşte acel cuvinţel, „numai”, şi, lucrul cel mai minunat, nu pentru că l-a adăugat pe el, ci pentru că nu l-a adăugat? „Nouă”, zice, „un Dumnezeu  ne este, pentru că o Dumnezeire este şi la Unul Cele dintr-Însul au aducerea, măcar deşi Trei Se cred”[13]. Auzit-ai? „Dintr-Însul”, zice, „sunt Amândouă”. Oare nu vom înţelege acel cuvinţel, „numai”, ci vom înţelege pe celălalt, „nu numai”, şi vom socoti şi vom adăuga că din Tatăl şi din altcineva ies Amândouă, pentru că nu se află „numai”, şi de la Dumnezeu cel Unul, Treimea cea prea înaltă, pentru aceasta, să cădem? Să nu pătimeşti tu aceasta, iar mai vârtos să nu rămâi nevindecat, dacă ai pătimit.

6) Ci din Tatăl zicem că este Fiul, ca Cel ce este Născut din dumnezeiasca fiinţă, adică după Ipostasul cel părintesc; că fiinţa este una a câte trele Ipostasurilor; pentru aceea, „a naşte” se potriveşte la Ipostasul cel părintesc şi nu este cu putinţă ca să fie Fiul din Duhul. Deci, de vreme ce şi Duhul Sfânt este din Tatăl, din dumnezeiasca fiinţă, şi El după Ipostasul cel părintesc Se purcede. Că fiinţa negreşit şi cu adevărat una este a câte trele Ipostasurilor. Prin urmare „a purcede” se  potriveşte la Ipostasul cel părintesc şi nu este cu putinţă ca să fie Duhul şi din Fiul, că nu se poate să aibă Fiul cele ce sunt ale Ipostasului celui părintesc.

Că după Sfinţitul Damaschin[14] „ deosebirea dumnezeieştilor Ipostasuri numai în trei însuşiri o cunoaştem: în cea nepricinuită şi părintească, în cea pricinuită şi fiiască şi în cea pricinuită şi purceasă”. Vezi că Ipostasul Fiului nu este şi pricinuitor, ci numai pricinuit? Că numai această însuşire, zice, are, precum şi cel al Duhului. Vezi încă împreună şi aceasta, că însuşirea cea părintească, ca ceea ce este părintească, amândouă acestea cuprinde, adică „a naşte” şi „a purcede”? Deci, dacă şi din Fiul este Duhul Sfânt, va fi şi Fiul Pricinuitor împreună şi Tată, ca Cel ce este Pricinuitor.

7) Nu este cu putinţă, dar, să aibă Fiul ceva din cele ale Ipostasului părintesc; iar de are, sau două vor fi pricinile, fiindcă aceea, adică „a purcede”, este în două ipostasuri, că aşa două sunt şi cele pricinuite, fiindcă aceea, adică „a fi pricinuit”, se priveşte în două ipostasuri, sau se vor împreuna într-un ipostas Tatăl şi Fiul. Aşadar din Tatăl numai Se purcede Duhul Sfânt şi de aproape şi fără de mijlocire din Tatăl, precum şi Fiul din Tatăl Se naşte.

Pentru aceasta şi Grigorie, dumnezeiescul şezător înainte al Nissei, „feţele omului”, zice, „toate nu au de aproape substanţa de la aceeaşi faţă, pentru că sunt multe şi deosebite lângă cele pricinuite şi cele pricinuitoare. Iar la Sfânta Treime nu aşa. Că o Faţă şi aceeaşi, a Tatălui, este din care Fiul Se naşte şi Duhul Sfânt Se purcede. Pentru aceea şi cu adevărat pe Pricinuitorul cel Unul împreună cu Cele pricinuite ale Lui un Dumnezeu Îl zicem cu îndrăzneală”[15].

Oare ai luat înţelegere, rănindu-te de cuvântul adevărului, şi cunoşti adevărul şi te pleci lui Dumnezeu şi părinţilor celor după Dumnezeu ca, auzind că Duhul este din Tatăl, să înţelegi de afară împreună acel cuvinţel, “numai”, şi să nu îi mai dai Lui substanţa din multe Feţe, ci dintru Unul Tatăl de aproape să teologhiseşti că este nu numai Fiul, ci şi Duhul Sfânt, socotind că o Faţă, Care este Pricinuitorul, împreună cu Cele pricinuite ale Lui este Dumnezeu, iar nu zicând că cele două Feţe, ca Cele ce sunt de aceeaşi fiinţă, sunt o pricină a unei Feţe, că aşa multe se fac pricinile, precum se întâmplă la noi, şi nu mai este un Dumnezeu, precum nici noi nu suntem unul toţi oamenii, măcar deşi de aceeaşi fiinţă suntem?

Oare te pleci la acestea lui Dumnezeu şi celor ce după Dumnezeu teologhisesc sau mai ceri să auzi şi prin tunet, precum cei ce după semnele cele multe ale lui Iisus cereau să vadă semn din Ceruri?[16] Ascultă dar şi pe tunetul, pe Ioan cel prea Teolog din ucenicii Domnului, care zice: "Am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut de la Tatăl”[17]. Deci ce este, nu vom zice pe Cel Unul Născut numai de la Tatăl, de vreme ce nu este pus acel cuvinţel, “numai”? Ci şi Insuşi Domnul, către iudei zicând "De era Dumnezeu Tată al vostru, M-aţi fi iubit pe Mine, că Eu de la Dumnezeu am ieşit şi am venit”[18] şi iarăşi "Nu doar că a văzut cineva pe Tatăl, fără numai Cel ce este de la Dumnezeu, Acesta a văzut pe Tatăl”[19], cum nu a adăugat acel cuvinţel, “numai”, ca să zică “de la Tatăl numai am ieşit” sau “Cel ce este numai de la Tatăl”, oare nu ca pe cel ce de nevoie să înţelege de afară?

Deci de atâtea ori zicându-se pentru Fiul că este de la Tatăl şi nicăieri aflându-se acel cuvinţel, “numai”, tu pretutindeni îl înţelegi pe el şi asupra celor ce pretutindenea îl înţeleg nu te mânii, iar mai vârtos şi asupra celor ce nu îl înţeleg foarte te vei mânia, şi ca pe nişte răi credincioşi sau şi necredincioşi îi vei prihăni. Iar pentru Sfântul Duh auzind aceea, “de la Tatăl”, ce ai pătimit şi nu înţelegi împreună ceea ce de nevoie de afară se înţelege, ci la socoteala cea împotrivă te-ai abătut, ceea ce ai fi prihănit cu dreptate pe cei ce rău ar fi socotit pentru Fiul, însuşi aceasta tu pătimind fără dreptate pentru Duhul din nici o pricină care ar fi pricinuit câtuşi decât păgânătatea?

8) Căci nu numai pentru că se zice Duhul de la Tatăl, precum Cuvântul lui Dumnezeu mai înainte de veci de la Tatăl, pentru aceasta de nevoie se înţelege că numai de la Tatăl Se purcede, ci, de vreme ce şi după înţeleptul mărturisitor al adevărului Iustin, “precum este Fiul din Tatăl, aşa şi Duhul Sfânt din Tatăl, afară de chipul substanţei. Că Acela cu chip de naştere din Lumină a strălucit, iar această Lumină din Lumină cu adevărat şi El, dar nu cu chip de naştere, ci cu chip de purcedere a ieşit”[20]. Dacă Fiul este fără mijlocire din Tatăl, şi Duhul este din Tatăl fără mijlocire; şi dacă Fiul nu este şi din Duhul, şi Duhul nu este şi din Fiul; şi dacă Fiul este numai din Tatăl, şi Duhul este numai din Tatăl. Că, de vreme ce Duhul Sfânt este purces din Tatăl precum este Fiul născut din Tatăl, iar Cel ce este purces din Tatăl precum este Fiul născut numai din Tatăl este purces, pentru aceasta Duhul Sfânt Dumnezeu din Dumnezeu Tatăl numai cu chip de purcedere iese.

Pentru aceea dar şi asemenea Se zic şi sunt împreună şi deosebi Amândouă, (precum mai sus), prin aceea, adică pentru că sunt asemenea Ele, dându-ne nouă dovedirea adevărului cu pricina, iar prin aceasta, că Se zic asemenea, ca semn doveditor; căci nu pentru că sunt împreună din veac Fiul şi Duhul, pentru aceasta nu din Fiul vom cunoaşte cele ale Duhului, ci pentru că mai cunoscute ne sunt nouă cele ale Fiului, pentru aceasta din cele cunoscute acestea vom dovedi şi pe Duhul. Şi mai vârtos nici din Fiul simplu, ci dintru a fi Duhul din Tatăl precum Fiul s-a dovedit că este numai din Tatăl.

9) Încă după dumnezeiescul Pavel duh şi minte a lui Hristos Se zice Duhul Sfânt[21], precum marele Vasile în cele către eunomieni pentru Duhul zice, scriind: "Cum că Duhul este din Dumnezeu curat a propovăduit Apostolul, zicând că Duhul cel din Dumnezeu am luat; şi cum că prin Fiul S-a arătat, luminat a făcut, Duh al Fiului numindu-L pe El precum al lui Dumnezeu[22]. şi minte a lui Hristos chemându-L, precum şi Duh al lui Dumnezeu, ca cel al omului”[23].

Deci, precum fiecare din oameni are mintea sa şi a fiecăruia dintru aceştia cu adevărat este mintea sa, dar nu este dintr-Însul, ci dintru acela din care este şi el, deci nu este dintr-însul mintea fiecăruia, fără numai după lucrare, aşa şi dumnezeiescul Duh, fireşte fiind întru Hristos, ca întru Cel ce este Dumnezeu, şi duh şi minte a Lui este. Şi este al Lui şi dintr-Însul după lucrare, fiindcă Se insuflă şi Se trimite şi Se arată, iar după substanţă şi după Ipostas, al Lui cu adevărat este, dar nu dintr-Insul, ci din Cel ce L-a născut pe El, adică pe Fiul.

10) Deci, ca dinspre toate părţile să împingem de la tine apucările cele împotriva adevărului, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, fireşte fiind din Dumnezeu, fireşte Se naşte, iar nu după dar Se face din Tatăl. Şi de vreme ce Cel ce naşte este Dumnezeire izvorâtoare şi izvor al Dumnezeirii, pentru aceea Cel ce Se naşte Se izvorăşte. Şi fiindcă numai Tatăl este izvor al Dumnezeirii şi izvorâtoare Dumnezeire, precum Dionisie Areopagitul[24] şi Atanasie cel Mare[25] împreună grăiesc, pentru aceea numai din Tatăl este Cel din fire Fiu, iar cel după dar nu este numai din Tatăl, ci prin Fiul din Tatăl, măcar că nu este numai Fiu, ci şi Duh este după dar; că “cel ce se lipeşte de Domnul un Duh este”[26], zice Apostolul. Iar Cel ce este fireşte  [cu firea] Duh din Dumnezeu fireşte [cu firea] Se purcede din Dumnezeu; iar Cel ce fireşte Se purcede Se izvorăşte din Dumnezeu; iar Cel ce Se izvorăşte din Dumnezeu din Dumnezeirea cea izvorâtoare Se izvorăşte, Care este numai Tatăl. Prin urmare Duhul Sfânt, din fire fiind Dumnezeu, numai din Dumnezeu Tatăl cu chip de purcedere Se izvorăşte.

11)Iar dacă cineva nu mărturiseşte că aceasta aşa este, acesta se va vădi că şi pentru Fiul rău socoteşte. Că împreună cu această dovedire a adevărului mărturisind şi prea teologul Grigorie: “cu ce”, zice, “nu Se numeşte Duhul din care [Se numeşte] Fiul, afară de naştere?”[27] Şi “toate câte sunt ale Fiului sunt şi ale Duhului, afară de fiime”[28]. Iar dumnezeiescul Damaschin “pentru Tatăl”, zice, “adică pentru că este Tatăl, au Fiul şi Duhul toate câte au, adică pentru că le are Tatăl pe ele, afară de nenaştere şi de naştere şi de purcedere”[29].

Amândouă dar aceste Ipostasuri nu au pe a naşte şi a purcede. Şi precum Duhul nici întru un chip nu are naşterea, aşa Fiul nici întru un chip nu are purcederea. Deci acelaşi hotar precum al Fiului este şi al Duhului, afară de chipul naşterii şi al purcederii, după care şi numai se deosebesc între Dânsele.

Incă, după toate, şi aceasta trebuie să păzească cel ce voieşte să nu hulească, ci să teologhisească. Că precum Unul şi numai El este născut, Fiul, pentru aceea este şi Unul Născut, aşa Unul şi numai El este purces, Duhul Sfânt; şi precum Fiul este născut numai din Tatăl, aşa şi Duhul Sfânt este purces numai din Tatăl; şi precum Fiul fără de mijlocire este născut din Tatăl, aşa şi Duhul Sfânt fără de mijlocire este purces din Tatăl.

12) Vezi că cuvinţelul cel ce de la noi se pune luminare este a adevărului, care împreună se grăieşte pentru lepădarea ta de adevăr? Că şi fiind de faţă şi lipsind aceeaşi dă a înţelege. Iar al tău nu se va zice adăugire chiar cu adevărat, ci arătată împotrivire şi răsturnare a socotelii celei cu dreaptă credinţă; pentru că răstoarnă împotrivă mintea celor ce aud şi, în loc de unul, două începuturi dă a socoti la Dumnezeirea cea una şi pricinuieşte intrare înşelării celei cu mulţi dumnezei. Căci cine, auzind Unul din Doi sau grăind sau crezând, în alt chip va cugeta?

Dar nu este nici o necuviinţă, zice, de va zice cineva două începături, dar nu potrivnice, ci în unul din altul, precum şi Grigorie Teologul pentru Fiul zice: “Inceputul cel in Inceput”[30]. Că aşa, iarăşi, un început va fi şi dogma unei stăpâniri se va păzi. Către care zicem noi că şi Dumnezeu din Dumnezeu zicem, dar nu doi dumnezei cândva.

13) Şi în alt chip, fiindcă începutul acesta înseamnă puterea şi lucrarea zidirii, nu numai două începuturi va putea zice cineva (măcar deşi nu bine), ci şi mai multe. Că în trei Ipostasuri este acest început; şi fireşte fiind el, este şi de obşte; iar de obşte fiind, cum nu va avea şi Duhul acest început? Încă şi Elihu, care vorbea cu Iov pentru dreptatea lui Dumnezeu, zicând: “Duhul Domnului este Care m-a făcut pe mine”[31], au nu zice început al făpturii pe Duhul? Şi dumnezeiescul cântăreţ David, cântând că “cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit, iar cu Duhul, puterile cerurilor”[32], au nu precum la Fiul aşa şi la Duhul mărturiseşte începutul zidirii? Deci, dacă pentru că este scris “începutul cel din început” nimic nu opreşte după tine a zice două începuturi, şi pentru că este scris dar că Duhul este Făcător, a zice doi Făcători nimic nu opreşte; sau pentru că “cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu Duhul zidirea s-a întărit”, aceeaşi este a zice s-a încheiat, a zice trei începuturi nici o necuviinţă nu este.

Dar nicăieri vreunul din teologi nu a zis nici două, nici trei. Că, precum Dumnezeu zicem pe Fiecare din cele trei închinate Ipostasuri şi Dumnezeu din Dumnezeu pe Fiecare din cele două, dar nu pentru aceasta trei sau doi Dumnezei zicem cândva, aşa şi început din început zicem, dar nu cândva două începuturi; că al doilea început încă şi până astăzi nu am auzit de la cei bine credincioşi, precum nici Dumnezeu al doilea. Ci un Dumnezeu ne este nouă şi singură stăpânire Ceea ce de noi este închinată, nu din doi Dumnezei, nici din două începuturi împreunându-se întru una, de vreme ce nici după acestea nu este împărţită Ceea ce de noi Se cinsteşte. Că nici după una şi aceeaşi se împarte şi se împreunează; că Se deosebeşte cu însuşirile cele ipostatice, iar cu cele fireşti Se uneşte. Deci dacă două începuturi a zice nimic nu opreşte, acestea dar sunt după care se împart, dar a se uni iarăşi după dânsele este cu neputinţă, pentru aceasta cele două începuturi nu sunt unul.

Iar mai vârtos, iarăşi luând cuvântul şi alt început dându-i, pe începutul cel prea singur începător după putinţă să-l luminăm, ca şi pe cel numit cu numele teologiei să-l arătăm că din lucruri aşa se numeşte şi pe cei ce dogmatisesc două începuturi ale Unuia Sfânt Duh să-i vădim şi cum că aceasta dogmaticesc şi cum că nu bine.

14) Inceputul zidirii unul este, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Deci când zicem că de la Dumnezeu sunt cele ce s-au adus dintru nefiinţă şi bunătatea pentru care au luat ele pe a fi şi darul care s-a făcut atunci când fiecare s-au împărtăşit după potrivă de a fi bine şi care s-au făcut pe urmă pentru care cele căzute s-au întors spre a fi bine, când acestea şi pentru acestea facem cuvintele, început şi izvor şi pricinuitor zicem şi pe Fiul întru Duhul Sfânt nu alt început (să nu fie),ci acelaşi. Fiindcă Tatăl printr-Însul întru Sfântul Duh le-a adus întru fiinţă şi le-a întors şi le ţine bine pe toate. Iar Tatăl, pe lângă a fi izvor a toate prin Fiul întru Duhul Sfânt, este şi izvor şi început al Dumnezeirii, singur El fiind cu naştere dumnezeiască. Şi aceasta o ştim mai bine decât din dovedire prin cuvintele cele de Dumnezeu insuflate care s-au grăit luminat.

Deci, când auzi pentru Fiul, “Inceputul cel din Inceput” şi “Cel ce Îl cheamă pe El din neamuri Început”[33] şi “împreună cu tine este începutul în ziua puterii Tale”[34], să-l înţelegi al zidirilor, precum şi Ioan arătat în Apocalipsă pentru Dânsul strigă: “Inceputul zidirilor lui Dumnezeu”[35], nu ca o începătură, departe de aceasta, că este Dumnezeu, ci ca un Ziditor al lor; pentru că este părtaş al începutului părintesc dintru care sunt acestea, care se numeşte şi stăpânire peste toate.

Iar al Duhului pe Fiul început după această însemnare cum Îl va zice cineva, fără numai de va zice şi pe Duhul rob şi zidit? Dar, de vreme ce Duhul este Dumnezeu, nu este început al Acestuia după aceasta Fiul, fără numai ca un început al Dumnezeirii. Iar dacă început al Dumnezeirii Duhului este Fiul, iar a Se împărtăşi la acest început cu Tatăl este cu neputinţă, pentru că numai Tatăl S-a teologhisit Dumnezeire izvorâtoare, al alteia dar oarecăreia dumnezeiri deosebite început este Fiul Şi au dezbinat pe Duhul de la Dumnezeirea care izvorăşte din Tatăl. Sau două deosebite Dumnezeiri vom da Acestui Unuia noi, cei ce o Dumnezeire mărturisim la cele trei ipostasuri.

Cum încă şi cele două (după latini) începuturi ale Duhului vor fi un început? Că nu ne roagă pe noi ca cu credinţă să primim punerile lor înainte, dar nici cu vicleşug să răspundă, alt răspuns făcând în loc de altul. Că noi întrebându-i cum sunt două după ei începuturi ale unui Duh, aceia se întăresc că unul este începutul celor două. Dar noi nu pentru cele două Feţe întrebăm, ci pentru cea una, că pentru Aceasta facem cuvântul către dânşii. Că, de vreme ce bine a celor două unul este începutul, cum acelei Uneia două vor fi începuturile şi cum cele două începuturi sunt unul după dânşii?

Deci, zic ei, pentru că Unul este din Celălalt. Ce dar este Set, oare dintru un început s-a născut, pentru că Eva a fost din Adam, şi oare nu sunt două începuturile acestui unul, pentru că unul este din celălalt? Şi ce este Eva, oare nu este început al doilea al celor dintr-însa, pentru că şi ea a avut începutul din Adam? Măcar că şi la amândoi puterea cea născătoare nu este una, ci deosebită şi în deosebite ipostasuri; pentru aceea nici sunt unul aceste începuturi, precum şi pe dumnezeiescul înainte şezătorul al Nissei cum că aceasta a zis mai sus l-am adus, măcar că unul dintru acestea este din celălalt.

Deci dacă aici, unde măcar deşi nu este una puterea cea născătoare, însă este la amândoi, nu este cu putinţă a fi unul începutul celui unul, cum la cea Preaînaltă Treime cele două, după ei, sunt un început al celui Unuia Sfântului Duh, la Care Treime nicidecum nu este împărtăşire după naşterea cea dumnezeiască? Că numai Tatăl Se teologhiseşte Dumnezeire cu naştere dumnezeiască.

Iarăşi Eva, numai din Adam fiind, este dintru un început; iar Adam este din pământ; dar nu pentru aceasta Eva este din pământ şi din Adam. Că numai Adam este din pământ. Deci sau şi ei să zică că Duhul este numai din Fiul şi aşa să-L zică pe El dintru un început, după a lor urmare cu adevărat, dar nu după dreapta credinţă, că nu este dintru Acelaşi din Care este şi Fiul, şi de aici iarăşi două începuturi sunt la Dumnezeire şi nu mai este încă Tatăl mai mare decât Fiul cu pricina. că deopotrivă şi El este pricinuitor al Dumnezeirii; sau numai din Tatăl zicându-L pe El, un început să dea şi Duhului( precum şi Fiului) după dreapta credinţă. Că, până când Îl vor zice pe El din Fiul sau din Amândoi, iar nu numai din Tatăl, nu este cu putinţă să fie un început al Unuia Duh.

Că, deşi, împreunând cineva la unele ca acestea, va zice un început, dar după nume va zice, pentru aceea nu este unul. Iar dacă, despărţind câte unul, va vedea Ipostasurile, de nevoie două începuturi arătat se fac ale celui unuia Ipostas. Iar mie îmi vine să mă minunez şi de socoteala cea mare a celor ce zic şi socotesc unul pe acestea două, care le zic ei începuturi. Că dacă Fiul, izbucnind pe Duhul, Se împărtăşeşte cu Tatăl la naşterea cea dumnezeiască[36]  şi una este la Dânşii naşterea cea dumnezeiască şi cea dintr-Înşii această ieşire, deci dar a firii însuşire este aceasta şi nu sunt două începuturi, nici cele două unul, ci curat unul, şi S-a înstrăinat de firea cea dumnezeiască Duhul, fiindcă nu Se împărtăşeşte şi El la dumnezeiasca naştere. Iar de nu Se împărtăşeşte la aceasta Fiul cu Tatăl, nici este una la Dânşii aceasta, adică a izbucni; ipostatică dar este la Fiul purcederea Duhului; aşadar deosebită este aceasta de purcederea Duhului cea din Tatăl; că cele ipostatice, adică ale Ipostasurilor, sunt deosebite.

15) Deci cum vor fi unul începuturile cele deosebite, fiindcă marele Dionisie în capul al doilea al cuvântului celui pentru dumnezeieştile numiri zice: “câte sunt ale Tatălui şi ale Fiului, acestea se dau de obşte şi cu unire şi la Duhul cel cu Incepătorie dumnezeiască”[37] şi marele Vasile, în capetele sale cele Antiretice, adică împotrivă grăitoare, către eunomieni, scrie că “toate cele ce sunt de obşte la Tatăl şi la Fiul sunt de obşte şi la Duhul”[38]? De este de obşte la Tatăl şi la Fiul aceea, adică a purcede, de obşte va fi aceasta şi la Duhul şi pătrime va fi Treimea; că şi Duhul va purcede pe alt Duh. Iar de nu este de obşte (după latini) la Tatăl şi la Fiul aceea, adică a purcede, fiindcă Tatăl cu mijlocire (după dânşii), iar Fiul fără de mijlocire purcede pe Duhul, că aşa zic ei că are Fiul purcederea şi cu chip de însuşire a Ipostasului, prin urmare, după dânşii, şi a zidi şi a sfinţi şi, în scurt, toate cele fireşti nu sunt de obşte ale Tatălui şi Fiului, de vreme ce Tatăl prin Fiul şi zideşte şi sfinţeşte şi prin mijlocirea Fiului face şi sfinţeşte, iar Fiul nu prin Fiul. Deci, după dânşii, cu chip de însuşire a Ipostasului are Fiul a zidi şi a sfinţi; că fără de mijlocire şi nu ca Tatăl, prin mijlocire; şi aşa, după dânşii, cele fireşti nu se deosebesc de cele ipostatice şi, deci, nici firea de Ipostas. Pentru aceasta Dumnezeu, după dânşii, sau nu este în trei Ipostasuri sau este de trei firi.

Iar de vor zice poate că Fiul prin Duhul zideşte şi sfinţeşte, ci întâi nu este obicei la teologi a zice că Fiul sau Tatăl prin Duhul este Ziditor al făpturilor, ci în Sfântul Duh. Apoi, lângă aceea că nici aşa nu scapă ei de necuviinţa cea mai sus arătată, că nu se arată Fiul iarăşi prin Fiul Ziditor, precum Tatăl, li se va întâmpla lor a zice că nici este de obşte şi la Duhul a zidi şi a sfinţi, fiindcă nu prin Altul, nici precum Tatăl sau şi Fiul lucrează El acestea. Deci, după dânşii, cu chip de însuşire a Ipostasului are Duhul a zidi şi a sfinţi, fiindcă nu prin mijlocire zideşte şi sfinţeşte, precum Tatăl. Şi de aicea iarăşi, după ei, se arată că cele fireşti aceleaşi sunt şi nu au deosebire de cele ale Ipostasurilor. Şi de este aceasta aşa, şi firea aceeaşi este şi nu se deosebeşte de Ipostasuri. Oare nu arătat au căzut de la Treimea cea Preaînaltă şi de la unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cei ce acestea aşa zic şi socotesc?

Ci să ne întoarcem de unde am ieşit. Că cine, auzind sau zicând sau crezând cum că Duhul Sfânt are substanţa din Amândoi, din Tatăl şi din Fiul, şi cum că de la Fiul fără mijlocire, iar de la Tatăl prin mijlocire, şi cele de dânşii mult grăite şi vestite, de aproape şi, pe urmă, şi de departe, cine acestea auzind şi crezând, nu două începuturi ale Celui Unuia Duh va socoti? Cum nu va fi Fiul împreună pricinuitor cu Tatăl, fără numai de se zice în zadar şi dintr-Însul? Şi cum Duhul nu va fi zidire? Că la zidiri este Fiul împreună Pricinuitor cu Tatăl.

16) Şi iarăşi la făptură, la care arătat şi Fiul este pricinuitor şi împreună cu Tatăl pricinuitor, fiindcă de la Tatăl printr-Însul şi de la Dânsul a luat ea pe a fi, cu totul păgânească socoteală este a zice cum că făptura de la Fiul nu o zicem şi cum că facerea şi zidirea este însuşire a Ipostasului Tatălui. Deci, dacă şi Sfântul Duh, Cel ce cu chip de purcedere este, ar fi avut substanţa cu chip de purcedere  prin Fiul şi din Fiul, nu ar fi fost nicidecum a unui dreptcredincios a zice cum că din Fiul pe Duhul nu Il zicem şi cum că însuşirea cea purcezătoare este numai a Tatălui.

Dar, de vreme ce cei ce le zic acestea sunt David, cel al lui Dumnezeu părinte, şi Grigorie, prealuminatul luminător al Nissenilor, şi purtătorul de Dumnezeu Damaschin[39], pentru aceasta de nevoie cei ce zic pe Fiul împreună pricinuitor cu Tatăl la Sfântul Duh şi din Tatăl prin Fiul şi prin Fiul îi dau Lui substanţa, atâta sunt departe de dreapta credinţă, pe cât se ţin de dânsa cei mai sus numiţi sfinţi şi cei ce împreună cu dânşii asemenea teologhisesc.

17) Incă şi aceasta a socoti prea de nevoie este, că, precum de la Tatăl prin Fiul şi de la Fiul având noi facerea, Tată  şi Făcător împreună şi deosebi pe Amândoi Ii chemăm şi Ii mărturisim, aşa şi al dumnezeiescului Duh împreună şi deosebi Amândoi S-ar fi zis Tată şi Purcezător, dacă de la Tatăl prin Fiul şi de la Fiul ar fi avut Duhul substanţa. Ci unele ca acestea toate, în multe feluri amestecând dumnezeieştile Ipostasuri, arată luminat că nu şi de la Fiul are Duhul Sfânt substanţa.

18) Şi iarăşi, “toate câte are Tatăl ale Fiului sunt, după teologul Grigorie, afară de pricină[40]. Care pricină? A zidirilor? Departe; că al acestora început şi pricinuitor este şi Fiul. Deci afară de pricina şi începutul Dumnezeirii Celei ce se înţelege în Treime; deci toate ale Tatălui are Fiul afară de a fi şi El început şi pricinuitor al Dumnezeirii Duhului. Aşadar numai din Tatăl Se purcede Sfântul Duh, precum şi Fiul numai din Tatăl Se naşte, şi de aproape şi fără de mijlocire de Tatăl Se ţine cu substanţa, precum şi Fiul, măcar deşi prin Fiul a avut a fi Duhul al Tatălui, fiindcă Cel ce Il purcede este şi Tată.

19) Dar, fiindcă şi mărturia a doi oameni este adevărată, după cuvântul Domnului, “şi prin două sau trei mărturii va sta tot cuvântul”[41], pentru aceasta şi noi acum, lăsând cuvintele celorlalţi pentru lungime, trei mărturii îţi vom pune înainte, care arătat opresc adăugirea ta. Şi deci să vie de faţă întâi cel ce şi cu vremea este mai întâi, Vasile cel Mare; că în capetele cele împotriva lui Eunomie “naşte”, zice, “Dumnezeu nu ca omul, dar naşte cu adevărat. Şi naşterea dintr-Insul[42] arată cuvânt nu omenesc, dar arată cuvânt cu adevărat dintr-Insul; trimite Duh prin gură nu precum cel omenesc, pentru că nici nu este gură a lui Dumnezeu trupeşte; dintr-Insul însă este Duhul şi nu de aiurea”[43]. Vezi că nu de aiurea, ci numai din Cel ce naşte şi pe Fiul? Pentru aceea nu este Duhul din Fiul, de vreme ce aicea s-a teologhisit de cel mare şi că Fiul este Cuvânt, iar nu gură a Tatălui. Care aiurea, arătând că şi Cuvântul acesta iese dintru aceeaşi gură, zice: “că de nu crezi cum că Duhul a ieşit din gura lui Dumnezeu, nici cum că Cuvântul [a ieşit] vei crede”. Vezi arătat că Cuvânt este Fiul, iar nu gură a Tatălui,din care gură, după marele Vasile, iese după substanţă şi Duhul Sfânt?

Intru acelaşi chip şi Grigorie, fratele lui şi care cele asemenea cugetă, în cuvântul cel pentru cunoştinţa lui Dumnezeu zice: “Iar Duhul, Cel ce Se purcede din Ipostasul părintesc. Că pentru aceasta şi duh al gurii, iar nu şi al cuvântului gurii a zis David [că este], ca să încredinţeze că însuşirea cea purcezătoare numai la Tatăl se află”[44].

După acest nemincinos martor al adevărului să vie de faţă să mărturisească împreună cel ce a fost viu luminător al Alexandriei, Chiril; că zice în cuvântul cel pentru Sfânta Treime: “Cele trei închinate Ipostasuri se cunosc şi se cred în Tată fără de început şi în Fiu Unul Născut şi în Duh Sfânt, Care Se purcede din Tatăl nu cu chip de naştere, precum Fiul, ci Se purcede, precum s-a zis, numai din Tatăl ca de la gură, dar S-a arătat prin Fiul şi a grăit în toţi Sfinţii Prooroci şi Apostoli”[45]. Şi aiurea iarăşi “nu precum Fiul este cu chip de naştere din Tatăl, aşa şi Duhul Sfânt din Fiul cu chip de purcedere, departe de această hulă şi multa dumnezeire; că Unul este la noi a amândurora Feţelor pricinuitor şi legătură, Tatăl”[46].

Oare este cu putinţă să vie de faţă mai luminată dovedire a păgânătăţii tale? Om nu ar fi socotit. Ci şi aceasta nouă Duhul ne-a dat, Care a înţelepţit pe Ioan  cel din Damasc, “că pe Duhul (zice acesta) al Fiului Îl zicem, iar din Fiul nu Îl zicem; iar cum că prin Fiul S-a arătat şi Se dă nouă mărturisim”[47].

Deci, lăsând a-ţi mai adăuga ţie pe ceilalţi părinţi care sunt prea mulţi şi, în scurt, câţi grăiesc nu mai puţin decât când erau vii în cărţile lor, din cuvintele tale te voi judeca; negreşit încă şi Dumnezeu. Că însuţi tu zicând că din Tatăl şi din Fiul Se purcede Duhul şi neadăugând acel cuvinţel “numai”, oare socoteşti pe Duhul că nici numai dintru Aceştia şi nu înţelegi de afară acel cuvinţel “numai”, măcar deşi nu îl grăieşti? Ci vom căuta după mintea ta (ca să zic aşa) cea iubitoare de multă purcedere, cum că şi din altcineva Se purcede Duhul, pentru neştiinţa ta cea pentru acel cuvinţel “numai”?

20) Totuşi, ca iarăşi dintru acelaşi să-ţi gătesc ţie vindecarea rănii celei adevărate şi să te smulg din dogmele şi graiurile cele ale relei credinţe, spune-mi mie, o, bunule: de  te-ar fi întrebat cineva pentru Fiul că, de vreme ce este scris: "Am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl”[48] şi cum că “cred întru Unul Fiul, Care din Tatăl mai înainte de toţi vecii S-a născut” şi celelalte câte mai sus ţi s-au numărat, la care nu se află acel cuvinţel “numai”, oare vei adăuga şi vei zice că din Tatăl şi din Sfântul Duh S-a născut Fiul, încă şi aceasta pricinuind, că nu se află acel cuvinţel “numai”? Departe de aceasta cu adevărat, vei zice. Şi să cadă din însăşi cea de sus a doua naştere cel ce va adăuga aceasta şi nu va socoti că numai din Tatăl S-a născut Cuvântul. Împreună cu noi bine vei zice că nicăieri Născător nu S-a zis Duhul, nici că are ceva de obşte cu Tatăl care nu este de obşte şi la Fiul; nici din doime a ieşit Cel Unul, nici la doime se aduce; nici unimea spre unime pornindu-se şi la altă unime iarăşi doimea, “ci unimea cu cuviinţă dumnezeiască spre doime pornindu-se până la Treime a stat”[49]. Şi “Unul ne este nouă Dumnezeu nu numai pentru că una este Dumnezeirea, ci pentru că şi la Unul Amândouă cele dintr-Însul au aducerea. Şi o Dumnezeire izvorâtoare este Tatăl şi numai El Unul este Pricinuitor şi numai El Unul este izvor al Dumnezeirii”[50]. Pentru aceea şi acestea sunt cele osebite ale Lui semne cu care Se cunoaşte; că sunt numai ale Unuia; prin urmare nici o împărtăşire către acestea nu va avea Duhul Sfânt, de vreme ce şi “cele ale naşterii dumnezeieşti cea mai presus de fiinţă nu se întorc unele către altele”[51] ar fi zis iarăşi Dionisie, cugetătorul de cele cereşti.

Ci să-ţi fie ţie bine pentru unirea cea neschimbată întru toate şi către cei de Dumnezeu înţelepţiţi părinţi şi către noi cei ce de la aceia ne-am luminat. Insă te-ai prins (precum este cuvântul) cu ale tale aripi şi spre folos cu adevărat te-ai bătut de cuvântul cel ce se luptă pentru socoteala cea dreaptă; că, cât despre dânsul, nu numai te-ai bătut, ci te-ai şi vindecat, după ceea ce este zisă ca despre Dumnezeu “bate-voi şi voi vindeca"[52].

Că cele ce tu ai fi zis împreună cu noi şi cu adevărul către cei ce ar fi zis că Fiul S-a născut din Tatăl şi din Duhul, pricinuind ei şi alte pricinuiri întru păcate, iar mai vârtos întru păgânătăţi, dar şi cum că nu s-a adăugat la aceea, că S-a născut din Tatăl, acel cuvinţel “numai”, acestea şi tu acum de la noi şi de la adevăr ascultă, când zici că Duhul Sfânt Se purcede din Tatăl şi din Fiul şi te ispiteşti a încredinţa aceasta şi prin altele, dar şi cu aceasta, că nu se află la aceea, că se purcede din Tatăl, acel cuvinţel “numai”; că va cădea şi din însăşi cea prin Sfântul Duh primirea de fii după dar cel ce zice pe Duhul şi din Fiul.

21) Că unde în cuvintele cele de Dumnezeu insuflate va afla cineva pe Fiul numit Purcezător şi mai vârtos şi de Grigorie Teologul cel mare numirile Fiului toate şi de multe ori s-au numărat şi nu numai s-au numărat, ci şi s-au privit? Care şi cuvântul acela, Unul Născut, tâlcuindu-l, “nu numai pentru că este Unul”, zice, “din Unul şi numai, ci şi pentru că întru un chip”[53]. Care aiurea acelaşi cuvânt iarăşi tâlcuindu-l, a zis întru un chip şi cu deosebit chip[54]. Iar acel cuvânt “Unul” a zis pentru că este Unul, iar acela “din Unul” pentru că L-a născut întru feciorie, aceeaşi este a zice, pentru că nu din însoţire. Iar acel “numai” ce altceva poate fi fără cât că numai Fiu, iar nu şi Tată, nici Purcezător. Iar dacă şi Tatăl numai Tată Se zice, cu cuviinţă – că din Tatăl este Duhul – şi al Tatălui Duh Se zice şi Tată şi al Duhului se va zice ca un Purcezător; că marele Iacov, fratele lui Dumnezeu, a zis că El este Părinte al Luminilor[55], adică al Fiului şi al Duhului. precum şi marele Atanasie, tâlcuind, zice[56]. Iar dacă aceasta aşa este, precum şi este, s-ar fi zis şi Fiul Tată al Luminii, adică al Sfântului Duh, dacă şi dintr-Însul, precum zici tu, ar fi fost Duhul.

Deci dacă cu aceasta era a-L numi pe Fiul, adică Tată al Luminii sau Purcezător al Sfântului Duh, cum marele în teologie Grigorie nu le-ar fi pus mai întâi decât toate celelalte numiri ale Lui şi mai vârtos că se nevoia să-L arate de o cinste cu Tatăl? Pentru aceea zice: “Dacă mare este Tatălui a nu fi de la nimeni, nu este mai mic Fiului din acest fel de Tată a ieşi. Şi se află la Fiul naşterea lucru atât de mare”[57]. Deci, de s-ar fi aflat la Fiul aceea, adică a fi Purcezător, cum nu ar fi zis acest lucru atât de mare; pentru care şi mai mult s-ar fi văzut că arată pe Fiul întocmai cu Tatăl? Dar nu a zis; pentru aceasta dar nici nu se află.

22) Că acest mare teolog nici numai simplu aşa, a fi purces, pune însuşire a Duhului, ci a fi purces din Tatăl, văzând mai înainte cu adevărat şi răsturnând adăugirea ta cea păgânească. Că puţin mai sus, zicând pe Tatăl Născător şi Purcezător, iar pe Fiul Purcezător nu, ci numai naştere, mergând mai înainte, zice: “Iar noi întru hotarele noastre stând, aducem înăuntru a fi nenăscut şi născut şi din Tatăl purces”[58]. Nu a zis cum că a fi numai purces este însuşire a Duhului ca să nu socotească cineva că Duhul Sfânt Se purcede din Fiul sau şi din Fiul; că a fi născut aduce în minte pe Tatăl, iar a fi purces nu aşa. Pentru aceasta a fi purces din Tatăl a pus însuşire a Duhului; “că acest semn (zice şi marele Vasile) cunoscător al însuşirii Ipostasului are Duhul, a se cunoaşte după Fiul şi împreună cu Dânsul şi a avea substanţa din Tatăl”. Ci vezi cum de noi cu dreptate v-aţi izgonit de împărtăşire, fiindcă nu staţi în hotarele noastre şi ale dreptei credinţe?

Căci sau şi pe Fiul Îl vei zice Tată, precum şi mai sus s-a arătat, ca să ţi Se purceadă ţie şi dintr-Însul Duhul, sau a Se purcede din Tatăl nu îţi va fi ţie însuşire a Duhului nici pe a purcede nu vei socoti că este însuşire a Tatălui şi vei teologhisi împotriva celui ce are numirea teologiei şi vei sta în partea cea împotrivă cu adevărat şi de noi lepădat vei fi, că graiurile lui le ştim că sunt descoperiri ale Sfântului Duh. Însă în ce chip de vreme ce umezeala iese din trupuri apoase şi aceasta are însuşire a ieşi din ele, pentru aceea şi a trupurilor celor apoase însuşire este a scoate umezeală, întru acest chip, de vreme ce şi Duhul are însuşire a Se purcede din Tatăl, pentru aceasta de nevoie şi a Tatălui însuşire este a purcede pe Duhul.

Aşadar numai a Tatălui este purcederea Duhului; şi pururea numai din Tatăl Se purcede Duhul cu ieşire de substanţă, iar nu arătătoare. Că şi întru cuvintele acelea întru care împreună cu a fi purces nu se grăieşte acel cuvinţel “din Tatăl”, dar se înţelege pururea de cei ce aud cu pricepere, precum şi la Fiul împreună cu a fi născut se înţelege aceea. Că născut este şi fiecare din noi toţi, dar născut din Tatăl, aceeaşi este a zice din Dumnezeu Tatăl, numai Fiul, pentru aceea acest unit cuvinţel este însuşire a Lui şi pururea împreună se înţelege, măcar deşi nu împreună se grăieşte. Intru acest chip purces poţi zice şi pe duhul nostru. Deci nu numai a fi purces este însuşire a Sfântului Duh, ci a fi purces din Tatăl, pentru că Aceluia pururea este Tată. Aşadar a fi purces din Fiul este din cele cu neputinţă, de nu şi Fiul va fi pentru tine Tată. Incă nu numai acel cuvinţel “din Tatăl” se înţelege împreună cu a fi purces, ci şi acela, adică “numai din Tatăl”, precum şi împreună cu a fi născut; că, precum dumnezeiştii teologi ne învaţă pe noi (care şi mai sus am zis), , precum este Fiul din Tatăl aşa şi Duhul afară de cu chip de naştere şi cu chip de purcedere; deci cu totul cu neputinţă este a fi şi din Fiul.

23) Iarăşi, dacă şi din Fiul este Duhul şi dintr-Insul are substanţa, precum zici tu, El este unire a Tatălui şi a Duhului. Cum dar acelaşi mare în teologie Grigorie zice “Cel fără de început şi Inceputul şi Cel împreună cu Inceputul un Dumnezeu este”, “Iar firea pentru Cele trei este una, iar unire Tatăl, din Care şi către Care Se aduc Celelalte, nu încât să Se amestece, ci încât să Se ţină Unul de Altul”[59].

Că, auzind cineva că Duhul prin Fiul Se împreunează cu Tatăl, poate să înţeleagă că se zice aceasta pentru grăirea mărturisirii credinţei, în mijloc fiind Fiul, şi cum că Duh al Tatălui nu se poate zice în alt chip fără numai pentru Fiul. Dar cum poate să fie unire Tatăl de nu este de aproape către amândouă Feţele, izbucnindu-Le fără mijlocire pe Amândouă? Ci şi acel cuvânt, “nu încât să Se amestece, ci încât să Se ţină”, ţinerea cea de aproape şi fără de mijlocire a Amândurora către El arată.

24) Ci încă [arată]că “Cel fără de început şi începutul şi Cel împreună cu începutul un Dumnezeu este”? Că, de ştia că Duhul este din Fiul, ar fi zis “Cel din început”, nu “Cel împreună cu Începutul”.

25) Deci, când auzi că Duhul Se purcede prin Fiul, să-L înţelegi ca Cel ce urmează împreună cu Cuvântul. Că aşa şi  prepoziţia “prin” nu, rău, în loc de “din”, ci în loc de “împreună” o vei lua, unindu-te cu cel numit cu numele teologiei. “Căci cum că este Duh”, zice dumnezeiescul Damaschin, “ne-am învăţat, Care urmează împreună cu Cuvântul şi arată lucrarea Lui”[60]. Pentru aceasta nu şi din Fiul, ci împreună cu Fiul este Duhul din Tatăl, purcederea urmând nedespărţit şi fără de ani împreună cu naşterea. Iar “ne-am învăţat” a zis fiindcă cei mai înainte de el purtători de Dumnezeu aşa au învăţat, de la care învăţându-se aşa, a înţelege pe Duhul prin Fiul, cu totul a oprit a se zice El din Fiul.

Iar de zice Marele Vasile că nimic nu este cu nepotrivire a schimba pe “prin” în “din”, însă la zidiri, pentru aceea şi pe Apostolul l-a pus înainte, care zice “dintr-Insul şi printr-Insul şi pentru Dânsul toate” [61], că de Dânsul s-au zidit şi printr-Insul se ţin şi către Dânsul se întorc toate cele ce sunt Iar Sfinţitul Damaschin, şi întru al 7-lea din capetele sale cele teologiceşti, punând înainte iarăşi ceea ce şi mai sus am zis, pe urmă după oarecare unindu-se cu cuvântul cel de învăţătură al dumnezeiescului Grigore de Nyssa, zice că “Duhul Sfînt este putere fiinţială care întru al său deosebit Ipostas se vede şi a Lui, adică a Cuvântului, este arătătoare şi nu poate a Se despărţi de Dumnezeu, întru Care este, şi de Cuvântul, cu Care împreună urmează”[62]. Oare nu este luminat de aici că nu este Duhul Sfânt şi din Fiul?

26) Nu numai, ci încă, de vreme ce de teologi uneori Tatăl Se zice că este în mijloc între Fiul şi între Duhul, iar uneori Fiul în mijloc între Tatăl şi între Duhul, iar alteori Duhul în mijloc între Tatăl şi între Fiul, pentru aceasta nu poate fi Duhul al treilea de la Tatăl, nici poate avea substanţa de la Tatăl prin Fiul. Că la cele de rând trei semne nu poate fi în mijloc cândva vreunul din semnele cele din margine, care sunt dinspre amândouă părţile; ci se aseamănă mijlocimea ceea ce se înţelege la teologie cu semnele din margine cele de la unghiurile triunghiului echilateral[63]; că acolo fiecare semn se află în mijloc între celelalte două. Iar dacă şi adunându-l pe cel ce întâi între numere are mijlocime, ca pe un loc neted îl vei pune, aşa şi pe numărul cel întâi cu lucrul în triunghiul echilateral vei săvârşi şi ori pe care din unimile cele dintru dânsul vei lua, în mijloc va fi între celelalte două. Deci, dacă cineva pe unul va socoti început şi pricină celorlalte două, de aproape şi fără de mijlocire de nevoie se află acela către amândouă, întru acelaşi chip cu adevărat şi între unimi.

27) Dar ce [spun] cei ce zic că Fiecare dintre aceste Ipostasuri Se află către un Altul nu mai puţin decât către Sine, oare nu luminat arată ei că Se află Ele între Dânsele fără de mijlocire?

28) Că încă cel ce cu stihuri cu număr părinteşte împreună şi teologiceşte porunceşte că: "De vei auzi pentru Fiul şi Duhul că sunt al doilea după Dumnezeu Tatăl, aşa să înţelegi poruncesc pe cuvintele înţelepciunii cu sân adânc, că la rădăcină fără de început se suie, nu taie Dumnezeirea”[64]. Că, de nu ar fi fost Duhul din Tatăl fără de mijlocire, nu L-ar fi pus şi pe El al doilea după Tatăl precum şi pe Fiul.

29)  Încă purcederea unde se zice ieşire este oarecare mişcare potrivită şi Celui ce purcede şi Celui ce Se purcede. Iar ieşirea Duhului îndoită se propovăduieşte prin cea de Dumnezeu insuflată Scriptură; că Se revarsă din Tatăl prin Fiul, iar, de voieşti, şi din Fiul, peste toţi cei vrednici, întru care şi Se odihneşte şi locuieşte. Deci această mişcare şi ieşire, iar, de voieşti, şi purcedere – că nici pricindu-ne pentru numiri vom face ceva fără de rânduială -, de vreme ce şi David zice “Dumnezeule, când purcedeai Tu în mijlocul poporului Tău, când treceai Tu în pustie, pământul s-a cutremurat”[65], purcedere aici zicând că este vărsarea Duhului peste tot trupul care a crezut întru Hristos, care trup mai înainte era pustiu de dar, precum şi cutremur al pământului pe mutarea de la turbarea de idoli către Dumnezeu [o numeşte][66]. Deci această ieşire din Tatăl şi Fiul a Duhului nu este cu adevărat şi prin cei vrednici; şi mai ales către dânşii iarăşi, întru care Duhul Sfânt şi locuieşte şi Se odihneşte după dar. Că odihnă a Duhului este întru dânşii, iar nu mişcare dintr-înşii, ci mai vârtos încetare a mişcării celei către dânşii; măcar că unii au dobândit putere de a o da altora, însă cu alt chip cu adevărat.

Insă ieşirea cea din Tatăl prin Fiul a Duhului, care am zis, se numeşte şi bunăvoinţă a Tatălui şi a Fiului, ca ceea ce pentru iubirea de oameni cu adevărat se săvârşeşte, şi trimitere şi dare şi pogorâre şi în vreme pururea se face şi către cineva şi pentru pricini, ca să sfinţească şi să înveţe şi să aducă aminte şi să mustre pe cei nesupuşi; deci o mişcare şi ieşire a Duhului este aceasta.

Este încă şi cea fără de pricină şi slobodă cu totul şi mai presus de bună voinţă şi iubirea de oameni, (fiindcă nu după voinţă, ci numai fireşte din Tatăl este), mai înainte de veci şi preaminunată a Duhului purcedere şi mişcare şi ieşire. Deci trebuie a cerca noi, ieşind  Duhul din Tatăl şi după această negrăită şi neînţeleasă mişcare, oare are după Scripturi şi “întru Care Se odihneşte” cu cuviinţă dumnezeiască? Deci, cercând, aflăm că a binevoit Tatăl Celui Unuia Născut Dumnezeu să arate şi să descopere întâi aceasta lui Ioan Mergătorul Inainte al Domnului şi Botezătorul, care zice: "Şi eu nu L-am ştiut pe El, ci Cel ce m-a trimis pe mine să botez cu apă, Acela mi-a zis mie: peste Care vei vedea Duhul pogorându-Se şi rămânând peste Dânsul, Acela este Care botează cu Duh Sfânt”[67]. Pentru aceea şi a mărturisit Ioan, zicând că “am văzut Duhul ca un porumb pogorându-Se din
cer şi a rămas peste Dânsul”[68].

Ci ca să nu zică cineva, socotind că acestea pentru înomenirea lui Dumnezeu şi s-au zis şi s-au săvârşit de Tatăl,  că nu este semn de ajuns acesta spre aflarea pricinii celei ce se caută, să asculte pe dumnezeiescul Damaschin, care scrie întru al 8-lea din dogmaticeştile capete: "Credem şi întru Unul Duhul Sfânt, Care din Tatăl Se purcede şi în Fiul Se odihneşte”[69]. Şi în cel pentru locul lui Dumnezeu “Dumnezeu este Duhul cel Sfânt, putere sfinţitoare, ipostatică, din Tatăl fără de despărţire purcezându-Se şi întru Fiul odihnindu-Se”[70]. Pentru aceea şi cămăraş al dumnezeiescului Duh şi este şi Se zice Hristos, ca Cel ce este Fiu adevărat al lui Dumnezeu. Care şi dumnezeiescul Chiril în Comori arătând, “toată nevoia este”, zice, “pe Sfântul Duh a-L zice că este de dumnezeiască fire; al căreia începătură şi este, după Apostolul; iar de este aceasta, nu este zidire, ci Dumnezeu mai vârtos, ca Cel ce este din Dumnezeu şi în Dumnezeu”[71]. Şi iarăşi “Dumnezeu dar este Duhul, Cel ce este în Fiul de la Tatăl fireşte şi toată lucrarea Lui o are”[72]. Şi dumnezeiescul Grigorie Dialogul, în cuvântul său cel de pe urmă, zice: “Duhul Sfânt din Tatăl Se purcede şi în Fiul rămâne”[73]. “Că aşa privindu-Te pe Tine, vom apuca mai înainte văzându-Te izvor al vieţii, întru Sine vărsându-Te şi întru Sine stând”[74], după marele între cei arătători de cele dumnezeieşti Dionisie.

Şi deci Duhul Sfânt, după cea mai înainte de veci şi neînţeleasă purcedere şi ieşire, din Tatăl purcezându-Se şi întru Fiul odihnindu-Se, cum prin Fiul, întru Care Se odihneşte, va avea această ieşire? Deci, de se teologhiseşte iarăşi cum că din Fiul iese, nu după aceea cu adevărat, ci după altă ieşire, care este arătarea cea către noi şi darea către cei vrednici. Că Hristos este (după Teologul Grigorie) cămăraşul Duhului, ca Cel ce este Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu. Iar cămăraşul nu de la sine cu adevărat pe cele ce le dă le pune înainte, măcar că Dumnezeu cel din Dumnezeu fireşte întru Sine are pe Sfântul Duh, Care şi fireşte dintr-Insul iese către cei vrednici, dar nu are dintr-Insul substanţa. Pentru aceasta şi Insuşi Domnul zice: “când va veni Mângâietorul, pe Care Eu voi trimite vouă de la Tatăl”[75], ca pe Cel ce de la Tatăl Se purcede şi întru Dânsul Se odihneşte şi aşa Se trimite către cei ai Săi.

30) Iar dacă Duhul ca Cel ce ar avea substanţa din Fiul sau prin Fiul Se trimite de El, aăadar început are şi Acesta pe Fiul şi este una din cele făcute. Şi să mărturisească iarăşi glasul cel teologhicesc "Că se va păzi”, zice, “precum este socoteala mea, un Dumnezeu, adică şi Fiul şi Duhul la un Pricinuitor Se vor aduce şi nu Se vor alcătui, nici Se vor amesteca după una şi aceeaşi, ca să zic aşa, mişcare şi voinţă a Dumnezeirii şi după aceeaşi fiinţă. Iar Ipostasurile, dacă nici o amestecare sau tulburare nu se va înţelege, cu însuşirile, dacă Tatăl şi fără de început şi început şi Se va înţelege şi Se va zice (iar început ca Cel ce este Pricinuitor şi ca Cel ce este izvor şi ca Cel ce este Lumină pururea fiitoare), iar Fiul fără de început nicidecum, ci început a toate”.[76] Deci, dacă şi al Duhului va fi început Fiul, una din toate va fi după tine Duhul; că al acestora început este şi Fiul. Deci, ca să zic iarăşi cuvântul teologului, “arată că S-a făcut Duhul şi atunci dă-L Fiului”[77], că printr-Insul sau şi dintr-Insul are substanţa – de vreme ce şi dumnezeiescul Chiril către cei ce zic că, măcar că Duhul este din Dumnezeu, dar nu chiar, nici cu deosebire, ca de aici să se înţeleagă de o fiinţă acel cuvânt “din Care”, căci este scris că şi toate sunt de la Dumnezeu, zice: "Rămâne la Duhul Sfânt chiar acel cuvânt “din Care”, pentru că cele ce nu au fost au alergat întru fiinţă de la Dumnezeu Tatăl, însă prin Fiul”[78]– deci arată tu (ca să zic iarăşi) pe dumnezeiescul Duh că este din cele ce nu au fost şi atunci dă-I Lui Ipostasul şi de la Fiul, aceeaşi este a zice de la Amândoi. Deci, din Amândoi fiind Duhul, nu este cu putinţă a nu fi una din toate sau poate, ceea ce pare mai măsurat, a nu avea cel Unul pe Amândoi pricinuitori şi început, şi pe Unul şi pe Altul. Că, precum prin Amândoi zidirea toată întru fiinţă aducându-se, Amândoi sunt început al tuturor, aşa, dacă din amândoi Duhul Sfânt Se va purcede (după cele ce cugetă ale latinilor), Amândoi vor fi început al Duhului şi două de aicea vor fi începuturile Dumnezeirii celei una. Că de foloseşte ceva şi aici Fiul precum şi acolo cu adevărat împreună zideşte, Pricinuitor fără de îndoială va fi şi El al Duhului; iar de nu foloseşte ceva, în zadar s-a luat şi, ca dintru o socoteală următoare geometrică, deşerţi cu adevărat s-au arătat teologii latini; că nu pot aceasta a zice, că, precum la zidiri, şi Unul şi Altul fiind început, nu mai puţin un început este, aşa şi aici unul va fi începutul, măcar deşi din Amândoi s-ar zice. Că acolo, precum am zis, firesc este, iar nu ipostatic, pentru aceea puterea cea ziditoare una este la Amândoi, iar aici rodirea nu este la Amândoi.

Că am auzit puţin mai sus pe cel numit cu numele teologiei pe Tatăl zicându-L izvor şi început al Luminii celei veşnice, iar pe Fiul fără de început nicidecum, ci început a toate. “Pentru aceea şi numai Tatăl este izvor al Dumnezeirii celei mai presus de fiinţă"[79] marele Dionisie Areopagitul a zis; şi iarăşi “Dumnezeire izvorâtoare este Tatăl, iar Fiul şi Duhul ale Dumnezeirii celei cu naştere dumnezeiască, de se cuvine aşa a zice, vlăstari de Dumnezeu sădiţi şi flori oarecum şi Lumini mai presus de toată fiinţa”[80]; şi iarăşi, “iar deosebite sunt numele şi lucrul cele mai presus de fiinţă ale Tatălui şi ale Fiului şi ale Duhului. Nici o întoarcere întru acestea sau câtuşi decât părtăşie aducându-se înăuntru”[81]; şi întru al treilea pentru tainica teologie "Din Bunul, zice, cel nematerialnic şi fără de părţi au răsărit Luminile cele din inimă ale bunătăţii şi de la stăruirea cea împreună cu odrăslirea veşnică întru Dânsul şi întru Sine şi Unele întru Altele au rămas neclătite”[82]. Şi iarăşi “cele ale naşterii dumnezeieşti celei mai presus de fiinţă nu se întorc unele către altele”[83].

31)Deci, de vei zice Purcezător pe Fiul, Tatăl niciodată nu poate fi Purcezător, că Se va împărtăşi la naşterea cea dumnezeiască cu Fiul, însă acest lucru este oprit. Iar de vei zice că Tatăl este (precum cu adevărat este), Fiul nu poate fi Purcezător; nu este dar dintr-Insul Duhul; că Dumnezeire cu odrăslire dumnezeiască este numai Cel unul Născător şi Purcezător; că după acestea şi este El odrăslire dumnezeiască. Pe această împărtăşire oprindu-o şi Marele Vasile, scriind către fratele său, zice: "Duhul Sfânt de Fiul adică Se ţine, cu Care fără de despărţire împreună Se înţelege, iar de la pricina care este Tatăl vărsat are pe a fi, de unde şi Se purcede, semn cunoscător al însuşirii Ipostasului având a Se cunoaşte după Fiul şi împreună cu Dânsul şi a avea substanţa din Tatăl. Iar Fiul, Cel ce pe Duhul, Care din Tatăl Se purcede, prin Sine şi împreună cu Sine Îl face cunoscut, Singur cu chip de cea una naştere din Lumina cea nenăscută strălucind, nici o împărtăşire după însuşirea semnelor cu  care Se cunoaşte nu are către Tatăl sau către Duhul Sfânt”[84].

Vezi cum Se află Duhul Sfânt către Tatăl şi către Fiul şi care sunt semnele Fiului şi ale Duhului cu care Se cunosc? “Deci Îîl face cunoscut nouă”, zice, “şi Îl arată pe Duhul Sfânt prin Sine şi împreună cu Sine Fiul lui Dumnezeu cel Unul Născut, dar nu Îl şi purcede, ca să nu aibă împărtăşire la însuşire cu Tatăl. Că de pricina care este Tatăl, zice, vărsat are Duhul Sfânt pe a fi, care însuşire este numai a Tatălui; “că toate”, zice teologul, “câte are Tatăl ale Fiului sunt, afară de pricină”[85]. Deci care din tot veacul din dumnezeieştii teologi s-a auzit că pe însuşirile Fiecăruia din cele trei Feţe ale unei Dumnezeiri le-a dat la Cele două, iar nu le-a păzit neamestecate? Iar cum că însuşirea Tatălui este a purcede este arătat; că de la pricina, zice, care este El, este vărsat Duhul, de unde şi Se purcede, de la Care şi are substanţa; măcar deşi după Fiul şi împreună cu Dânsul Se cunoaşte.

32) Şi, de  vreme ce cele ce sunt de obşte la Treimea cea Preaînaltă şi închinată, deopotrivă se află la Acelea la Care sunt de obşte, iar a fi din Tatăl (după latini) nu se află deopotrivă la Fiul şi la Duhul Sfânt pentru că Unul, adică Fiul, de aproape şi fără de mijlocire din El Se naşte şi numai din Tatăl, iar Altul, adică Duhul, cu mijlocire şi nu de aproape Se purcede şi nu numai din Tatăl, precum ei socotesc. Deci, de vreme ce, după dânşii, nu se află deopotrivă, pentru aceasta nici nu este de obşte la Fiul şi Duhul aceea, adică a fi din Tatăl, iar de vreme ce nu este de obşte aceasta la Acestea, nici nu este din Tatăl nicidecum nici Unul dintr-Înşii. Că Unul din amândouă Ipostasurile oricare fiind din Tatăl, Celălalt Se scoate afară, fiindcă nu are de obşte aceasta, şi întru acest chip Unul prin Altul Amândouă Se scot afară. Aşa nicidecum nu poţi scăpa de necuviinţe, cel ce cugeţi cele ale latinilor, precum nici cei ce ar fi zis pe Fiul din Duhul. Ci cu care apucări te-ai fi apucat să scapi, pe aceleaşi apucări şi aceia le vor pune înainte şi ţie pe mulţimea necuviinţelor nescăpată prin ele îţi vor arăta-o.

Că, de vei zice pentru că după Fiul Se zice Duhul, numărându-Se pe urmă, care ţi se pare mai tare din apucări, iar precum eu voi zice, nu mai puţin decât celelalte greşită, şi aceia îţi vor arăta pe Fiul că uneori Se zice după Duhul, numărându-Se adică mai înainte Sfântul Duh. Dar noi amândurora împreună cu adevărul vom grăi împotrivă, zicând: nu întru rânduiala numelor, o, voi, oamenilor, stau lucrurile.

Că, de ar fi aceasta, ce opreşte, după acelaşi cuvânt, fiindcă numărarea cea împreună şi numărarea cea mai întâi se schimbă în dumnezeiasca Scriptură, uneori a naşte şi a purcede, iar alteori Acelaşi a Se naşte şi a Se purcede? Că nici pricină mai înainte începătoare, nici cea întâi la Duhul, (precum voi), zicem că e Tatăl, iar a doua pe Fiul, măcar deşi pentru pricina zidirii cu acestea se numeşte Tatăl. Şi de acolo, aşa chemându-Se uneori de teologi, aşa Se numeşte şi când fac ei vorbă pentru cele nezidite, precum şi Tatăl prin Fiul Se numeşte. Dar uneori şi pentru cele de jos vorbind noi, aşa Il numim pe El; că nu credem noi Dumnezeu întâi pe Tatăl, iar al doilea pe Fiul şi al treilea pe Sfântul Duh, ca totdeauna să zicem pe cel de-al doilea după cel dintâi şi după acela pe cel de-al treilea, sub rânduială de nevoie aducând pe cele mai presus de rânduială şi toate de celelalte.

33) Că Ioan cel cu limba aurită, tâlcuind ceea ce s-a zis de Avraam către sluga sa, "Pune mâna ta sub coapsa mea”[86], mergând cu omilia mai înainte, zice “propovăduiască-Se Duhul Sfânt, înalţă-Se Cel Unul Născut, proslăvească-Se Tatăl; nimeni să nu socotească că s-a întors vrednicia dacă mai întâi pomenim de Duhul, apoi de Fiul, apoi de Tatăl; sau mai întâi de Fiul, apoi de Tatăl; că nu are Dumnezeu rânduială, nu ca Cel ce ar fi fără de rânduială, ci ca Cel ce este mai presus de rânduială. Că nici formă nu are Dumnezeu, nu ca Cel ce ar fi neîncuviinţat, ci ca Cel ce este neformăluit”[87].

Deci mai presus de rânduială, iar nu sub rânduială este Dumnezeu. Iar de este şi rânduială la Dumnezeu pentru cele trei Ipostasuri ale Dumnezeirii, dar nu este nouă cunoscută pentru că este mai presus de tot felul de rânduială. Că rânduiala ceea ce este când se grăiesc o ştim, învăţaţi fiind din cea de Dumnezeu insuflată Scriptură, de la care şi cum că se schimbă aceasta cu dreaptă credinţă ne-am învăţat. Iar pe ceea ce din urmare firească se află şi mai vârtos la cele două Feţe, la Fiul şi la Sfântul Duh, nicidecum nu o ştim. Pentru aceea, cel preateolog dintre Grigorie întru al doilea cuvânt din cele pentru pace zice: “Aşa socotim şi aşa avem, că cum se află Ele cu ţinerea şi cu rânduiala, numai la singură Treime să lăsăm că ştie şi la cei curaţi, aceia cărora Treimea va descoperi sau acum, sau pe urmă”[88].

Ci marele Vasilie, zic ei, ca cel ce era curăţit, din descoperire acest lucru învăţându-se, a zis în capetele cele împotriva lui Eunomie. Încă cum că şi Grigorie Teologul lasă că ştia această rânduială cei curăţiţi, aceia cărora Treimea le va descoperi. Dar de este aceasta, cum, după ce a zis Eunomie că s-a învăţat de la sfinţi cum că al treilea cu rânduiala şi cu vrednicia este Duhul Sfânt, scârbindu-se nu puţin asupra lui şi foarte îngreuindu-se, marele Vasile a zis: "de la sfinţi zice că s-a învăţat, dar care sunt sfinţii şi în care cuvinte ale lor au făcut această învăţătură nu are a spune”[89]. Arătat fiindcă nu sunt sfinţii care au zis.

Apoi, fiindcă acela, dintru a fi Duhul Sfânt al treilea cu rânduiala şi cu vrednicia, culegea că al treilea este şi cu firea, pentru aceasta marele acesta, nici plecându-se că se culege aceea dintru aceasta şi cu socoteală de îndoială primind, zice “deşi al treilea ar fi cu rânduiala şi cu vrednicia Duhul Sfânt poate dă cuvântul dreptei credinţe, dacă vom şi îngădui, dar nu este nevoie dintru aceasta a fi El al treilea şi cu firea”[90]. Deci, ca şi cum cu socoteală de îndoială primind, iar nu aceasta el dogmatisind, a adus cuvântul cu îndoială.

Iar ceea ce zice în capul întâi din cele către Eunomie, iarăşi, cum că “este chip de rânduială nu după punerea noastră, ci din urmarea ceea ce se află la Dânşii după fire”[91], nu pentru Fiul şi Duhul, ci pentru Tatăl şi Fiul făcând vorba, zice. Intru care este cunoscut şi mărturisit de toţi, cum că Fiul este pricinuit, iar Tatăl Pricinuitor şi decât Cel pricinuit mai întâi Se înţelege de nevoie, măcar deşi nu după vreme, precum el acolo zice. Pentru aceasta şi fără de îndoială cum că Tatăl este mai întâi decât Fiul, iar Fiul al doilea după Tatăl zice, scriind: "Iar noi după ţinerea pricinilor către cele dintr-însele, zicem cum că Tatăl este mai întâi decât Fiul, iar după deosebirea firii nicidecum, nici după covârşirea vremii”[92]. Iar în al treilea iarăşi: “Cu rânduiala”, zice, “al doilea este după Tatăl, pentru că este dintru Acela, şi cu vrednicia. Iar cu firea nu este al doilea”[93].

Aşa ştia fără de îndoială că Fiul este din Tatăl, dar nu şi Duhul din Fiul. Că, de-ar fi ştiut aceasta, nu s-ar fi îndoit nicidecum, nici ar fi oprit a fi Duhul Sfînt al treilea cu rânduiala după Tatăl; însă nici asupra lui Eunomie, care a şi zis aceasta, nu s-ar fi scârbit foarte. Lângă acestea, cu mare îndoială primind şi a fi Duhul al doilea după Fiul, iar nu ca şi cum el socotind, se arată că nici el nu ştie cum Se află între Dânşii Fiul şi Duhul cu ţinerea şi cu rânduiala.

Căci cum că împreună din veac este Fiul şi Duhul Sfânt, Unul întru Altul fiind şi Unul de Altul ţinându-Se şi Unul prin Altul fără de amestecare şi tulburare încăpând şi cum că Fiecare dintru acestea este chip de rânduială şi de ţinere şi cum că Fiul şi Duhul Sfânt sunt din Tatăl împreună întru aceeaşi dată, măcar deşi nu întru acelaşi chip şi cum că de o cinste sunt din Cel de o cinste şi cum că a purcede, însuşire fiind a ipostasului părintesc, nu este cu putinţă a fi a Fiului şi cum că cel ce zice că are şi Fiul pe a purcede tulburare face a dumnezeieştilor Ipostasuri, lepădând păgâneşte rânduiala cea mărturisită la Dumnezeu – “că trebuie”, zice şi Grigorie cel numit cu numele teologiei, “însuşirile să stea la Tatăl şi la Fiul ca să nu fie tulburare la Dumnezeire, care şi pe celelalte le aduce la rânduială”[94] – deci pe această mărturisită rânduială la Dumnezeu şi noi o ştim; iar pe aceea ce pune pe Duhul Sfânt al doilea de la Fiul şi al treilea de la Tatăl nici noi nu o ştim, nici învăţătorii şi apărătorii Bisericii.

Iar latinii (o, nebunie împreună şi mândrie) pe cea după dreapta credinţă şi mărturisită la Dumnezeu rânduială o leapădă, iar pe cele ce Marele Vasile şi Grigorie Teologul mărturisesc că sunt mai presus de cunoştinţa lor, ca cele ce sunt negrăite şi mai presus de noi, ei se laudă că le-au priceput şi pentru purcederea cea negrăită şi neînţeleasă a Duhului în deşert grăiesc, iar mai potrivit a zice, hulesc, cu mijlocire şi fără de mijlocire pe ea zicându-o şi de aproape şi de departe, prin care acestea se primejduiesc şi întru zidire a trage pe Sfântul Duh. Pentru aceasta nu de nevoie, nici pururea după Fiul Se pune Sfântul Duh de cea de Dumnezeu insuflată Scriptură.

Că aceasta la latini se întâmplă, care din cele două, adică din pricina cea întâi şi a doua, zic pe cel Unul şi nu întru toate primesc dumnezeiasca Scriptură, ci cu stăpânire cele ce voiesc adaugă şi scad, iar la noi, care cu dreaptă socoteală dintru Unul credem şi la Unul aducem pe Cele două, nicidecum nu se întâmplă.

34)Iar ca să-ţi dăm ţie şi cuvânt, iar mai vârtos să voim a te învăţa: pentru care pricină de mai multe ori Fiul după Tatăl, iar Duhul după Fiul de noi Se laudă s-a predat a ne învăţa? Dumnezeu şi Tatăl, începutul a toate, este Tată al Fiului celui Unuia Născut, Care şi mai înainte de a se adăuga se înţelege îndată împreună cu Tatăl. Cum dar vom lăsa pe Cel ce şi mai înainte de a Se grăi de aproape Se înţelege împreună cu Tatăl şi îndată după Tatăl vom pune pe Duhul? Pentru aceasta după Fiul Tatălui se zice Duhul; căci fiindcă nu putem noi să grăim cu limba împreună pe Amândoi, precum cu adevărat şi din Tatăl au ieşit, de vom pune mai înainte de Fiul pe Duhul unit cu Tatăl, se va părea că Duhul este Fiu. Că numele “Tată” aduce îndată în minte împreună pe Fiul; şi mergând mai înainte iarăşi şi după Duhul îndată aproape de vom pune pe Fiul, vom face pe Duhul a Se înţelege că este Tată. Că Fiul este Fiu al Tatălui şi aduce în minte  împreună pe Tatăl şi mai vârtos pe Cel ce Se zice mai înainte de El; iar Fiul aproape de Tatăl punându-Se, a fi El Unul Născut al Lui păzeşte şi nu opreşte pe Duhul de a fi din Tatăl cu chip de purcedere. Pe aceasta şi Grigore al Nissenilor le zice, a cărui înălţime a minţii cei ce cugetă cele ale latinilor neîncăpând-o, departe de Tatăl (o păgânătate!) socotesc pe Duhul şi aproape de Fiul. Iar nu pentru că Tatăl şi Fiul aduc Unul pe Altul în minte, fiind cu aceasta aproape, pentru aceasta departe este Duhul de la Tatăl şi nu fără de mijlocire dintr-Insul. Ci pentru acestea mai pe urmă.

Iar acum, ca să dăm şi a doua pricină, care şi aceasta (ca prin toate să te înţelepţim) pentru cea mai sus zisă s-a făcut; mai întâi neamul nostru a cunoscut Dumnezeu pe Tatăl şi Tată pe Dumnezeu, Dumnezeirea Lui arătându-Se şi crezându-Se umbros, precum era de folos nouă. Că, dacă, deopotrivă fiind El Tată şi Purcezător, atunci nouă nu Tată, ci Purcezător S-ar fi propovăduit, cum am fi primit, neputând noi pentru pruncie până atuncea a încăpea cunoştinţa bogăţiei celei fireşti a Dumnezeirii? Iar numele “Tată” şi către noi este şi oarecum de obşte îl avem pe el cu cele dintr-Insul deofiinţă cu El, iar către noi stăpâneşti Ipostasuri. Măcar deşi Acelea cu firea şi mai presus de noi au acel nume, iar al nostru Tată pentru iubirea de oameni a voit a Se numi – pentru aceea şi iudeii ziceau: "Noi Tată avem pe Dumnezeu”[95] – deci foarte cu înţelepciune şi oarecum furându-ne mintea noastră, iar mai vârtos pe noi, de la robia vicleanului şi părerea cea mincinoasă şi închinarea cea mincinoasă la a Sa stăpânire ne-a adus, către cunoştinţa de Dumnezeu trăgându-ne şi Dumnezeirea Celui Unuia Născut încet arătându-o cu acest chip, că Se propovăduia El Tată. După Dânsul, Fiul S-a arătat lumii, prin trup nouă văzut făcându-Se şi împreună petrecând, Care împreună cu Sine a arătat şi pe Duhul, cu cuvinte şi cu lucruri prin toate încredinţând că este unit fireşte şi de o cinste cu Sine şi cu Tatăl. După Fiul, Duhul Sfânt a venit în lume, de Fiul trimiţându-Se, ca Cel ce nu este potrivnic lui Dumnezeu, nici potrivnic lui Hristos şi trimiţându-Se nu prost [simplu] şi fără de pricină, ci în vreme şi către oarecare şi pentru pricini. Iar de la Tatăl purcezându-Se, nu pentru vreo pricină câtuşi decât, nici în vreme, sau către oarecare, ci prost şi cu totul fără nici o pricină, ca Cel ce este părtaş Dumnezeirii şi de o fiinţă şi de aceeaşi pricină şi început nu mai puţin împreună cu Fiul Se ţine, iar de la Sine venind ca Cel ce este Domn şi de Sine Stăpânitor.

S-a adăugat pe urmă încă şi a treia pricină la teologi, pentru care după Fiul şi dintre ale Fiului arată ei de mai multe ori că este Duhul Dumnezeu unit şi desăvârşit şi de o fiinţă cu Tatăl; că, după ce s-a potolit şi  s-a schimbat turbarea celor mai mulţi ce o aveau asupra Fiului, fiindcă în multe chipuri s-a vădit şi s-a arătat şi s-a întemeiat tare că este El de o fiinţă şi de o cinste cu Tatăl, atunci s-a aţâţat război mai arătat împotriva Duhului. Pentru aceasta dar şi teologilor tot cuvântul le-a fost nu pentru chipul substanţii, ci pentru că Duhul este de o fiinţă cu Fiul, măcar deşi latinii silesc cuvintele, trăgând înţelegerea acelora la a lor rea socoteală.

35) Şi aşa nouă Dumnezeul Cel Unul în trei Ipostasuri S-a arătat, aşa Se şi slăveşte; şi aşa o icoană fiind şi un chip la cea una fără de formă şi închinată Treime  – “că Treimea Se uneşte fără de despărţire şi este împreună pururea veşnic şi icoană arată una şi aceeaşi”[96], marele  Atanasie zice – deci aşa o icoană fiind la cinstita Treime, pe Fiul Il zicem Chip şi Icoană a Tatălui, iar pe Duhul a Fiului. Că aşa nouă Treimea precum a binevoit pe Sine S-a arătat şi aşa zicem că se află Duhul către Fiul, precum El către Tatăl, că asemenea amândouă Feţele Se află către Tatăl, afară de chipul substanţei, precum mai sus prin multe s-a arătat. Şi aproape de Tatăl Fiul de noi S-a cunoscut şi, prin Cel aproape Acesta cunoscut, Duhul Sfânt  S-a arătat, propovăduindu-Se şi trimiţându-Se întru numele Lui, precum şi El mai înainte a venit întru numele Tatălui. Şi toate zicem că are Fiul cele ale Tatălui, afară de pricină, şi toate ale Fiului Duhul, afară de fiime. Că toate cele ale Tatălui asemenea le are şi Fiul şi Duhul, afară de pricină, care cuprinde pe amândouă deosebirile cele după Ipostas ale substanţei. Pentru că şi mai înainte de Fiul uneori punem pe Duhul, măcar deşi de mai puţine ori, iar de mai multe ori după Fiul şi după Tatăl pe Acesta. Că a Celor trei pentru noi prea mari lucruri şi cu cuviinţă dumnezeiască şi purtătoare de grijă iconomie neîncetată şi nelipsită având pomenirea, preascurtă prin toate să dăm mulţumire.

36) Iar Eunomie şi, după dânsul, cei ce cugetă cele ale latinilor, neauzind cu pricepere mulţumirea aceasta a părinţilor către Dumnezeu şi iconomia cea întru grăirile împotrivă către cei cu alte socoteli, au cules rău de aicea că Duhul Sfânt este al treilea de la Tatăl, nici aceasta pricepând ei, că, de ar fi fost aceasta şi prin aceasta rânduiala cea firească a Fiului către Tatăl şi a dumnezeiescului Duh către Fiul s-ar fi arătat, nicidecum, când se schimbă în dumnezeiasca Scriptură grăirea celor trei închinate Feţe, nu s-ar pune uneori Fiul după Duhul, numărându-Se mai înainte adică Duhul Sfânt, precum şi cel mult în teologie Grigorie zice: “că Acelaşi şi mai înainte Se numără şi pe urmă Se numără la Scriptură pentru cinstea cea întocmai a firii”[97]. Iar la venirea Episcopilor celor de la Egipt şi pe noi aşa ne sfătuieşte să grăim pentru cele dumnezeieşti, zicând: ”împreună cu Pavel grăieşte pentru cele dumnezeieşti, cu acela zic care până la al treilea cer s-a ridicat, care uneori împreună numără pe cele trei Ipostasuri, şi aceasta schimbat, nu cu păzirea rânduielii numirilor, de vreme ce pe aceeaşi Faţă când O numără mai înainte, când o numără împreună, când o numără pe urmă”[98]. Dar nici acel cuvinţel “prin care” nu s-a dat numai la Fiul de dumnezeiasca Scriptură; că dumnezeiescul Chiril în Comori zice: “Duhul lui Hristos, fiindcă Dumnezeu Cuvântul prin Duhul locuieşte întru noi”[99]. Deci de acestea Eunomie şi neamul latinilor nici o grijă făcând, cum că Duhul Sfânt este al treilea cu rânduiala şi cu vrednicia, nu cu rânduiala cea din mărturisire, ci cu cea firească rău au dogmatisit. Şi de aici Eunomie cum că este al treilea de la Tatăl şi cu firea, ca Cel ce S-ar fi deosebit de Amândoi cu dânsa, a mai dogmatisit, iar latinii cum că Se purcede Duhul Sfânt şi din Fiul întăresc.

37) Iar noi împreună cu Sfinţii Părinţi de mai multe ori pe Duhul Il punem după Fiul şi pe Acesta după Tatăl, ca Celor trei pentru noi prea mari lucruri şi cu cuviinţă dumnezeiască şi purtătoare de grijă iconomie prea scurtă prin toate să dăm slavoslovia şi mulţumirea şi pomenirea; nu pentru că sunt Ele, adică Feţele, a doua şi a treia cu cinstea şi cu vrednicia, pentru că sunt de o cinste, nici pe Doime făcând-o noi început al Feţei celei una, nici la Doime aducând pe Cea una, ci nouă un Dumnezeu ne este, fiindcă la o pricină se aduc şi Duhul şi Fiul, din Care numai şi Unul şi Altul au şi substanţa, şi pentru că un început este Tatăl, precum şi făcătorul de minuni Grigorie zice, deci după aceasta este un Dumnezeu; şi pentru că o fire este la cele trei Feţe, că Acestea, adică două şi trei şi Cea dintr-Insul şi a Se aduce la Dânsul, nu despart firea, ci Se despart împrejurul firii, că nici dintr-Insul sunt chiar, măcar deşi nu afară de dânsa, nici la dânsa Se aduc, măcar deşi nu fără de dânsa; că cea una, care este firea, cum se va naşte ea pe sine şi se va purcede şi se va aduce la sine? Aşadar Nici Început şi cele dintr-Insul, nici pricinuitoare şi pricinuită poate fi ea sieşi cea una. Deci dacă toate acestea cu adevărat după acestea sunt după care se şi împart, iar acestea sunt cele trei Ipostasuri, adică cele trei Feţe ale Dumnezeirii celei una cu firea, când latinii zic din Amândouă Cea una, din amândouă adică Feţele zic. Că după Acestea, adică după Feţe, şi Se zic Amândouă, că cea una nu poate să se zică cândva amândouă.

Deci, de vreme ce după Acestea, adică după Feţe, zic ei din cele două cea una, după care şi începutul şi pricina se înţelege şi se zice, pentru aceea din două începuturi zic ei pe Faţa cea una şi două începuturi şi două pricini şi multă dumnezeire aduc înăuntru. Că un Dumnezeu este nu numai pentru că este o fire, ci pentru că şi la o Faţă au aducerea Cele dintr-Insa; şi la o pricină şi un început Cele din Început Se aduc, nu numai împreună Amândouă Cele două, ci şi Fiecare dintr-Însele deosebit. Şi pentru aceasta un început al Dumnezeirii este şi un Dumnezeu după această aducere; pentru că amândouă Feţele se aduc la una fără de mijlocire. Că, de nu ar fi fără de mijlocire şi Duhul din Tatăl, aceasta, adică cu mijlocire, două de nevoie face pricinile Duhului, pe cea din mijloc şi pe cea de la margine şi nu este cu putinţă pentru o aducere care ar fi întru acest fel să fie un Dumnezeu Cele trei; iar mai vârtos nici Dumnezeu nu este cu putinţă a fi Cel ce prin mijlocirea Dumnezeirii este din Tatăl; că prin mijlocirea Dumnezeirii a venit Tatăl la zidiri, după teologi.

38) Că nu le-a zidit pe acestea ca Cel ce este Tată, ci ca Cel ce este Dumnezeu. Iar Fiul este un Dumnezeu împreună cu Tatăl; pentru aceasta din Tatăl prin Fiul ca dintru un Dumnezeu sunt zidirile şi Unul este începutul zidirilor, Dumnezeu. Iar naşte Dumnezeu şi purcede ca Cel ce este Tată al Luminilor celor împreună cu El vecuitoare. Deci, dacă din Tatăl prin Fiul ca din Unul este Duhul Sfânt, nu va fi ca dintr-un Dumnezeu din Tatăl şi Fiul, ci ca din Cel ce ar fi un Tată, Tatăl şi Fiul. Şi decât această amestecare care poate fi mai fără de cuviinţă? Pentru aceea şi fugind latinii de aceasta, zic ca dintru un Dumnezeu; care nu are loc nicidecum, precum s-a arătat; şi mai vârtos că şi Duhul este un Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul.

Deci, de vreme ce cu adevărat şi negreşit Unul este Tatăl, pentru aceasta nu numai Amândoi, împreună Fiul şi Duhul, ci şi deosebit Fiecare dintr-Înşii un Inceput şi o pricină are numai, pe Tatăl. Şi aşa un Inceput este al Dumnezeirii, măcar deşi cei ce cugetă ale latinilor, prihănindu-se cum zic două începuturi la Dumnezeire, li se pare că se îndreptează, întărindu-se ei că socotesc un început al Fiului şi al Duhului; că, voind ei ca să ne amăgească pe noi, aceasta întăresc, precum şi mai înainte întru început am zis. Că însăşi aceasta este cu care de noi se învinuiesc ei, cum al Fiului şi al Duhului unul zic Inceputul, iar ale Duhului celui Unul două grăiesc începuturile? Iar aceia, întrebaţi fiind pentru Unul, adică pentru Duhul, cu amăgire răspund pentru Amândoi, adică pentru Fiul şi pentru Duhul, pe sine mai vârtos decât pe cei ce întreabă amăgind.

39) Deci Tată şi Inceput şi Pricină la Dumnezeu, cu adevărat şi negreşit, o Faţă este; că Purcezător de nici unul din Apostoli sau din Evanghelişti s-a numit, ci şi în locul acestuia de ajuns le-a fost lor graiul Tatălui. Iar început zic nu pe începătura, nici pe Inceputul zidirii, nici numele cu care se numeşte stăpânirea.

40) Deci Dumnezeu şi Tatăl, ca Cel ce este Tată, este început şi pricinuitor; şi, ca Cel ce este Inceput, este Tată al Luminilor, adică al Fiului şi al Duhulu; şi, ca Cel ce este Pricinuitor, este Pricinuitor şi început şi Tată. Deci, de este şi Fiul Pricinuitor al Duhului, de nevoie va fi şi Inceput şi Tată, ca Cel ce este Pricinuitor; că, precum la om, ca cel ce este om, fiindcă este primitor de ştiinţă, pentru aceasta cel ce este primitor de ştiinţă nu se poate a nu fi şi om, aşa şi la Dumnezeu; de vreme ce Tatăl, ca Cel ce este Tată, este Inceput şi Pricinuitor, pentru aceasta Cel ce este Pricinuitor nu este cu putinţă să nu fie şi Inceput şi Tată, măcar că teologul Grigorie scrie: “că aşa este Fiu chiar cu adevărat Fiul, pentru că nu este El şi Tată”[100].

Vezi că se leapădă arătat singura începătorie şi unimea cea după Ipostas a Tatălui[101] de cei ce zic că Duhul este şi din Fiul şi nu suie pe amândouă Feţele numai la un izvor al Dumnezeirii? Că o fire sunt şi toţi oamenii, dar nu unul toţi oamenii. Şi măcar deşi unii prin alţii, iar mai vârtos prin cei mai înainte de noi, ne suim la unul strămoşul, dar multe sunt pricinile şi nu suntem din unul noi, pentru aceasta nici nu suntem unul. Oare nu arătat izvodeşti scorniri, cel ce cugeţi cele ale latinilor?

41) Şi de nu a fost fără de nici o lipsă mai înainte de voi Evanghelia noastră, care “s-a propoveduit în neamuri, s-a crezut în lume” [102], şi “darul lui Dumnezeu cel mântuitor”[103] şi cea după dânsul cunoştinţă de Dumnezeu, care s-a arătat tuturor şi a învăţat pe toţi, de nu “s-a făcut deşartă credinţa”[104], de nu s-a stricat mărturisirea, întru care şi s-a luptat şi s-a nevoit “norul ce ne stă împrejur”[105] al Mucenicilor, numărul cel prea mult al Cuvioşilor, ceata cea de Dumnezeu învăţată a dascălilor, toţi cei ce şi cu lucrul şi cu cuvântul şi cu pătimirile lor au mărturisit adevărul, pentru care şi până la moarte bine făcând s-au împotrivit şi nu numai pentru dânsul sau şi pentru sine, ci şi pentru întărirea noastră, de nu au fost acestea toate şi credinţa celor ce se numesc de la Hristos fără de nici o lipsă în zadar cu adevărat tu izvodeşti adăugiri şi împotriva sufletului tău scorneşti.

Că, de au ştiut ei că este Duhul şi din Fiul, pentru care pricină nu au propovăduit arătat şi prin Sfintele Soboare, care multe şi de multe ori s-au făcut, nu au adeverit? Dar nu a fost cunoscut lor? Că toate le-a  arătat lor Cel ce pentru noi S-a arătat ca noi. Şi toate după făgăduinţă i-a învăţat pe ei Duhul. Şi pentru aceasta i-a învăţat, ca pe noi ei să ne înveţe cum s-au învăţat, precum şi mai sus s-a zis. Că, de vei îndrăzni a zice aceasta, cum că nu au ştiut adevărul teologii cei mai înainte de noi şi pe aceasta, ca pe ceea ce nu mai puţin este hulitoare, o vom lepăda.

Că cine eşti, care a crâcni aceasta îndrăzneşti? Şi care sobor întocmai la număr? Iar mai vârtos câte şi unde, mărturisite de Duhul, Care şi când erau vii aceia şi după ce s-au dus dintre oameni împreună a mărturisit şi pururea mărturiseşte şi va mărturisi prin minunile cele ce se fac şi se vor face la mormintele acelora? Dar am, zice, şi eu mulţi din Părinţi care împreună mărturisesc adăugirea mea. Ce dar, altele aceştia, fiind adunaţi de obşte, au dat Bisericii şi altele deosebi dogmatiseau? Nicidecum. Ci sau le strici tu, sau le strâmbi şi rău le tâlcuieşti, nu cu Duhul tâlcuind cele grăite prin Duhul.

42) Totuşi şi aceasta de o vom pune, care lucru nu este, oare nu sunt mai vrednice de primit cele ce sunt date de obşte decât cele ce s-au grăit deosebit de fiecare? Că acelea, pe lângă a fi ale tuturor, sunt şi nesupărate de stricători şi care cu stricarea viclenesc cuvântul adevărului, fiind ştiute de toţi şi de înţelepţi şi de proşti şi prin gură pururea purtându-se. Iar cele ce nu sunt atâta vorbite şi obişnuite sunt cu îmndoială şi, mai vârtos, punându-se înainte de latini, care şi la Simbolul cel prea arătat al credinţei prin adăugire au făcut vicleşug. Că cei ce la cel ce zace în gurile tuturor celor cu adevărat creştini şi în fiecare zi de multe ori se propovăduieşte adăugire au izvodit şi au îndrăznit, ce nu ar fi făcut întru cele neştiute de cei mai mulţi? Deci cele ce nu sunt de obşte, nici vorbite şi obişnuite, sunt cu bănuială, nu cumva om viclean să fi semănat într-însele zâzanie. Pentru aceasta dar, de vor mărturisi mărturisirea cea de obşte, sunt vrednice de primit, iar de nu, nicidecum.

Insă întru al doilea cuvânt pe cele ce se par că mărturisesc scornirea ta le vom vedea. Şi vom vădi, Dumnezeu ajutând, nu pe acelea, să nu fie, ci pe tine, care pe cele bine grăite le înţelegi rău şi nu potriveşti după putinţă cu cele neluminate pe cele luminate şi cu cele grăite de faţă pe cele întru ascuns.

Iar acum să încheiem cuvântul acesta de faţă alăturând în scurt cele zise. Şi apoi aşa vom adăuga cele ce lipsesc.

1) Deci întâi s-a vădit că este deşartă cu totul pricina adăugirii lor.

2) Apoi s-a arătat că se înţelege de afară acel cuvinţel “numai”, când se zice că Se purcede de la Tatăl Duhul Sfânt. Fiindcă întru acelaşi simbol auzind noi că Fiul S-a născut de la Tatăl, fără de toată grăirea împotrivă primim că se înţelege de afară acel cuvinţel “numai”.

3) După aceasta înţelegem pe urmă că, deşi fără de prihană ar fi fost aceea, adică a zice şi din Fiul pe Duhul, nu trebuia să se adauge de latini în Simbol. De vreme ce, măcar şi bine de se va arăta pe urmă că este, a se adăuga nu se poate. Că şi de toţi cei mai înainte de noi, măcar deşi s-au adunat împreună şi au cercat şi de însuşi cei mai mari ai Romei celei vechi, nimic din cele ce s-au arătat că sunt ale dreptei credinţe nu s-au adaugat.

4) Şi de aicea s-a arătat că este cu dreptate întâi să cerem de la dânşii să scoată adăugirea şi nu, pentru căpetenia Papei celui ce trăieşte, să defăimăm şi să lepădăm pe cei ce şi-au încheiat viaţa cu sfârşit mărturisit de la Dumnezeu, apoi să suferim să ne întrebăm cu dânşii pentru dânsa.

5) După aceasta, către cei cu bună cunoştinţă ascultători ai cuvintelor zicem că, auzind noi pe amândouă Feţele de la Tatăl, avem a înţelege de afară acel cuvinţel “numai”, măcar deşi nu s-ar grăi împreună.

6) Ci şi de la Tatăl auzind noi pe Duhul cu chip de purcedere, pe a purcede la Ipostasul Tatălui potrivim. Că fiinţa cu adevărat şi negreşit una este a Celor trei şi nu este cu putinţă cele ale Ipostasului părintesc să le aibă Fiul. Pentru aceea nu este Duhul şi din Fiul.

7) După aceasta, s-au vădit cei ce cugetă cele ale latinilor că nu mai pot să socotească cele două Feţe ale Dumnezeirii întru una, fiindcă pun pricina în două Feţe şi mai vârtos că cu deosebit chip, însă nici un Dumnezeu a zice pentru o aducere ca aceasta la Una. Că nici nu este un om strămoş, tată şi fiu, după înţeleptul stătător înainte al Nissei, de vreme ce pricina se aduce la două feţe şi, lângă aceasta, am arătat că, precum sunt două cele pricinuite, fiindcă aceasta, adică a fi pricinuit este în două Feţe, aşa şi pricinele după dânşii două de nevoie vor fi. Fiindcă pricina, precum zic ei, în două Feţe este.

8) Lângă acestea, fiindcă după înţelepţii de Dumnezeu teologi, precum este Fiul din Tatăl, aşa este şi Duhul, afară de chipul naşterii şi al purcederii, d. De vreme ce Fiul este fără de mijlocire şi nu şi din Duhul, ci numai din Tatăl, pentru aceasta şi Duhul din Tatăl este fără de mijlocire,iar nu şi din Fiul.

9) Am mai arătat că, de vreme ce Duhul Se zice şi minte a lui Hristos, ca şi mintea noastră, a fiecăruia din noi, pentru aceasta după lucrare este al Lui şi dintr-Insul, iar după Ipostas al Lui este fireşte, dar nu dintr-Insul, ci numai din Tatăl.

10) Lângă aceasta, şi dintru a nu fi după dar, ci fireşte Duhul din Tatăl, s-a arătat că numai din Tatăl are substanţa.

11) Şi dintru a avea amândouă Feţele toate ale Tatălui afară de nenaştere şi de naştere şi de purcedere, după teologi.

12) Şi de aici s-au arătat latinii cum că adaugă şi după înţelegere în Simbolul credinţei, iar noi cum că nici după cuvântul cel de afară în dumnezeiescul Simbol cu înţelegere pravoslavnică nu adăugăm.

13) Am prihănit pe latini că acelea dogmatisesc, din care se ivesc două începuturi ale unui Duh, iar ei au zis că nimic nu opreşte a fi Acestea Unul, fiindcă este Unul din Altul; şi s-a dovedit şi cu aceasta că hulesc.

14) Apoi, luând noi iarăşi cuvântul cel pentru început, am arătat că nici întru un chip nu sunt două începuturile Unuia Duhului Sfânt.

15) Am dovedit dintru a se mărturisi că cele ce sunt de obşte la Tatăl şi la Fiul sunt de obşte şi la Duhul că a purcede nu este şi a Fiului, că ar fi fost aşa aceasta şi a Duhului; întru care i-a mai vădit pe ei că aceleaşi fac pe cele ipostaticeşti cu cele fireşti. Iar de este aceasta aşa, şi pe dumnezeiasca fire aceeaşi o fac cu Ipostasurile cele închinate.

16) Dintru a fi socoteală păgânească aceasta, adică a nu zice că din Fiul este făptura ceea ce a avut substanţa prin Fiul după chipul zidirii, ci însuşirea zidirii a o da numai la Tatăl, de nevoie după urmare am cules cum că, dacă şi după chipul purcederii ar fi avut Duhul prin Fiul substanţa, ar fi fost al unui păgân a zice cum că pe Duhul din Fiul nu Il zicem şi cum că însuşirea purcederii numai a Tatălui este. Aşadar, de vreme cei ce zic acestea aşa nu sunt numai drept credincioşi, ci şi purtători de Dumnezeu, rău credincioşi sunt cei ce zic că Duhul este şi din Fiul.

17) Şi cum că, dacă prin Fiul are substanţa Duhul şi împreună şi deosebit Amândoi Tată şi Purcezător Se vor zice, precum şi la zidire Făcător şi Tată.

18)Dintru a se teologhisi că Fiul are toate cele ale Tatălui afară de pricină, care nu poate fi a zidirilor, că aceea este şi a Fiului şi a Duhului, am arătat iarăşi că nu Se purcede Duhul şi din Fiul.

19) Şi mărturii am adus de faţă care opresc adăugirea latinească.

20) Am arătat iarăşi dintru a nu fi Fiul şi din Duhul cum că şi Duhul nu are substanţa şi din Fiul.

21) Apoi din numirile Fiului cele numărate şi privite de Sfinţi am dovedit cum că nu este Duhul Sfânt şi din Fiul.

22) Iarăşi dintru aceasta, că este însuşire a Duhului nu aceea a fi numai purces, ci a fi purces din Tatăl, am arătat că mărturisesc teologii că numai din Tatăl este Duhul Sfânt.

23) Şi dintru aceasta, că este unire a Fiului şi a Duhului Tatăl; căci mijlocirea Fiecăreia din celelalte două Feţe în numiri stă.

24) Şi dintru aceasta, că nu se zice Duhul din Început, ci împreună cu Începutul, Început teologhisindu-se că este Fiul.

25) Şi cum că cel ce zice că Duhul este prin Fiul după substanţă şi pe acea prepoziţie “prin” o schimbă în “din” greşeşte. Că Duhul se zice prin Cuvântul ca Cel ce urmează împreună cu Dânsul şi nu dintr-Însul, ci împreună cu Aacela,  Care Se naşte din Tatăl, Se purcede şi Duhul.

26) Iarăşi dintru a Se teologhisi că Fiecare din cele trei Feţe este în mijlocul Celorlalte două după Ipostas.

27) Şi între Dânsele Se află ca Fiecare către Sine.

28) Şi pentru că al doilea de la Tatăl Se zice şi Duhul precum şi Fiul s-a arătat că Amândoi sunt din Tatăl fără de mijlocire; neasemănându-se mijlocimea cea teologhicească cu cele trei semne ce ar fi puse pe rând, ci cu cele din unghiurile triunghiului echilateral.

29) După aceasta, arătându-se luminat două ieşirile Duhului, s-a mai arătat că fiecare din ieşiri are potrivită încetarea. Şi de aici iarăşi cum că nu are Duhul Sfânt substanţa şi din Fiul.

30) Iarăşi, dintru a zice şi pe Fiul început al dumnezeiescului Duh s-au arătat cei ce cugetă cele ale latinilor că pun împreună cu cele zidite pe dumnezeiescul Duh.

31) Şi încă, dintru a nu avea împărtăşire la dumnezeiasca odrăslire Tatăl şi Fiul se arată că nu este Duhul şi din Fiul.

32) Lângă acestea, dintru a fi cele de obşte ale Treimii celei Preaînalte deopotrivă la Fiecare din dumnezeieştile Ipostasuri s-au arătat cei ce cugetă cele ale latinilor că nici pe Fiul nici pe Duhul nu Il zic din Tatăl, nici ipostatice osebiri are Dumnezeu.

33) Apoi, pentru rânduiala cea întru Dumnezeu făcând noi cuvântul, am mai dovedit că nu este ştiut sfinţilor cum se află între Dânşii cu ţinerea şi cu rânduiala Fiul şi Duhul Sfânt. Şi cum că se unesc la aceasta am arătat pe cei mari, Vasile, Grigore şi Ioan Teologul cel de Aur, încă şi rânduiala cea după dreapta credinţă şi mărturisită la Dumnezeu am arătat-o şi am lămurit-o. Şi de aici s-au dovedit cei ce cugetă cele ale latinilor că această după dreapta credinţă rânduială nu o ştiu; iar cele ce teologii mărturisesc că nu le ştiu, ca cele ce sunt mai presus de noi, ei se laudă că pe acestea cu deamănuntul le ştiu şi aşa grăiesc în deşert şi hulesc la purcederea Preasfântului Duh.

34) Iar noi şi cuvânt am dat, în multe chipuri arătând pentru care pricină de mai multe ori Fiul după Tatăl, iar Duhul după Fiul de noi Se laudă şi celor ce se învaţă tainele se predă.

35) Şi cum că teologii, urmând bine cuvântului învăţăturii celei de taină, la toate cele ce se privesc de obşte la câte trele Ipostasurile aşa zic ei că se află Duhul către Fiul, precum Fiul către Tatăl.

36) Şi cum că aceasta neauzindu-o cu pricepere, Eunomie mai înainte şi cei ce au cugetat cele ale latinilor mai pe urmă al treilea de la Tatăl au dogmatisit pe Sfântul Duh. Şi de aici Eunomie că e al treilea şi cu firea, iar latinii au mai dogmatisit că are substanţa şi din Fiul.

37) Incă arătăm că nu numai împreună Amândoi, Fiul şi Duhul, ci şi Fiecare dintr-Înşii deosebit Se aduce fără de mijlocire la Tatăl. Şi cum că, de nu este aceasta aşa, nici va fi un Dumnezeu.

38) Şi lângă acestea, dintru a zidi Dumnezeu şi Tatăl, ca Cel ce este Dumnezeu, iar nu ca Cel ce este Tată, dar a naşte şi a purcede ca Cel ce este Tată arătăm că, dacă Duhul, după latini, va fi din Tatăl şi din Fiul ca dintr-Unul, nu va fi ca dintru un Dumnezeu, ci ca dintru un Tată, din Tatăl şi Fiul. Şi aşa socoteala cea latinească desăvârşit se va vădi că şi ca din Amândoi Aceştia păgâneşte după substanţă zice pe Duhul şi ca dintru un Dumnezeu din Amândoi.

39) Iarăşi, după aceasta, grăim pentru început şi cum că cei ce cugetă cele ale latinilor cu amăgire răspund către cei ce îi întreabă pe ei de zic două începuturi ale Dumnezeirii Duhului.

40) După aceea, iarăşi, dintru a Se teologhisi Tatăl de Apostolul Tată al Luminilor se dovedesc cei ce cugetă cele ale latinilor că zic dintru aceasta şi pe Fiul Tată şi leapădă arătat pe singura începătorie şi unimea cea după Ipostas a Tatălui[106].

41) Mai arătăm că dogma noastră are cinstea şi de la vechime şi cum că este fără de nici o lipsă şi nicidecum nu are trebuinţă de adăugire.

42) Apoi, după cum am zis, şi aceasta, cum că cele ce     s-au grăit de obşte de părinţi sunt mult mai primite decât cele ce s-au grăit deosebit de vreunii dintru aceştia şi cum că cele nevorbite şi neobişnuite sunt cu bănuială şi mai vârtos cele ce se pun înainte de latini, care s-au ispitit şi la cele arătate,   ne-am făgăduit, şi cu Dumnezeu să fie cuvântul, întru al doilea cuvânt să arătăm că se unesc cele se par că se deosebesc.

Deci acestea mai sus pe larg s-au arătat; şi cum că noi şi mărturisirea noastră dinspre toate părţile avem întărirea şi cunună de laudă nouă ne este şi nădejde neruşinată. Că, de nu ar fi aşa şi noi la aceasta vom afla vreo lipsă, cu mult mai vârtos cei de demult, care şi s-au învăţat de sus şi neamul nostru prin mişcare dumnezeiască l-au învăţat, apostolii zic, proorocii, cinstitele soboare ale părinţilor cele multe şi de mult număr. Iar de au ştiut ei în alt chip (precum se întăreşte neamul latinilor) şi nu ne-au arătat nouă şi mai vârtos că Dumnezeu a zis către dânşii cele ce au zis întru întuneric propovăduiţi-le la lumină, cum nu vor fi vinovaţi? Ci Dumnezeu prin prea mari lucruri şi aici i-au arătat drepţi.

Că nu socoteau ca latinii (departe de aceasta), precum şi aceasta s-a arătat, ci şi au ştiut şi ne-au predat nouă unul şi numai începutul Dumnezeirii, Unul Tatăl nenăscut, Unul Fiul dintr-Insul cu chip de naştere ieşind, Unul Sfântul Duh împreună pururea veşnic, din Tatăl şi El purcezându-Se mai înainte de veci şi în veci şi încă şi împreună slăvindu-Se cu Tatăl şi cu Fiul, acum şi pururea şi în vecii vecilor Amin.

 

 

 

 

 

 

 


[1] Substanţă – cuvântul grec folosit este «uparxiV», care a fost tradus de Grigorie Dascălul prin «substanţe» şi  înseamnă existenţă, subzistenţă, substanţă, fiinţă.

[2] Rom. 3, 19.

[3] Sf.Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti, 2, 6.

[4] Ioan 15, 26.

[5] Ioan 15, 26; Ioan 14, 26; 1 Ioan 2, 27.

[6] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre trologia mistică, 1, 1.

[7] Ioan 18, 37.

[8] Ioan 14, 28.

[9] Fapte 17, 27.

[10] 1 Cor. 8, 6.

[11] Sf. Atanasie, Mărturii din Scriptură, 48.

[12] Sfântul Vasilie cel Mare, Omilia 24, Către sabelieni şi arieni, 7.

[13] Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 31, 14.

[14] Descoperire cu de-amănuntul a credinţei ortodoxe, 3, 5 (49).

[15] Sf. Grigorie al Nissei, Către elini dinsocotelile de obşte. PG 45,180.

[16] Vezi Marcu 8, 11.

[17] Ioan 1, 14.

[18] Ioan 8, 42.

[19] Ioan 6, 46.

[20] Sf. Iustin Marttirul şi Filosoful – Expunere a drepttei credinţei, 9.

[21] 1 Cor. 2, 16.

[22] 1 Cor. 2, 12.

[23] Împotriva lui Eunomie, 5.

[24] Despre numirile dumnezeieşti, 2, 5.

[25] Despre  Dionisie 18έ. Cuvîntul întâi împotriva arienilor, 19.

[26] 1 Cor. 6, 17.

[27] Cuvântul 31,29.

[28] Cuvântul 34,10.

[29] Descoperire cu de-amănuntul a credinţei ortodoxe, 1,8.

[30] Cuvântul 40,43.

[31] Ioav 33, 4.

[32] Ps. 32, 6.

[33] Isaia 41, 4.

[34] Ps. 109, 3.

[35] Apoc. 3, 14.

[36] Teogonon este cuvântul cel elinesc, iar româneşte poate să se tălmăcească dumenezeiască naştere, rodire, odrăslire.

[37] Despre numirile dumnezeieşti, 2,1.

[38] Către Eunomie 5.

[39] Ps. 32, 6; către elini din socottelole de obşte PG 45, 180; Descoperire cu de-amănuntul …1, 7.

[40] Cuvântul 34, 10.

[41] Matei 18, 16.

[42] Sau ce Se naşte dintr-Insul.

[43] Împotriva lui Eunomie 5.

[44] Lucrarea Sf. Grigorie despre naşterea dumnezeiască nu s-a păstrat.

[45] Cuvântul 2 despre Sfânta şi cea deofiinţă Treime PG 75, 724 A.

[46] Mărturisirea credinţei.

[47] Descoperire cu de-amănuntul …, 1, 8.

[48] Ioan 10 14.

[49] Sf. Grigorie Teologul,  Cuvântul 29,2.

[50] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti, 2,6.

[51] Ibidem, 2,5.

[52] Deut. 32, 39.

[53] Cuvântul 30, 20.

[54] Cuvântul 25, 16.

[55] Iacov 1, 17.

[56] Comentar la Psalmi, 32, 15.

[57] Cuvântul 29, 11.

[58] Cuvântul 29, 11.

[59] Cuvântul 42, 15.

[60] Descoperire cu de-amănuntul … 1, 7.

[61] Rom. 11, 36; vezi Sf. Vasile cel Mare, Cuvânt pentru Sfântul Duh 5.

[62] Descoperire cu de-amănuntul …, 1, 7.

[63] La Grigorie Dascălul: schema cea întocmai dreaptă în trei colţuri.

[64] Sf. Grigorie Teologul, Poeme teologice, Despre Duhul, 54, 57, PG 37, 412 A.

[65] Ps. 67, 8.

[66] Sf. Grigorie Teologul, Cuvântul 31, 25.

[67] Ioan 1, 33.

[68] Ioan 1, 32.

[69] Descoperire cu de-amănuntul …, 1, 8.

[70] Ibidem 1, 13.

[71] Comori, PG 75, 601 C.

[72] Comori, PG 75, 580 C.

[73] Sf. Grigorie Dialogul, Dialoguri 2, PL 66, 203 B.

[74] Sf. Dionisie Areopagitul, Epistola 9.

[75] Ioan 15, 26.

[76] Cuvântul 20, 7.

[77] Cuvântul 31, 12.

[78] Comori 33, PG 75, 569 A.

[79] Despre numirile dumnezeieşti, 2, 5.

[80] Ibidem, 2,7

[81] Ibidem, 2, 3

[82] Despre teologia mistică, 3.

[83] Despre numirile dumnezeieşti, 2, 5.

[84] Epistola 38, 4.

[85] Sf. Grigorie Teologul, Cuvântul 34, 10.

[86] Facere 24, 2.

[87] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt la vorba lui Avraam 2, PG 56, 555.

[88] Sf. Grigorie Teologul, Cuvântul 23, 11.

[89] Împotriva lui Eunomie 3, 1.

[90] Ibidem.

[91] Ibidem, 1, 20.

[92] Ibidem, 1, 20.

[93] Ibidem,  3, 1.

[94] Cuvântul 31, 29.

[95] Ioan 8, 41.

[96] Sf. Atanasie cel Mare, Către cei ce urmează lui Sabelie 11.

[97] Cuvântul 31, 20.

[98] Cuvântul 34, 15.

[99] PG 75, 569 C.

[100] Cuvântul 29, 5.

[101] Adică a fi un Tată, Tatăl(nota lui Grigorie Dascălul).

[102] 1 Tim. 3, 16.

[103] Tit 2, 11.

[104] Rom. 4, 14.

[105] Vezi Evrei 12, 1.

[106] Adică a fi Unul Tată, Tatăl.(notă a lui Grigorie Dascălul).