Sf.Ioan Gura de Aur-Adevarata Inchinare

OMILIA 33

“Iisus i-a zis: Femeie crede-ma ca vine ceasul cînd nici pe muntele acesta nici în Ierusalim nu va veti închina Tatalui. Voi va închinati caruia nu stiti; noi ne închinam Caruia stim, pentru ca mîntuirea din iudei este ”
(Cap.4, Vers. 21, 22 – Vers.27)

1.Omul are nevoie mereu de credinta. Credinta este ca o corabie care ne poarta pe marea acestei lumi.

2.Adevarata închinare. Smerenia, coborîrea lui Iisus Hristos si nesocotirea ca nevrednic de a vorbi cu o femeie simpla.

3.Respectul si cinstea data de ucenicii sai.
Nimic nu este egal cu a fi iubit de Iisus Hristos. Ceea ce i-a atras sfîntului Ioan Marea iubire din partea Mîntuitorului: smerenia lui si marea lui blîndete.
Sfîntul Petru Corifeul, sau capul si împaratul apostolilor.
Smerenia este temelia virtutii.
Desertaciunea bogatiilor.
Sfantul învatator recomanda milostenia.

1.Peste tot, fratilor pretutindeni credinta ne este necesara, aceasta credinta care este izvorul tuturor bunurilor, care lucreaza mîntuirea, fara de care nu putem întelege dogmele nici marile adevaruri ale religiei noastre: fara credinta sîntem asemenea oamenilor care încearca sa treaca marea fara corabie; ei plutesc putina vreme cu mîinile lor si cu picioarele lor, valurile ii acopera; la fel cei ce se dau propriilor lor sentimente, naufragiaza înainte de a castiga nimic, cum o spune Sf. Pavel: “Ei s-au ratacit în credinta” (I Tim. 1, 19).

Pentru noi, de teama ca sa nu ni se întîmple si noua un asemenea rau, sa ne legam tare cu aceasta ancora sfînta , de care se foloseste Iisus Hristos azi pentru a o atrage pe samarineanca. Ea zicea: “Voi ziceti ca în Ierusalim este locul unde trebuie a se închina”.

Si Iisus Hristos raspunde: “Femeie crede-Ma ca vine vremea cînd nici în muntele acesta nici în Ierusalim nu va veti închina Tatalui”.

El îi descopera un adevar foarte mare, pe care nu i l-a descoperit lui Nicodim, nici lui Nataniel.

Samarineanca sustine ca închinarea ei este mai buna decît cea a iudeilor, si se straduieste s-o confirme prin autoritatea celor vechi. Iisus Hristos nu raspunde nimic la aceia, în sfirsit, ar fi fost inutil atunci sa faca sa se vada pentru ce se închinau cei vechi pe acest munte, pentru ce se închinau evreii în Ierusalim.

Pentru acest motiv trece aceasta sub tacere, si lasînd deoparte numele care putea sa le spuna si de o parte si de alta, el ridica sufletul ei, aratînd ca nici evreii, nici samarinenii n-au sa dea nimic mare pentru viitor; si atunci arata diferenta care este între cele doua culturi: de altfel El arata ca evreii sînt mai presus decît samarinenii, nu pentru ca ei prefera un loc pentru altul; ci El le da primatul, pentru un singur motiv, care este urmatorul: Nu este vorba acum zice El, de a vorbi despre importanta locului, pe cît de felul de a da cinste, desigur ca evreii sînt de preferat samarinenilor: Caci “voi va închinati catuia nu stiti; iar noi ne închinam Caruia stim”.

Cum nu cunosc oare samarinenii pe cel caruia i se închinau înseamna ca ei credeau într-un Dumnezeu al locului si partial. Aceea este deci ideea pe care o aveau ei despre Dumnezeu, acela este cultul pe care I-l dadeau; în acest duh au declarat ei persilor, ca Dumnezeul acestui loc s-a mîniat împotriva lui, nedîndu-I nimic mai mult lui Dumnezeu ca si unui idol.

Pentru aceasta ei se închinau în mod egal si lui Dumnezeu si demonilor, confundînd astfel ceea ce nu se putea uni împreuna.

Dar evreii, liberi de aceasta parere superstitioasa, departe de aceasta gresala îl priveau pe cel caruia i se închinau ca pe Dumnezeul întregului univers, cu toate ca nu aveau toti aceeasi credinta si aceiasi idee.

Iata pentru ce zice Iisus: “Voi va închinati caruia nu stiti; noi ne închinam Caruia stim”. Apoi, nu va mirati ca el se uneste cu evreii; el vorbeste dupa parerea acestei femei, si ca proorocul evreilor. Pentru aceasta se foloseste de aceasta expresie: “Noi ne închinam”. Ca Iisus Hristos ar fi închinat nimeni nu se îndoieste.

In sfîrsit al creaturii este a se închina, dar nu apartine decît Dumnezeului creaturilor de a fi adorat. Cu toate acestea el vorbeste aici ca un evreu. Acest cuvînt deci: “Noi” vrea sa spuna: noi evreii.

Iisus Hristos înaltînd astfel cultul evreilor, se face vrednic de credinta si înlaturînd tot ceea ce pare suspect, ridicînd orice banuiala, aratînd ca el nu-i prefera pe evrei din favoare, din cauza legaturii pe care-o are cu ei, el dovedeste ceea ce îi zice.

In sfîrsit, judecata pe care o duce împotriva acestui loc, cu care evreii se mîndreau mai mult, ca de un avantaj fara asemanare; aceasta întîietate pe care le-o ia, toate acelea, zic eu, fac sa se vada ca el nu se uita la persoana, ci judeca dupa adevar si prin aceasta putere profetica pe care o avea, si era în el.

Dupa ce a scos-o pe samarineanca din gresala si din credinta ei falsa, zicîndu-I: “Femeie crede-Ma” si celelalte adauga: “Ca mîntuirea din Iudei este”, adica, sau fiindca de acolo vin cele mai mari bunuri în lume (caci de acolo a iesit cunoasterea lui Dumnezeu, dispretuirea idolilor, si atîtea alte adevaruri; chiar cultul vostru, cu toate ca el nu este curat, voi îl tineti de la evrei): sau ca venirea sa o numeste Iisus Hristos mîntuire; sau mai scurt nu ne-am însela daca am vedea în unul si în altul din lucruri aceasta mîntuire de care zice Iisus Hristos ca vine din evrei.

Sfîntul Pavel o spune prin aceste cuvinte: “Din care a iesit dupa trup, chiar Iisus Hristos, care este Dumnezeu mai presus de toate” (Rom. 9,5). Nu vedeti lauda pe care i-o da Iisus Hristos Vechiului Testament, si cum arata ca El este radacina si izvorul tuturor bunurilor, si ca El nu este nicidecum potrivnic legii? Pentru ca El arata ca izvorul tuturor bunurilor sînt evreii. “Dar vine ceasul si acum este, cînd adevaratii închinatori se vor închina Tatalui” (23). Femeia, zice el, în felul de a ne închina noi sîntem preferati voua, dar acest cult trebuie sa se sfîrseasca; va fi o schimbare, nu numai de loc, ci si în felul de a se închina.

Si iata începutul: “Caci vine vremea, si acum este”.

Ori precum proorocii au vestit lucrurile viitoare cu multa vreme înainte ca ele sa se întîmple, aici Iisus Hristos are grija sa spuna: “Si acum este”.

Nu crede zice el, ca aceasta prezicere nu trebuie sa se împlineasca decît dupa multa, vreme dupa multi ani, împlinirea ei este prezenta, mîntuirea este la porti, si “vremea a venit deja, cînd adevaratii închinatori se vor închina Tatalui în duh si în adevar”.

Cînd zice el: “Adevaratii” de atunci el i-a exclus si pe evrei si pe samarineni: cu toate ca aceia valorau mai mult decît acestia, ei totusi sînt foarte inferiori închinatorilor care le vor urma; ei sînt pe atîta pe cît este închipuirea fata de adevar.

Prin acest nume de “adevarati închinatori” Iisus Hristos întelege Biserica, care ea însasi este o închinare adevarata, si un cult vrednic fata de Dumnezeu. “Caci Tatal astfel de închinatori doreste” (23).

Daca acestia sînt închinatorii pe care-i cauta Tatal, înseamna ca nu dupa vointa lui I s-au închinat evreii altadata, ci prin îngaduinta pe care a permis-o El, pentru ca sa-i introduca apoi pe adevaratii închinatori.

Cine sînt ei dar, adevaratii închinatori?

Acestia sînt aceia care nu închid cultul într-un loc, si care I se închina lui Dumnezeu cu duhul, cum zicea Sf. Pavel: “Dumnezeu caruia Ii slujesc cu duhul meu întru Evanghelia Fiului Sau” (Rom. 1,9); si înca: “Va îndemn, deci fratilor, pentru îndurarile lui Dumnezeu, sa înfatisati trupurile voastre ca pe o jertfa vie, sfînta bine placuta lui Dumnezeu, ca închinarea voastra cea duhovniceasca” (Rom. 12,1).

Cînd zice Iisus Hristos: “Dumnezeu este Duh” (24), El nu vrea sa arate alt lucru, decît ca El este netrupesc; trebuie deci ca acest cult pe care I-l dam noi la un Dumnezeu netrupesc sa fie netrupesc el însusi, si ca sa-I aducem Lui închinarile noastre prin ceea ce este în noi netrupesc, eu vreau sa spun prin suflet si prin duhul curat.

Iata pentru ce zice Iisus Hristos: “Trebuie ca cei ce i se închina sa i se închine cu duhul si cu adevarul”.

Cum evreii si samarinenii neglijau sufletul lor, si aveau dimpotriva o grija destul de mare pentru trupul lor, pe care ei îl curatau cu grija în toate felurile, el arata ca nu prin curatia trupului trebuie sa ne închinam celui trupesc, ci prin ceea ce este netrupesc în noi, adica prin duh.

Nu oferiti dar lui Dumnezeu oi si vaci, ci dati-va voi însiva lui ca o jertfei vie: aceasta înseamna a-I aduce lui o jerttâ vie. Trebuie închinat cu adevarul.

In legea veche, toate lucrurile erau închipuiri, adica taierea împrejur, jertfele, arderile de tot, miresmele, în cea noua, nu este la fel: totul este adevar, în sfîrsit, nu carnea trebuie taiata împrejur, ci gîndurile cele rele: trebuie a se rastigni pe sine, si a taia, a arde poftele rele si pofta trupului.

Iata ce-i parea întunecos samarinencii: sufletul ei neputînd atinge sublimitatera acestor cuvinte, ea ezita se îndoieste, ea zice: “Stim ca vine Mesia, Care se cheama Hristos” (25). Iisus îi zice: “Eu sînt, Cel care vorbeste cu tine” (26).

Cum puteau sa-L astepte samarinenii pe Hristos, ei care nu primeau decît pe Moise? Multumita chiar cartilor lui Moise.

La începutul cartilor sale Moise vesteste si-L face cunoscut pe Fiul. In sfîrsit, acest cuvînt: “Sa facem pe om dupa chipul si asemanarea noastra” (Fac. 1,26), se adreseaza Fiului; Fiul îi vorbeste lui Avraam în cortul lui la stejar (Fac. 18): Iacob îl vesteste în mod profetic prin aceste cuvinte: “Nu va lipsi sceptru din Iada nici împarat din neamul lui, pîna va veni Acela care este asteptarea neamurilor” (Fac. 40,9,10).

Moise la fel îl prezice: “Domnul va va ridica voua un Profet ca si mine, dintre voi; pe acesta sa-l ascultati” (Deut. 18,15).

Si înca ceea ce este scris despre sarpe, despre toiagul lui Moise, despre Isaac, despre berbece, si multe alte lucruri care pot fi vazute în vechiul testament, prezicînd toate venirea lui Iisus Hristos.

Si pentru ce, veti zice voi, s-a folosit el de aceste chipuri si de aceste dovezi pentru a convinge pe aceasta femeie?

El i-a citat pe sarpe lui Nicodim, lui Natanel i-a aratat profetiile, si la aceasta el nu i-a aratat nici unul din aceste lucruri?

Pentru ce aceia, si care este motivul? Aceasta fiindca aceia erau oameni versati în Sfintele Scripturi, si aceasta nu era decît o femeie saraca, simpla si de jos. Fara cunostinta despre aceste carti sfinte.

Iata pentru ce, în vorbirea pe care o are Iisus cu ea, El nu foloseste aceste închipuiri, ci prin apa, si prin profetie, El o atrage la El: prin aceea El îi aduce aminte despre Hristos, si în sfîrsit El se face cunoscut.

Ca daca la început ar fi vorbit despre aceste lucruri cu aceasta femeie, care nu-L întreba, ea L-ar fi luat drept un om nebun, care vorbea fara sa-si dea seama ce zicea: dar, descoperindu-i putin cîte putin amintirile ei, El are ocazia sa I se descopere foarte iute.

Evreii s-au adunat adesea în jurul Lui, pentru a-I zice: “Pîna cînd ai sa scoti sufletul din noi? Spune-o noua fara sfiala daca esti tu Hristosul” (Ioan 10, 24); fara ca sa le raspunda clar: dar acestei femei îi vorbeste deschis ca El este Hristosul, pentru ca ea era într-o dispozitie mai buna decît evreii: evreii nu-L întrebau pentru a învata ci ei Il ispiteau totdeauna pentru a-L învinui.

Daca ar fi vrut sa învete, ei aflau destule mijloace în doctrina Lui, în cuvintele Lui, în minunile Lui si în Scripturi.

Samarineanca dimpotriva, vorbea cu simplitate si sinceritate, cum se vede purtarea pe care o are ea apoi. Caci ea asculta, credea, ea îi chema pe altii sa creada, si în toate se vede intentia ei, credinciosia si credinta ei. “Si atunci au sosit ucenicii Lui” (27). Ei sosira imediat, în timpul cînd trebuiau sa soseasca, atunci cînd Iisus Hristos o învatase desavîrsit. “Si se mirau ca vorbea cu o femeie, însa nimeni nu i-a zis: Ce întrebi, sau, Ce vorbesti?” (27)

De ce se mirau ucenicii? Ce admirau ei? O familiaritate atît de usoara. O asa de mare smerenie într-o persoana asa de stralucita; încît El nu socotea nevrednic de a vorbi cu o femeie saraca; ca El se coboara pîna la a vorbi cu o samarineanca.

Cu toate acestea, în uimirea lor, ei nu L-au întrebat pe Iisus Hristos pentru ce s-a oprit sa vorbeasca cu aceasta femeie: atît de mult stiau ei sa-si pasreze rangul de ucenici: asa de mare era cinstea lor fata de învatatorul lor! Daca ei nu aveau despre El înca parerea pe care trebuiau s-o aiba, ei totusi Il priveau, Il cinsteau ca pe un om minunat.

Adesea cu toate acestea ei au aparut prea îndrazneti, ca atunci cînd Ioan se odihnea cu capul pe pieptul Lui (Ioan 13,23); atunci cînd s-a apropiat de El si I-au zis: “Cine este mai mare în împaratia cerurilor?” (Mt. 18,1) atunci cînd fii lui Zevedeu cereau sa fie asezati în împaratia Sa, unul de-a dreapta si celalalt de-a stînga Lui (Mt. 20,21).

Pentru ce nu întreaba ucenicii pe Iisus motivul pentru care vorbeste? Fiindca, atunci cînd era vorba despre propriul lor interes, atunci ei erau în necesitatea de a întreba; dar aici nu-i privea nimic. Apoi, aceasta nu este decît dupa multa vreme ce Ioan s-a odihnit cu capul la sînul lui Iisus; atunci întemeindu-se pe iubirea care i-o arata Iisus, aceasta iubire chiar le-a inspirat mai multa îndrazneala.

Caci vorbind despre sine, el zice: “Acela era ucenicul pe care-l iubea Iisus” (Ioan 19,26). Este oare ceva egal acestei cinstiri?

Dar sa nu ne oprim acolo, sa nu ne multumim de a-l înalta pe acest apostol si de a-l numi fericit: sa facem noi însine toate eforturile pentru a ajunge la fericirea acestui apostol; sa-l imitam pe evanghelist si sa cautam sa cunoastem ce i-a atras lui aceasta iubire mare a lui Iisus Hristos.

Care este cauza?

El l-a parasit pe tatal sau, si barca sa, si plasele sale, si L-a urmat pe Iisus Hristos: dar aceia îi era comun cu fratele sau, si la fel cu Petru, si cu Andrei, si cu ceilalti apostoli.

Ce era în el asa de mare, atît de stralucit pentru a merita o asa de mare iubire?

Sfîntul Ioan n-a spus nimic despre sine, decît ca era iubit; motivul acestei iubiri, el l-a ascuns din modestie.

Ca era iubit foarte mult de Iisus Hristos, aceia era vizibil pentru întreaga lume: pe cînd noi nu vedem sa fi vorbit cu el, nici ca l-a întrebat în particular, precum au facut adesea Petru si Filip, si Iuda, si Toma (Ioan 13,24); daca aceasta nu o singura data, si înca din iubire pentru unul din fratii de apostolat, atunci cînd l-a rugat Sf. Petru.

Corifeul apostolilor facîndu-i semn sa-i puna o întrebare, el a pus-o: caci ei se iubeau foarte mult unul pe altul. Asa se spunea despre ei care se urcau împreuna la templu, ca predicau împreuna (Fap. 3,1).

De altfel Petru arata adesea mai multa rîvna si fierbinteala decît ceilalti, si lui i-a zis Iisus Hristos: “Petre ma iubesti tu mai mult decît acestia?” (Ioan 21,15).

Ori, cel ce iubea mai mult decît altii era desigur iubit. Dar cu privire la unul se vedea stralucind de iubirea lui pentru Iisus Hristos, cu privire la celalalt, iubirea lui Iisus aparea mai evidenta.

Ce a facut deci sa fie iubit Ioan cu o iubire singulara?

Pentru mine, mie mi se pare ca smerenia lui si blîndetea lui cea mare: pentru aceia se vedea în purtarea lui adesea o teama singura.

Moise ne învata, cît este de mare aceasta virtute a smereniei: caci ea l-a facut pe el asa de mare.

Nimic, în sfîrsit, nu i se poate asemana: iata pentru ce începe prin ea Iisus Hristos fericirile (Mt. 5,3); voind sa puna temelia unei cladiri înalte, el a pus smerenia prima, în sfirsit, fara ea nimeni nu poate obtine harul mîntuirii: daca se posteste, se roaga, se da milostenie daca acestea se fac din slava desarta si laudarosenie toate sînt zadarnice; precum dimpotriva cu ea totul este placut, totul este blînd si iubit, totul este pace si siguranta.

Sa ne purtam dar smerit, fratii mei dragi, sigur noua ne va fi usor sa practicam aceasta virtute, daca veghem asupra noastra însine.

O omule, ce ai tu care poate sa te mîndreasca?

Nu stii tu josnicia naturii tale?

Nu stii tu ca vointa ta este stapînita de rau?

Te gîndesti la moarte, te gîndesti la multimea pacatelor tale.

Poate ca faptele tale bune îti insufla sentimentele înalte si-ti umfla inima?

Dar chiar aceia va va face sa va pierdeti toata roada.

Iata pentru ce atîta omul pacatos pe cît omul de bine trebuie sa se uneasca cu virtutea si smerenia. Pentru ce motiv? Pentru ca pe acela, constiinta lui îl forteaza la aceasta; dar acesta daca nu vegheaza în mod extrem, sigur ca un vînt puternic îl doboara si toata virtutea lui se întuneca, precum cea a fariseului despre care vorbeste evanghelistul (Lc. 18,10).

Voi dati milostenie saracilor?

Dar aceasta nu este din bunul vostru; ci din cel ce-I apartine Domnului: aceasta va este comun cu însotitorii vostri.

Iata pentru ce trebuie sa fiti si mai smeriti si mai modesti; prevazînd prin necazurile fratilor vostri pe acelea care stau spînzurate deasupra capului vostru si vedeti în ei propria voastra natura.

Poate nu sîntem noi iesiti din parinti mizerabili? Eu o vad; dar daca au intrat bogatiile în casele noastre, fara îndoiala ele ne vor parasi în curînd.

Si aceste bogatii, ce sunt ele? O umbra zadarnica, un fum care se înalta, floarea ierbii, sau mai scurt ele sînt mai slabe ca si floarea ierbii.

Pentru ce va mîndriti cu putina iarba?

Bogatiile nu ajung ele si la hoti, si la necurati, si la femeile rele, si la stricatorii de morminte?

Oare de astfel de însotitori ne mîndrim noi?

Voi sînteti avizi pentru cinste? Dar nimic nu este mai potrivit ca sa va atraga cinstea ca si milostenia.

Cei ce cîstiga bogatiile si demnitatile sînt însotiti de ura; dar cinstele pe care le produc milostenia sînt libere si voite; ele pornesc din inima si din constiinta celor ce le fac, care nu pot sa ni le rapeasca.

Caci daca oamenii au atîta cinste si respect pentru cei ce fac milostenie, si lor le doresc tot felul de bine si de progrese, gînditi-va la rasplata, la retributia pe care le-o va acorda Dumnezeul milelor.

Sa lucram dar sa le dobîndim, pe aceste bogatii care ramîn totdeauna si pe care nu le putem pierde niciodata, ca si în aceasta viata si în cealalta, noi sa fim mari si straluciti, si ca sa ne bucuram într-o zi de bunurile vesnice, prin harul si bunatatea Domnului nostru Iisus Hristos, cu care slava se cuvine Tatalui si Duhului Sfînt, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

din “Comentar la Evanghelia de la Ioan”, Sfantul Ioan Gura de Aur