Sf.Ioan Gura de Aur – Apologia vietii monahale

Introducere (2)

2. Partea aceasta a fost denumită Introducere de către traducător.

1. Evreii, întorşi dintr-o lungă robie, au avut de gând să zidească templul din Ierusalim dărâmat la pământ de mulţi ani,3 dar nişte oameni barbari şi cruzi, fără frică de Dumnezeul în cinstea Căruia iudeii voiau să înalte templul, fără milă de nenorocirea suferită de poporul iudeu, de care abia scăpase după îndelungată vreme, fără teamă de pedeapsa dată de Dumnezeu celor ce îndrăznesc să săvârşească astfel de fapte, fără sprijinul nimănui, au încercat la început să împiedice zidirea templului. Cum însă încercările lor au fost zadarnice, au trimis scrisori împăratului perşilor; în aceste scrisori acuzau pe locuitorii Ierusalimului că sunt răzvrătitori, doritori de noi orânduiri sociale, războinici; şi l-au convins pe împărat să le îngăduie ca, în numele lui, să împiedice zidirea templului. Luând de la împărat această împuternicire, au năvălit cu mulţi călăreţi împotriva iudeilor şi au întrerupt lucrările de zidire a templului. Se făleau cu victoria lor, pentru care ar fi trebuit să plângă, şi socoteau că viclenia lor şi-a ajuns scopul4.
3. I Ezdra 1-4.
4. I Ezdra 4, 1-24.

Şi totuşi această aşa-zisă victorie nu era să fie decât începutul şi pricina nenorocirilor ce aveau să cadă pe capul lor nu după multă vreme. Lucrările pentru zidirea templului au continuat şi au avut un sfârşit strălucit. Acei oameni vicleni şi cruzi au învăţat, şi, prin ei, toţi, că orice om, fie Mitridate, cum a fost cazul atunci, fie oricare altul, care ar voi să lupte împotriva celor ce au de gând să facă un lucru bun, nu luptă împotriva oamenilor, ci împotriva Dumnezeului cinstit de săvârşitorii faptelor bune. Niciodată nu poate să aibă un sfârşit bun omul care se luptă cu Dumnezeu. Se poate întâmpla ca la începutul cutezanţei lui să nu păţească nimic. Dacă nu este pedepsit îndată, apoi aceasta se datoreşte faptului că Dumnezeu îl cheamă la pocăinţă şi-i dă răgaz să se deştepte, ca dintr-o beţie. Dacă însă stăruie în cutezanţa sa, el nu mai are nici un câştig dintr-o atât de îndelungată răbdare a lui Dumnezeu; vor folosi însă alţii foarte mult, căci vor învăţa din pedeapsa dată lui că niciodată nu trebuie să declari război lui Dumnezeu, din a Cărui mână nebiruită nu poţi scăpa. Şi într-adevăr, nu după multă vreme, au venit, peste cei care opriseră pe evrei să zidească templul, nenorociri aşa de mari, încât toate celelalte nenorociri păleau în faţa grozăviei tragediei lor. Mâinile iudeilor împiedicaţi de a-şi îndeplini gândul lor au ucis şi au junghiat mulţime de duşmani; pământul se înmuiase până la o mare adâncime de sângele celor ucişi; de atâta sânge se prefăcuse pământul în noroi; trupurile cailor şi ale oamenilor stăteau grămadă unele peste altele; din trupurile şi rănile lor deschise ieşeau o mulţime de viermi; pământul era acoperit de cadavre, iar acestea, la rândul lor, acoperite de viermi. Puteai spune, uitându-te pe acel câmp de bătălie, că nu se găseau trupuri de oameni morţi sub viermi, ci izvoare de viermi; izvoarele acestea de viermi scoteau din toate părţile la iveală neamul acela de vieţuitoare, aşa Că din putreziciunea aceea viermii creşteau mai repede decât stuful, nenorocirea aceasta n-a ţinut zece sau douăzeci de zile, ci vreme îndelungată. A fost pedeapsă dată aici pe pământ acelor oameni ce au luptat împotriva lui Dumnezeu, dar pedeapsa pe care o vor primi dincolo, pe lumea cealaltă, va fi cu mult mai cumplită decât aceasta. Trupurile lor, însufleţite, vor fi supuse la chinuri şi dureri, cu neputinţă de spus prin cuvinte, nu o mie de ani, nici zece mii, nici de două ori sau de trei ori pe atâta, ci veşnic. Fericitul Isaia şi Iezechiel, văzătorul minunatelor vedenii, cunosc aceste două feluri de pedepse, cea de pe pământ şi cea din viaţa cealaltă. Aceşti doi profeţi şi-au împărţit între ei descrierea pedepselor primite de oameni: unul a descris pedeapsa de pe pământ, iar celălalt, pedeapsa de pe lumea cealaltă.

2. N-am vorbit la întâmplare despre toate aceste lucruri, ci pentru că un prieten mi-a adus o ştire tristă şi cumplită, plină de ocară faţă de Dumnezeu. Sunt unii oameni care au şi acum aceeaşi cutezanţă ca şi barbarii despre care am vorbit mai sus; dar, mai bine spus, cutezanţa lor este mai nelegiuită decât a acelora. Este vorba de unii oameni care prin toate căile prigonesc pe cei care îndeamnă la îmbrăţişarea vieţii monahale; oamenii aceştia interzic, sub cumplită ameninţare, să se vorbească cumva despre acest fel de vieţuire şi să se răspândească o astfel de învăţătură.

La auzul unei astfel de ştiri, îndată am ridicat glasul şi l-am întrebat de nenumărate ori pe prietenul care mi-a adus această veste dacă nu cumva glumeşte vorbind aşa.
– Ferească Dumnezeu, mi-a răspuns el. N-aş putea să glumesc vreodată cu astfel de lucruri, nici să spun sau să născocesc prin cuvânt ceva împotriva unei idei, preţuite nespus de mult de mine, împotriva monahismului. Aş dori să nu aud de această prigoană nici acum, când s-a pornit atacul împotriva monahismului.

La auzul acestei mărturisiri am suspinat cu mai multă amărăciune şi am zis:
– Asemenea gânduri sunt cu atât mai nelegiuite faţă de gândurile lui Mitridate şi ale celorlalţi nelegiuiţi cu cât şi templul pe care voim să-l zidim noi prin viaţa monahală, sufletul, este mai vrednic de cinste decât templul din Ierusalim.

L-am întrebat din nou:
– Spune-mi, te rog, cine-s aceştia, de unde sunt cei ce au această cutezanţă? Pentru ce, pentru care pricină şi cu ce scop aruncă cu pietre în văzduh, aruncă săgeţi spre cer şi pornesc război împotriva Dumnezeului păcii? Sameas, Forateii şi conducătorii asirienilor, ca şi toţi ceilalţi erau păgâni, cum se poate vedea şi după numele lor, duceau o viaţă cu totul deosebită de viaţa iudaică şi nu voiau, întrucât le erau vecini, ca numărul iudeilor să crească, fiindcă socoteau că, prin înmulţire, iudeilor le va creşte şi puterea şi vor întuneca propria lor putere. Dar acestora, care au cutezanţa să atace viaţa monahală, ce libertate li se micşorează, ce privilegii li se iau, pe cine dintre puternicii pământului îi au alături ca sprijin? Duşmanii de atunci ai iudeilor se sprijineau pe împăraţii perşilor, cărora le convenea fapta lor. împăraţii noştri însă, după credinţa mea, au cu totul alte idei şi alte dorinţe decât duşmanii vieţii monahale. De asta sunt cu totul nedumerit, când, sub domnia unor împăraţi care trăiesc în dreaptă credinţă, te aud că spui că unii oameni au îndrăzneala să răspândească astfel de idei chiar în mijlocul oraşelor.

Prietenul meu mi-a răspuns:
– Ce-ai spune dacă ai afla un lucru şi mai ciudat: Cei care au pornit un astfel de război vor să spună că sunt oameni evlavioşi şi se numesc pe ei înşişi creştini, iar mulţi dintre ei sunt chiar monahi. Mai mult încă, unul dintre ei, prin inspiraţia diavolului, a cutezat să spună cu limba lui spurcată că se va lepăda de credinţă şi va jertfi idolilor, căci nu mai poate suferi văzând că oameni liberi, nobili şi în stare să trăiască o viaţă uşoară şi plăcută sunt puşi să ducă această viaţă aspră.
Când am auzit şi aceste cuvinte, am simţit în sufletul meu o rană mai dureroasă decât o rană în trup. Gândindu-mă la urmările groaznice ce le pot avea astfel de idei, plângeam soarta întregii omeniri şi am spus către Dumnezeu:
“Ia-mi, Doamne, sufletul din mine, şi de necazurile mele izbăveşte-mă! Scapă-mă de viaţa aceasta trecătoare şi du-mă în locul acela unde nimeni nu va rosti astfel de cuvinte şi nici nu voi auzi astfel de idei. Ştiu că plecând din lumea aceasta, aşa nepregătit cum sunt, mă va înghiţi întunericul cel mai din afară în care este plânsetul şi scrâşnirea dinţilor, dar îmi va fi mai plăcut să aud scrâşnirea dinţilor decât oameni care să rostească astfel de cuvinte”.

Prietenul meu, văzându-mă atât de îndurerat, mi-a spus: – Acum nu-i timp de lacrimi şi suspine! Nici nu vei putea vreodată cu aceste lacrimi să capeţi înapoi pe cei ce au pierit sau sunt pe cale de a pieri; în afară de asta, cred că lacrimile nu pot opri răul. Trebuie să vedem cum putem stinge focul, cum putem opri ciuma. Asta-i datoria noastră. Dacă ai vrea să-mi dai ascultare, lasă la o parte plânsetele acestea şi alcătuieşte o lucrare care să cuprindă sfaturi şi îndemnuri pentru cei cuprinşi de această boală, pentru cei tulburaţi de astfel de idei, pentru a-i mântui atât pe ei, cât şi pe ceilalţi oameni. Eu voi lua lucrarea aceasta şi, în loc de altă doctorie, o voi pune în mâinile celor bolnavi. Am mulţi prieteni care suferă de această boală; îmi vor îngădui să-i vizitez o dată, de două ori şi de mai multe ori şi sunt încredinţat că vor fi eliberaţi de această ciumă.

– Măsori, dragă prietene, i-am spus, cu măsura dragostei tale puterea mea de creaţie. Nu mă socot atât de destoinic şi mă ruşinez să întrebuinţez aparenta mea putere de creaţie la un astfel de subiect, în afară de asta, aş fi silit printr-o astfel de lucrare să scot la iveală păcatele noastre, ale creştinilor, şi mi-ar fi ruşine de toţi păgânii, contemporani şi de mai târziu, combătuţi de mine nu mai puţin pentru învăţăturile lor decât pentru viaţa păcătoasă pe care o duc. Dacă unii dintre ei vor simţi că printre creştini sunt oameni care combat atât de mult virtutea şi filosofia, încât nu numai că îndepărtează din viaţa lor oboselile şi munca pentru dobândirea acestora, dar nici nu suferă să li se vorbească despre ele; mai mult încă, dacă vor simţi că se găsesc printre creştini oameni care nu-şi opresc aici nebunia lor, ci urmăresc cu ura lor şi pe un altul care s-ar gândi să practice aceste virtuţi şi căruia i-ar face plăcere să se vorbească despre ele; dacă deci păgânii vor simţi că se găsesc astfel de oameni printre noi, creştinii, mă tem că nu ne vor socoti oameni, ci fiare, dihănii, genii rele, duşmani ai neamului omenesc. Vor avea această părere nu numai despre cei vinovaţi de acest fel de idei, ci despre toţi creştinii.

Prietenul meu a început să râdă şi mi-a zis:
– Glumeşti când spui asta! Îţi voi aduce însă un argument mai bun decât al tău, dacă te temi să nu afle păgânii din cuvintele tale ceea ce au cunoscut toţi încă de mult din fapte, riu ştiu cum, dar parcă un duh rău a umplut sufletele tuturor oamenilor, încât gurile tuturor nu vorbesc decât despre asta. Dacă te-ai duce în piaţă, în spitale, în orice parte a oraşului unde se adună de obicei cei care nu vor să muncească, vei vedea că toată lumea râde şi face haz. Iar pricina râsului şi hazului tuturor sunt istorisirile în care se povesteşte ce pătimesc monahii de la vrăjmaşii vieţii monahale, întocmai ca nişte luptători care au luat parte la multe lupte, care au făcut fapte de bravură şi simt plăcere să povestească faptele lor de vitejie, tot astfel şi aceştia se bucură de nelegiuirile săvârşite împotriva monahilor. Vei auzi pe unul spunând: “Eu sunt cel dintâi care am pus mâna pe cutare călugăr şi l-am stâlcit în bătăi!”; pe altul: “Eu, înaintea altora, am descoperit ascunzişurile lor!”. “Eu, spune un altul, eu sunt cel care am întărâtat mai mult decât alţii pe judecători împotriva călugărilor!”. Altul îşi face o laudă că a aruncat pe monahi în închisoare, că au fost chinuiţi în temniţă, că i-a târât pe bărbaţii aceia sfinţi prin piaţa publică. Şi fiecare se laudă cu altă ispravă. Toţi care ascultă isprăvile lor fac haz de ele. Toate acestea se petrec între creştini când se adună la sfat. Păgânii râd şi de ei, şi de cei batjocoriţi de ei: de unii pentru isprăvile lor, iar de alţii pentru păţaniile lor. Este în oraşe o astfel de situaţie, încât ai impresia unui război civil, dar cele ce se petrec sunt cu mult mai cumplite decât războiul civil. Şi pe bună dreptate, căci cei care au luat parte la un război civil blestemă cumplit pe cei ce l-au provocat, când îşi aduc mai târziu aminte de el, şi atribuie unui demon rău toate nenorocirile petrecute în cursul războiului; ei se ruşinează cu atât mai mult de ceilalţi cetăţeni cu cât au luat parte mai mult decât alţii la luptele din timpul războiului civil. Cei care-şi bat joc de monahi şi-i vatămă, dimpotrivă, se fălesc cu isprăvile lor. Deosebirea dintre un război şi altul nu constă numai în aceea că lupta dusă împotriva monahilor este mai blestemată decât războiul civil şi că este dusă împotriva unor oameni sfinţi, care n-au făcut rău nimănui, ci că lupta este dusă contra unor oameni care nu pot să facă cuiva vreun rău, ei fiind pregătiţi sufleteşte numai să sufere.

– Opreşte-te, opreşte-te, i-am spus. Mi-este de ajuns ce mi-ai povestit; sau poate vrei să-mi pierd cu totul răsuflarea! Îngăduie-mi să mă retrag cu puţina putere ce mi-a rămas! Voi alcătui lucrarea pe care mi-ai cerut-o. Numai, te rog, nu-mi mai povesti ceva mai mult, ci du-te şi roagă-te lui Dumnezeu ca să se risipească norul amărăciunii mele şi să-mi ajute Dumnezeu, împotriva Căruia se duce războiul, ca să pot vindeca pe vrăjmaşii Lui. Negreşit Dumnezeu îmi va da acest ajutor, fiindcă este iubitor de oameni şi nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.5 (Iez. 33, 11)

Cu aceste cuvinte m-am despărţit de prietenul meu, iar • fcu am început să scriu această lucrare.

Dacă grozăvia ar consta numai în faptul că acei sfinţi ai i lui Dumnezeu şi acei bărbaţi minunaţi sunt târâţi, sfâşiaţi şi duşi înaintea judecăţii, că sunt bătuţi şi că suferă cele povestite mai sus, şi n-ar consta şi în aceea că din pricina acestor nelegiuiri se îndreaptă mare pedeapsă pe capul făptaşilor, nu m-aş întrista deloc de cele făptuite, ci aş râde cu multă poftă şi din plin. Mamele fac haz când copilaşii lor le lovesc, fără ca ei înşişi să-şi facă vreo rană; şi cu cât le vor lovi cu mai multă mânie, cu atât plăcerea mamelor sporeşte, încât se tăvălesc de râs; dar când copilul continuă să le lovească cu şi mai multă furie şi se răneşte, pentru că i-a intrat în mână fie boldul cu care-şi prind mamele bluzele de cingătoare, fie acul prins la pieptul lor, atunci da, atunci mamele lasă râsul şi suferă mai mult decât copilaşul rănit şi caută să-i tămăduiască rana, iar pe viitor îl opresc, ameninţându-l, să se mai joace aşa, ca să nu păţească la fel. Şi eu m-aş purta ca şi mamele dacă aş vedea că mânia aceasta copilărească a duşmanilor monahilor şi rana lor nu le-ar pricinui chiar lor mare vătămare. Dar pentru că puţin mai târziu vor plânge, vor lăcrima şi se vor jeli, deşi acum nu simt această nevoie, fiind stăpâniţi de mânie, şi nu vor avea un plânset asemănător plânsetului copiilor mici, ci plânsetul prilejuit de întunericul cel mai dinafară, de focul cel nestins, voi face ceea ce fac mamele, cu singura deosebire că eu voi vorbi cu astfel de copii nu cu ameninţări şi cu ocări, cum fac mamele, ci prin cuvinte mângâietoare şi cu multă bunăvoinţă. Monahii n-au nici o pagubă şi vătămare de pe urma insultelor şi suferinţelor; dimpotrivă, plata lor este mai bună, iar îndrăznirea lor înaintea lui Dumnezeu, mai mare. Dacă aş spune că pe aceşti monahi îi aşteaptă bunătăţile din lumea cealaltă, poate că voi, păgânii şi necredincioşii, aţi râde cu gura plină, pentru că aşa vă place să râde’i; dar dacă vă voi spune că pe ei îi aşteaptă bunătăţi din lumea aceasta, nu veţi râde de cuvintele mele, chiar dacă aţi fi de o mie de ori mai porniţi spre râs de cum sunteţi; nu veţi putea râde, chiar dacă veţi voi, căci înseşi lucrurile vor vorbi împotriva voastră.

Aţi auzit negreşit de Neron, ajuns celebru din pricina desfrânării lui. A fost cel dintâi şi singurul dintre împăraţi care a născocit noi chipuri de desfrânare şi de necuviinţă. Neron a învinuit pe fericitul Pavel, care a trăit pe timpul domniei lui, de aceleaşi fapte de care voi îi acuzaţi pe aceşti sfinţi bărbaţi. Fericitul Pavel câştigase pentru credinţa creştină pe o concubină a lui Neron, iubită foarte mult de el, şi a înduplecat-o totodată să părăsească legătura sa necurată. Din pricina asta Neron l-a numit pe Pavel plagă a societăţii, înşelător şi, în sfârşit, i-a adus şi alte învinuiri, ca acelea pe care le rostiţi voi acum. L-a pus mai întâi în lanţuri, dar, pentru că nu l-a înduplecat să înceteze de a mai sfătui pe faţă, a pus, în cele din urmă, să fie omorât. Ce a păgubit cel omorât? Ce a folosit ucigaşul? Cât folos a avut Pavel cel ucis atunci, şi câtă pagubă Neron ucigaşul! Nu este, oare, căutat de întreaga lume ca un înger? Spun doar atât, ca să arăt numai bunătăţile din lumea aceasta dobândite de Pavel. Nu este, oare, Neron hulit de toţi ca o adevărată plagă a societăţii şi ca un demon?

4. Trebuie însă să vorbesc pentru cei credincioşi şi de bunătăţile primite pe lumea cealaltă, chiar dacă voi, necredincioşii, nu credeţi în existenţa lor, cu toate că ar trebui să credeţi în ele, întemeiaţi pe existenta bunătăţilor din lumea aceasta. Vă voi vorbi despre ele. Nu le voi trece cu vederea oricare ar fi părerea voastră.

Care vor fi bunătăţile cele de dincolo? Care va fi soarta lui Neron şi a lui Pavel?

Nenorocitul şi nefericitul Neron posomorât, trist, plin de ruşine şi roşu la faţă, cu ochii plecaţi în jos, va fi dus încolo unde este viermele cel neadormit şi focul cel nestins. Fericitul Pavel va sta cu multă îndrăznire chiar lângă tronul Împăratului ceresc, strălucind în lumină, îmbrăcat cu o slavă atât de mare, încât nu este întru nimic mai mică decât slava îngerilor şi a arhanghelilor; va primi o răsplată atât de mare cât trebuie să primească un om care şi-a afierosit trupul şi sufletul faptelor bine plăcute lui Dumnezeu. Aşa stau lucrurile pe lumea cealaltă. Multă răsplată aşteaptă pe cei care au făcut fapte bune, iar răsplata este şi mai mare când cei care au săvârşit faptele cele bune au trecut prin primejdii şi au suferit ocări şi necinste de la oameni. Dacă doi oameni săvârşesc aceeaşi faptă bună, unul însă o săvârşeşte fără nici o osteneală, iar altul cu multă osteneală, apoi şi cinstea şi cununile unuia şi ale altuia sunt deosebite. Acelaşi lucru se petrece şi în război: cel care săvârşeşte o faptă de vitejie este încununat, dar este cu mult mai mare cinstea şi răsplata aceluia care poate să-şi arate şi rănile căpătate în timp ce a săvârşit fapte de vitejie. Dar de ce vorbesc eu oare de răsplăţile date celor ce sunt în viaţă, când pe tot cuprinsul Greciei sunt proslăviţi ca salvatori şi apărători ai patriei cei care n-au adus alt folos concetăţenilor lor decât că au murit în război luptând pentru apărarea patriei? Oare râsul şi hazul v-au ocupat atât de mult viaţa voastră, încât nu cunoaşteţi nici aceste lucruri? Prin urmare, dacă nişte păgâni, care n-au avut deloc idei sănătoase, au putut să se gândească la aceasta, adică de a slăvi cu multă cinste pe cei care au murit pentru a-i apăra, fără să mai facă vreo altă faptă bună, cu atât mai mult va face Hristos asta, El care răsplăteşte cu daruri mult mai mari pe cei care-şi pun viaţa în primejdie pentru El. Hristos dă multă plată nu numai celor care au suferit persecuţiile, nu numai celor care au fost răniţi, închişi, ucişi şi junghiaţi pentru numele Lui, ci chiar şi acelora care doar au suferit ocări şi cuvinte insultătoare. Hristos a spus: “Fericiri veţi fi când vă vor urî pe voi oamenii şi când vă vor alunga şi vă vor ocări şi vor lepăda numele vostru ca un rău din pricina Fiului Domnului; bucuraţi-vă în ziua aceea şi săltaţi căci, iată, plata voastră multă este în ceruri”.6
6. Luca 6, 22-23.

Prin urmare, dacă suferinţa şi ocara poartă în sine răsplată pentru cei ce suferă şi sunt ocărâţi, atunci urmează că acela care împiedică suferinţa şi ocara lor nu face un serviciu celor ocărâţi, ci celor care ocărăsc şi care pricinuiesc suferinţa. Celor ocărâţi şi celor ce suferă le pricinuiesc pagubă, căci le curmă prilejul de a fi răsplătiţi şi le răpesc ocazia de a se bucura şi a sălta de veselie.

Pentru toate aceste motive ar fi trebuit să nu fi scris această lucrare şi să las ca vrăjmaşii monahismului să-şi continue opera lor, care le prilejuieşte monahilor mare bogăţie de bunătăţi şi-i face să aibă mai multă îndrăznire înaintea lui Dumnezeu. Totuşi, pentru că suntem mădulare unii altora, nu trebuie ca, pe de o parte, să ne îngrijim de soarta unor oameni care se găsesc într-o astfel de stare sufletească cum sunt prigonitorii monahilor, chiar dacă ei tăgăduiesc că prin asta le-am face vreun serviciu, iar pe de altă parte, să-i dispreţuim, în ce priveşte pe monahii prigoniţi, trebuie să spun că ei vor avea şi alte prilejuri de a căpăta răsplata lor, chiar dacă n-ar mai suferi nimic acum din partea prigonitorilor lor; în ce priveşte pe prigonitori însă, trebuie să spun că nu vor mai putea să se mântuie dacă nu vor pune capăt prigoanei.
De aceea voi lăsa la o parte pe monahii ocărâţi şi chi-nuiti şi mă voi adresa vouă, prigonitorilor. r Vă rog, şi mă cuceresc vouă, să daţi ascultare sfaturilor mele. Nu îndreptaţi sabia împotriva voastră înşivă, nu daţi Cu piciorul în bolduri!7
7. Fapte 9, 5.

Să nu supăraţi pe Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, în timp ce socotiţi că faceţi supărări oamenilor. Ştiu şi sunt convins că veţi lăuda gândul meu, dacă nu acum, negreşit mai târziu. Doresc însă ca această convingere s-o căpătaţi chiar acum, pentru ca nu cumva mai târziu să fie zadarnică încredinţarea că v-am sfătuit spre binele vostru. Tot astfel şi bogatul din Evanghelie,8 pe când trăia, socotea basme şi poveşti sfaturile şi îndemnurile profeţilor şi ale Legii (8. Luca 16, 19-31).

Când a ajuns însă pe lumea cealaltă, a preţuit sfaturile lor, dar n-a mai putut să aibă nici un folos de pe urma laudelor pe care le aducea acestor sfaturi; de asta a rugat pe patriarhul Avraam să trimită pe cineva din iad ca să spună celor de pe pământ păţania lui; se temea ca nu cumva ei, bătându-şi joc de dumnezeieştile Scripturi, să aibă soarta lui şi să pună preţ pe sfaturile Scripturilor doar atunci când nu vor mai avea nici un folos de pe urma preţuirii lor. Bogatul din Evanghelie n-a făcut atâta rău cât faceţi voi acum. Bogatul n-a dat lui Lazăr din mâncărurile de pe masa sa, dar nici nu a oprit pe alţii, care voiau să-i dea, şi nici nu l-a prigonit, aşa cum faceţi voi acum. L-aţi întrecut pe bogat nu numai în cruzime, dar şi altfel. După cum nu este acelaşi lucru a nu face bine cu a împiedica pe alţii care voiesc să facă bine, tot astfel nu este acelaşi lucru a lipsi de hrana trupească pe un înfometat, cu a împiedica pe alţii să hrănească pe un om căruia îi este foame grozav de hrana cea duhovnicească. Prin urmare, aţi întrecut în cruzime pe crudul bogat din Evanghelie în două privinţe: împiedicaţi pe alţii să potolească foamea duhovnicească a celui flămând şi vă purtaţi aşa de crud faţă de un suflet chinuit. Aşa au făcut şi iudeii altădată: împiedicau pe Apostoli să grăiască oamenilor cuvântul mântuirii. Voi însă sunteţi mai răi chiar decât iudeii. Iudeii făceau parte din ceata duşmanilor lui Hristos; din pricina duşmăniei au săvârşit toate nelegiuirile lor; voi însă luaţi chip de prieteni, dar vă dovediţi duşmani. Iudeii au biciuit, au ocărât, au hulit pe Apostoli, numindu-i şarlatani şi înşelători. Dar pentru toate acestea i-a lovit o pedeapsă atât de mare, încât nici o altă nenorocire de pe pământ nu poate fi asemenea nenorocirii căzute peste iudei: au fost cei dintâi şi singurii dintre toţi oamenii de sub soare care au pătimit ca nimeni alţii aceste grozăvii. Martor vrednic de credinţă al nenorocirilor lor este Hristos, Care spune aşa: “Va fi necaz mare, cum n-a mai fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi”. 9
9. Matei 24, 21.

Nu este timpul acum să povestim toate suferinţele iudeilor, totuşi este de neapărată trebuinţă să povestesc unele dintre ele. Nu voi vorbi eu, ci voi da cuvântul unui istoric iudeu, care istoriseşte exact toate suferinţele iudeilor. Ce spune el? După ce a povestit incendierea templului şi a descris acele nenorociri nemaiauzite, continuă:

5. “Aşa s-au petrecut lucrurile cu templul. Mare a fost mulţimea oamenilor care au pierit în oraş răpuşi de foamete, iar suferinţele îndurate de locuitorii oraşului sunt cu neputinţă de povestit. Era război în fiecare casă unde s-ar fi crezut că e numai umbră de mâncare. Rudele şi cei mai buni prieteni se încăierau între dânşii să-şi smulgă unii altora acele nenorocite merinde pentru întreţinerea vieţii. Nu erau crezuţi nici morţii că n-ar mai avea ceva de mâncare; hoţii cotrobăiau îmbrăcămintea celor morţi, mergeau cu gândul până acolo, încât socoteau că s-ar putea ca cineva să o facă pe mortul, spre a-şi scăpa astfel hrana ascunsă în sân. Cei lihniţi de foame stăteau cu gura căscată, mergeau cu pas nesigur, ca şi câinii turbaţi, rătăceau de colo-colo lovindu-se de uşile caselor, ca oamenii beţi; mânaţi de foame şi de necazurile prin care treceau, năvăleau de două sau trei într-un ceas în aceleaşi case. Nevoia îi silea să bage orice în gură; adunau lucruri pe care nu le-ar fi mâncat nici cele mai necurate animale; nu stăteau la îndoială să le mănânce; în sfârşit, au mers până acolo că au mâncat cingătorile, încălţămintele şi pieile jupuite de pe scuturi. Erau întrebuinţate ca hrană şi rămăşiţele de iarbă uscată; unii strângeau murdăria omenească şi vindeau cea mai mică bucăţică cu patru drahme atice.10
10. Adică 3,72 bani de aur.

Ce veţi spune însă când veţi afla că din pricina grozăviei foamei oamenii nu s-au mărginit numai la alimente neînsufleţite? Vreau să fac cunoscută o întâmplare, înfricoşătoare ochilor şi de necrezut urechilor. O asemenea faptă nu s-a petrecut nici printre greci, nici printre barbari. Spre a nu părea celor de mai târziu că spun lucruri cu neputinţă de crezut, aş fi trecut cu dragă inimă sub tăcere grozăvia ce o voi povesti, dacă n-aş fi avut nenumăraţi martori care să-mi adeverească cele întâmplate. De altfel, aş face un neînsemnat hatâr patriei mele dacă aş trece sub tăcere nenorocirile suferite.

O femeie, care locuia dincolo de Iordan, cu numele Maria, fiica lui Eleazar, din satul Vitezo, care se tălmăceşte “casa isopului”, nobilă şi bogată, s-a refugiat cu ceilalţi locuitori în Ierusalim; asediul oraşului a prins-o aici. Tiranii i-au răpit toată averea adusă cu ea din Pereea în oraş. Fel de fel de oameni năvăleau în flecare zi în casa ei, până ce i-au răpit şi odoarele ce-i mai rămăseseră, prin vânzarea cărora ar mai fi putut să-şi cumpere ceva de mâncare. Răzvrătire cumplită a cuprins sufletul femeii; adeseori întărâta împotriva ei, prin insulte şi prin blesteme, pe cei ce veneau s-o jefuiască. Dar nici unul nu s-a înfuriat atât de mult şi nici nu s-a înduioşat de chinurile ei ca s-o omoare. Trebuia deci să-şi dea toată silinţa ca să găsească ceva de mâncare; dar era greu de găsit oriunde s-ar fi dus, iar foamea o chinuia din ce în ce mai tare. Mai mult decât foamea, o mistuiau însă mânia şi revolta împotriva tuturor nedreptăţilor pe care le suferise. Ca să scape de chin, şi-a luat ca sfătuitor, pe lângă strigătul stomacului, mânia şi şi-a îndreptat mâinile şi gândul spre rodul pântecului său. Punând mâna pe prunc – avea un copil de ţâţă – a spus:

– “Pentru ce să te păstrez şi să te cresc, copile dragă? Pentru război, pentru foamete sau pentru asediu? Dacă vom scăpa cu viaţă, ne aşteaptă robia romanilor. Foamea care ne stăpâneşte este o altă robie. Asediaţii sunt mai cumpliţi şi decât romanii, şi decât foametea. Haide, vino, potoleşte-mi foamea cu trupul tău! Fii blestem pentru asediaţi, basm pentru lume, singura grozăvie ce mai lipsea din lanţul nenorocirilor ce au căzut pe capul poporului iudeu.

Spunând aceste cuvinte, şi-a omorât copilul, apoi l-a fript şi l-a mâncat pe jumătate; restul l-a acoperit, păstrându-l pentru mai târziu, îndată au venit asediaţii, atraşi de mirosul fripturii nelegiuite. Şi au ameninţat-o pe femeie că o omoară pe loc dacă nu le va arăta mâncarea ce pregătise. Femeia le-a răspuns că le-a păstrat o porţie bună şi a descoperit ce mai rămăsese din copilul ei. La vederea rămăşiţelor copilului, frică şi cutremur i-au cuprins şi-au înlemnit.

– Acesta-i propriul meu copil, le-a spus ea; iar fapta tot eu am săvârşit-o. Mâncaţi din el, căci şi eu am mâncat! Nu fiţi mai slabi ca o femeie şi nici mai miloşi decât o mamă! Dacă vouă vi-i teamă să mâncaţi şi refuzaţi jertfa mea, atunci să rămână restul pentru mine, căci eu am mai mâncat jumătate din copil!

Asediaţii au ieşit din casă tremurând. Cu toată foamea lor, le-a fost teamă să pună ceva în gură şi au lăsat mamei o astfel de mâncare. S-a aflat îndată în tot Ierusalimul fapta nelegiuită a acelei mame. Fiecare, când se gândea la această crimă, tremura ca şi cum el singur ar fi săvârşit-o. Toţi înfometaţii Ierusalimului îşi doreau moartea şi fericeau pe cei care au murit mai înainte de a auzi şi a vedea asemenea grozăvie. Au aflat şi romanii despre fapta asta. Unora nu le venea să creadă, altora le era milă de suferinţele ierusalimitenilor, dar pe cei mai mulţi dintre romani acest fapt i-a făcut să urască şi mai mult poporul iudeu”.11
11. losif Flaviu, De Bello Judaico, cartea VI, capitolele 7 şi 8.

6. Aceste suferinţe au avut de îndurat iudeii şi altele cu mult mai cumplite decât acestea, nu numai pentru că au răstignit pe Hristos, ci şi pentru că au împiedicat mai târziu pe Apostoli să propovăduiască mântuirea noastră. Fericitul Pavel i-a învinuit de acelaşi lucru şi le-a profeţit nenorocirile ce vor veni peste ei, spunându-le: “Dar la urmă a ajuns peste ei mânia”.12

– Dar ce legătură au toate acestea cu noi?, vor obiecta negreşit prigonitorii monahilor, noi nu îndepărtăm pe nimeni nici de credinţă, nici de predicarea cuvântului Evangheliei.

– Spune-mi, te rog, ce folos are credinţa dacă viaţa nu este curată? Poate însă nu cunoaşteţi acest adevăr pentru că n-aţi auzit toată doctrina creştină. Vă voi enumera eu toate poruncile lui Hristos. Cercetaţi cu atenţie poruncile lui Hristos, şi veţi vedea că pedepsele hotărâte de El privesc purtarea noastră şi faptele noastre şi că nu sunt hotărâte pedepse numai pentru credinţă şi învăţătură. Când Domnul S-a urcat pe munte şi a văzut mult popor adunat în jurul Lui, pe lângă alte învăţături, a spus: “Nu oricine-Mi zice: Doamne! Doamne! va intra întru împărăţia cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu. Mulţi îmi vor spune în ziua aceea: Au nu în numele Tău am proorocit şi în numele Tău am scos draci şi în numele Tău am făcut multe minuni? Şi atunci le voi mărturisi: Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea, nu vă ştiu pe voi”.15 Mai mult, Hristos a spus că cel ce aude, dar nu face cuvintele Lui, este asemenea unui nebun care-şi zideşte casă pe nisip, uşor doborâtă de râuri, de ploi şi de vânturi.14 Iar, în altă parte, vorbind poporului, spune: După cum pescarii când scot plasa aruncă peştii cei răi, tot astfel va fi şi în ziua judecăţii, când îngerii vor arunca în cuptorul cel cu foc pe toţi păcătoşii!15
12. I Tes. 2, 16.
13. Matei 7, 21-23.
14. Matei 7, 24-27.
15. Matei 13, 47-50.

Vorbind despre oamenii desfrânaţi şi stricaţi, spunea: “Se vor duce acolo unde este viermele cel neadormit şi focul cel nestins”.16 Şi iarăşi spune: “Un împărat a făcut nuntă fiului său17… şi văzând pe un om îmbrăcat cu haine murdare, i-a spus: “Prietene, cum ai intrat aici neavând haină de nuntă?” Iar el a tăcut. Atunci a spus slugilor lui: “Legaţi-i mâinile şi picioarele şi aruncaţi-1 în întunericul cel mai din afară”.18 A ameninţat cu aceste cuvinte pe desfrânaţi şi stricaţi. Fecioarele care n-au fost primite de mire au fost lăsate afară pentru cruzimea şi neomenia lor.19 Alţii, tot pentru aceeaşi pricină, “se vor duce in focul cel veşnic, pregătit diavolului şi îngerilor lui”.20 Vor fi osândiţi chiar şi cei care vorbesc la întâmplare şi fără socoteală: “Din cuvintele tale te vei îndrepta, spune Domnul, şi din cuvintele tale te vei osândi”.21
16. Marcu 9, 44.
17. Matei 22, 2.
18. Matei 22, 11-13.
19. Matei 25, 1-12.
20. Matei 25, 41.
21. Matei 12, 37.

După toate aceste cuvinte ale Mântuitorului, mai putem oare spune că ne temem în zadar de felul în care ne ducem viaţa şi că în zadar depunem toate sforţările pentru latura practică a învăţăturii creştine? Nu cred că veţi mai avea această părere, afară numai de cazul că aţi susţine că şi Hristos a spus în zadar toate aceste cuvinte, şi altele mai multe decât acestea, căci nu le-am spus pe toate. Dacă nu m-aş teme că lungesc vorba, aş aduce mărturie învăţăturile profeţilor, ale fericitului Pavel şi ale celorlalţi Apostoli, spre a vedea ce mare preţ pune Dumnezeu pe faptele omului. Socot însă că sunt de ajuns şi textele pe care le-am citat. Mai bine spus, sunt de-ajuns nu numai textele acestea, ci chiar şi o mică parte din ele. Când Dumnezeu dă o poruncă, chiar dacă această poruncă este rostită o singură dată, porunca aceea trebuie primită în aşa chip ca şi cum ar fi fost spusă de nenumărate ori.

7. Vrăjmaşii vieţii monahale poate că vor obiecta:

– Ce vrei să spui cu aceste cuvinte? Cei care rămân în lume şi nu se retrag în pustie, cei care nu se călugăresc, nu vor putea săvârşi aceste fapte a căror neîndeplinire atrage asupra noastră o pedeapsă atât de mare?

– Aş dori tot atât de mult ca şi voi, ba încă mai mult, şi adeseori m-am rugat să nu mai fie nevoie de mănăstiri. Aş dori să fie în lume atât de mare înţelegere şi bună rânduială, încât nimeni să nu mai aibă nevoie să fugă în pustie. Dar pentru că toate s-au întors cu susul în jos, iar oraşele, deşi au tribunale şi legi, sunt pline de fărădelegi şi de nedreptăţi, iar pustia gâlgâie de roadele vieţuirii creştine, oamenii care doresc liniştea părăsesc oraşele şi îmbrăţişează pustia. De aceea nu este drept ca voi să căutaţi pricină celor care scot din lume pe cei ce vor să scape de această tulburare şi frământare; nu este drept să căutaţi pricină celor care îi duc pe aceştia într-un port liniştit; dimpotrivă, ar trebui să căutaţi pricină celor care fac ca oraşele să fie atât de neprielnice locuirii, atât de nepotrivite unei vieţuiri creştine, încât cei care vor să se mântuiască sunt siliţi să caute pustia.

Să ne închipuim că cineva la miezul nopţii ia o tortă şi dă foc unei case mari cu mulţi locatari, punând în primejdie viata celor care dorm înăuntru. Spune-mi, te rog, acum pe cine l-am acuza de crimă: pe cel care i-a deşteptat din somn pe cei care dormeau şi i-a scos afară din casa aceea sau pe cel care dând foc casei pusese în pericol de moarte şi pe cei scoşi afară din casă şi pe cel care i-a scos? Un alt exemplu. Cineva vede că locuitorii unui oraş suferă sub guvernarea unui tiran, că sunt loviţi de tot felul de neplăceri, că viata lor e ameninţată din pricina nenumăratelor răscoale. Acest om convinge pe cine poate dintre locuitorii oraşului să fugă în vârfurile munţilor şi, o dată cu înduplecarea lor, le dă şi o mână de ajutor ca să poată pleca. Spune-mi, te rog, pe cine ai osândi? Pe omul care a dus pe locuitorii ameninţaţi de primejdii dintr-un loc plin de frământare într-un loc liniştit sau pe cel care a pricinuit toată tulburarea şi primejdia din oraş? Să nu socoteşti că starea de azi a societăţii este mai bună decât aceea a unui oraş condus de un tiran; nu, ci cu mult mai cumplită, îţi face impresia că a pus stăpânire pe întreaga lume nu un om, ci un duh rău, un tiran sălbatic şi crud, care a năvălit peste sufletele oamenilor cu toată falanga lui. Apoi, acest duh rău, ca dintr-o cetăţuie, dă de acolo de sus tuturor oamenilor în fiecare zi porunci nelegiuite şi ticăloase, nu numai pentru desfacerea căsătoriilor, nici numai pentru împărţirea şi pentru confiscarea averilor, nici numai pentru uciderea pe nedrept a oamenilor, ci dă porunci cu mult mai cumplite decât acestea: porunceşte să fie smuls sufletul din legătura lui cu Dumnezeu, lângă care se simţea atât de bine, să fie dat slugilor lui necurate şi să fie silit să trăiască împreună cu ele. Slugile, o dată ce au pus mâna pe suflet, se poartă cu el cu neruşinare şi ocări, aşa cum e şi firesc să facă nişte demoni răi, care cu furie şi cu înverşunare doresc pierderea şi ruşinarea noastră. Dezbracă sufletul de toate hainele virtuţii şi-l îmbracă cu zdrenţele viciului, zdrenţe murdare, sfâşiate şi pline de miros urât; şi ajunge sufletul mai urât la înfăţişare decât dacă ar fi gol. Iar după ce l-au umplut de toată necurăţenia lor, slugile duhului celui rău nu încetează de a se lăuda cu aceste umilinţe cu care au copleşit sufletul. Nu cunosc saţiu al acestei împreunări ticăloase şi nelegiuite, sunt ca beţivii: cu cât beau mai mult, cu atât le arde mai mult gura după băutură. Tot astfel şi slugile duhului celui rău, mai cu seamă atunci se înverşunează împotriva sufletului şi se năpustesc cu mai multă furie şi mai sălbatic asupra lui, când îl fac să păcătuiască mai mult, când îl săgetează din toate părţile cu ideile lor nelegiuite, când îl muşcă, când varsă în el otrava cugetării lor; şi nu lasă sufletul din mâini până ce nu ajunge să gândească şi să lucreze ca ei, sau până ce nu văd că sufletul a părăsit trupul. Nu este oare acest mod de a te purta cu oamenii mai cumplit şi mai groaznic decât tirania, captivitatea, revoluţia, robia, războiul, naufragiul, foametea? Cine este, oare, atât de crud şi de sălbatic, atât de lipsit de judecată şi de neomenos, atât de lipsit de milă şi de nepăsător, încât să nu dorească, atât cât îi stă în putinţă, să libereze de această nebunie şi umilire sufletul omenesc care suferă atâtea umiliri şi este atât de încercat, ci, dimpotrivă, să treacă pe lângă el fără să-i pese de suferinţa lui? Dacă omul care săvârşeşte asupra sufletului omenesc umilirile despre care am vorbit mai sus are un suflet crud şi împietrit, spune-mi, te rog, cum să calific pe acei oameni care fac un rău şi mai mare? Care este acest rău? Prigoana şi războiul dus pe toate căile împotriva acelora care doresc să se arunce în mijlocul primejdiilor, care sunt gata să pună mâna în gâtul fiarei, care înfruntă primejdiile şi mirosul otrăvitor numai ca să smulgă din gura duhului celui rău sufletele chinuite. Astfel de oameni ar trebui lăudaţi şi faptele lor urmate, iar nu prigoniţi şi atacaţi pe toate căile.

– Ce spui?, îmi vor obiecta vrăjmaşii vieţii monahale. Toţi locuitorii oraşelor, toţi care trăiesc în lume, sunt sortiţi pieirii şi naufragiului? Trebuie deci să părăsească oraşele şi lumea, să lase pustii oraşele şi satele, să se mute în pustie şi să locuiască pe vârfurile munţilor? Aceasta porunceşti? Astfel de legiuiri dai societăţii omeneşti?

– Vai de mine! Departe de mine gândul acesta! Dimpotrivă, după cum spuneam mai sus, aş dori şi mă rog să ne bucurăm de o pace atât de adâncă în lume şi să fie nimicită tirania răutăţilor amintite mai sus, încât nu numai să nu fie nevoie ca locuitorii oraşelor şi ai satelor să ia drumul munţilor, dar chiar cei ce locuiesc de mult timp, ca nişte surghiuniţi, în pustie şi în munţi să se întoarcă din nou în oraşele şi satele lor. Dar se poate întâmpla asta? Mă tem ca nu cumva, în dorinţa de a-i reda societăţii pe aceşti oameni, să nu-i dau în mâinile duhurilor celor rele şi, voind să-i scap de pustie şi de fuga de lume, să-i fac eu însumi să-şi piardă creştineasca lor vieţuire şi liniştea lor. Iar dacă, punându-mi în fată marea mulţime a locuitorilor oraşelor, ai gândi că m-aş nelinişti şi m-aş teme de perspectiva unei condamnări la pieire a întregii lumi, voi lua în sprijinul gândului meu cuvintele lui Hristos şi cu ajutorul lor îţi voi combate această obiecţie. Într-adevăr, cred că nu vei avea atâta îndrăzneală încât să combaţi cuvintele Celui ce ne va judeca la a doua venire. Ce spune Hristos? “Strâmtă este uşa şi îngustă este calea care duce la viaţă şi putini sunt cei care o află”.22
22. Matei 7, 14.

Dacă puţini găsesc calea care duce la viaţă, apoi cu mult mai puţini sunt cei care pot să meargă până la capătul ei. Nu toţi cei care au pus piciorul pe ea au fost în stare să ajungă până la capătul căii. Unii s-au oprit chiar de la primii paşi, alţii la mijlocul ei, mulţi s-au înecat chiar când au ajuns în port. Şi tot Hristos spune: “Mulţi sunt chemaţi dar puţini aleşi”.23
23. Matei 22, 14.

Prin urmare, pentru ce aduci astfel de obiecţii spuselor mele, când Însuşi Hristos spune că cea mai mare parte a omenirii va pieri şi numai o mică parte se va mântui? Dacă nădăjduieşti că poţi să-mi închizi gura cu argumentul că n-aş avea îndrăzneala să osândesc la pieire majoritatea oamenilor, atunci trebuie să-ti spun că faci acelaşi lucru ca şi atunci când, vorbindu-ţi despre cele petrecute pe timpul lui Noe,24 te-ai minuna pentru ce toţi oamenii au pierit şi au scăpat de o pedeaptă atât de mare numai doi, trei oameni.
24. Fac. 6, 1-8, 16.

Nu voi face însă această greşeală şi nu voi sacrifica adevărul de dragul celor mulţi. Păcatele contemporanilor noştri nu sunt mai mici decât pe timpul lui Noe, ba putem spune că sunt mult mai grozave, mai cu seamă că nu încetăm de a păcătui, deşi Hristos ne-a ameninţat cu gheena. Spune-mi, te rog: cine nu face “nebun” pe fratele său?25 Şi, totuşi, această faptă atrage pedeapsa focului gheenei. Cine nu s-a uitat cu ochi pofticioşi la o femeie?26 Şi, totuşi, această faptă este socotită adulter; iar preacurvarul cade în aceeaşi osândă a gheenei.27 Cine n-a jurat?28 Şi, totuşi, această faptă porneşte negreşit de la Cel rău; iar tot ce vine de la Cel rău are parte negreşit de gheenă. Cine n-a invidiat vreodată pe semenul său? Şi, totuşi, şi această faptă ne face mai răi decât păgânii şi vameşii; şi este ştiut de toată lumea că cei care sunt mai răi decât păgânii şi vameşii nu pot scăpa de gheenă. Cine a alungat din inima lui toată ura şi a iertat toate greşelile greşiţilor lui?29 Şi, totuşi, nimeni din cei care au auzit învăţăturile lui Hristos nu va tăgădui că este dat chinurilor gheenei cel care nu iartă greşelile altora.30 Cine n-a slujit lui Mamona? Şi, totuşi, neapărat cel care slujeşte lui Mamona se leapădă de slujirea lui Hristos; iar cel care leapădă slujirea lui Hristos îşi pierde neapărat şi mântuirea.31 Cine n-a grăit de rău pe altul pe ascuns?32 Şi, totuşi, chiar Vechiul Testament porunceşte ca aceia care săvârşesc acest păcat să fie osândiţi la moarte.
25. Matei 5, 22.
26. Matei 5, 28.
27. I Cor. 6, 9.
28. Matei 5, 33-37.
29. Matei 6, 12.
30. Matei 18, 23-35.
31. Matei 6, 24.
32. Matei 7, 1-5.

Cum ne mângâiem când săvârşim atâtea păcate? Ne mângâiem cu gândul că toţi, ca şi cum am fi înţeleşi, ne aruncăm în prăpastia păcatului. Acest gând este cea mai bună dovadă a ticăloşiei care ne stăpâneşte; şi ar trebui ca acest gând, în loc să ne mângâie de păcatele ce le săvârşim, să fie pricina unei şi mai mari dureri sufleteşti. Faptul că sunt mulţi oameni care săvârşesc aceleaşi păcate ca şi noi nu ne micşorează nici păcatele şi nici nu ne scapă de osândă.

Dacă cineva îşi pierde orice nădejde de mântuire la auzul celor spuse, să aştepte puţin, şi atunci îşi va pierde şi mai mult nădejdea, când vom spune că sunt păcate mult mai grele decât cele amintite mai sus, cum este de pildă jurământul fals. Dacă jurământul este o faptă drăcească, apoi ce pedeapsă vom primi dacă vom călca în picioare jurămintele şi vom jura fals? Dacă numai cuvântul “nebun” spus aproapelui nostru atrage cu sine pedeapsa gheenei, ce pedeapsă vom atrage asupra noastră când facem de ruşine pe aproapele nostru cu nenumărate ocări, adeseori fără să ne fi făcut vreun rău? Dacă numai ura merită pedepsită, cât de mare va fi chinul dacă mai şi prigonim?

Dar să nu vorbesc mai mult acum despre aceste lucruri; să vorbesc de ele la locul lor. Oare, fără a mai aduce altă dovadă, pricina care m-a silit să scriu această carte nu este o îndestulătoare dovadă a răului ce a cuprins societatea noastră? Dacă nepăsarea faţă de propriile tale păcate şi păcătuirea necontenită sunt cea mai mare răutate, apoi în care grad de răutate vom aşeza pe noii legiuitori ai acestei legislaţii noi şi foarte ciudate, care; cu multă cutezanţă, persecută pe dascălii virtuţii mai mult decât persecută alţii pe dascălii viciului şi duc război mai mult împotriva celor care vor să îndrepte societatea decât împotriva celor care o strică? Mai mult încă, pe aceştia din urmă nici nu-i fac de ruşine, nici nu-i ţin vreodată de rău, pe când pe cei dintâi abia de-i pot suferi. Prin cele ce spun şi prin cele ce fac, duşmanii vieţii monahale aproape că strigă: “Trebuie să ne ţinem cu dinţii de păcat, să nu ne întoarcem nicidecum la virtute! Trebuie să îndepărtăm din mijlocul societăţii nu numai pe cei care practică virtutea, dar şi pe acei care îndrăznesc să ridice glasul întru apărarea ei”.

Către tatăl necredincios1

1. Cele grăite în prima parte sunt îndestulătoare să uimească şi să înfricoşeze. Dacă aş spune despre cele întâmplate cuvintele profetice: “Spăimântatu-s-a cerul de acestea, iar pământul s-a înfricoşat încă şi mai mult” 2 şi “Spăimântare şi înfricoşare s-au făcut pe pământ”3, apoi la timp potrivit aş rosti aceste cuvinte.
1. P. G. XLVII, col. 331-348.
2. Ier. 2, 12.
3. Ier. 5, 30.

Dar grozăvia faptelor nu se mărgineşte la atât. Mai grozav este faptul că nu se revoltă şi nu se pornesc împotriva monahilor numai străinii, cei fără nici o legătură de sânge cu tinerii sfătuiţi să se facă monahi, ci am aflat că şi rudele, şi părinţii s-au pornit cu mânie împotriva monahilor.

Ştiu că multora nu li se pare prea ciudat dacă părinţii tinerilor, sfătuiţi să îmbrăţişeze viaţa monahală, au o astfel de purtare faţă de călugări, dar tot ei spun că turbează de mânie când văd că oameni care nu sunt nici părinţi, nici rude, nici prieteni, nici legaţi prin vreo altă legătură cu aceşti tineri care preferă filosofia3bis, şi liniştea munţilor în locul zgomotului oraşelor, iar adeseori chiar oameni necunoscuţi, nu pot să sufere pe propovăduitorii vieţii monahale, ba încă îi atacă, le poartă război, îi acuză.
3 bis. În limbajul Sfinţilor Părinţi, adevărata filosofie este vieţuirea creştină, după modelul oferit în Hristos.

După părerea mea nu trebuie să ne pară ciudat asta, ci altceva.

Nu e deloc ciudat ca aceia care nu au nici un drept de rudenie sau de prietenie să se întristeze de fericirea altora; asta o fac, pe de o parte, pentru că sunt mistuiţi de invidie, iar pe de altă parte, pentru că în răutatea lor socotesc pieirea altora drept propria lor fericire. Cei care au o astfel de socotinţă sunt însă nişte ticăloşi şi nişte nenorociţi. Dar a părinţii acestor tineri, cei care i-au crescut, cei care se roagă în fiecare zi ca să vadă pe copiii lor mai buni, cei care sacrifică totul şi suferă toate greutăţile în vederea acestui scop, tocmai aceştia, schimbaţi pe neaşteptate, ca de beţie, să se întristeze când copiii lor sunt sfătuiţi să trăiască cu înţelepciune, ei bine, acest lucru este mai ciudat decât orice şi afirm că aceasta este o dovadă îndestulătoare că societatea noastră merge spre prăbuşire. Aşa ceva nu s-a auzit nici pe vremea când închinarea la idoli era stăpână, şi stăpână puternică şi strălucită. Ba da, o singură dată s-a întâmplat aşa ceva în Atena, dar Atena pe vremea aceea era stăpânită de un tiran. Atunci nu părinţii au fost aceia care au făcut fapte asemănătoare celor petrecute în timpul nostru, ci cei care au pus stăpânire pe Acropole, pe conducerea oraşului. Şi n-au făcut-o toţi, ci numai cel mai ticălos dintre ei: acesta a chemat pe Socrate în fata tribunalului şi i-a poruncit să nu mai dea lecţii de filosofîe. Ticălosul acela însă era un tiran, un necredincios, un om crud, nu se dădea în lături de la nimic ca să distrugă societatea, îşi găsea cea mai mare plăcere în a face rău altora; şi, pentru că ştia că o astfel de poruncă putea duce la prăbuşire chiar cea mai înfloritoare societate, a avut cutezanţa să poruncească omorârea lui Socrate. Aceştia din timpul nostru însă sunt oameni credincioşi, trăiesc aşa-zicând în oraşe conduse de legi bune, se gândesc la viitorul copiilor lor, dar, cu toate acestea, îndrăznesc şi nu se ruşinează să rostească aceleaşi cuvinte ca şi tiranul Atenei faţă de cei împilaţi de el!

Prin urmare, mai ciudată decât purtarea străinilor trebuie să ni se pară purtarea părinţilor.

Din această pricină nu mă voi ocupa deloc de ce fac şi ce gândesc străinii, îi voi lăsa la o parte. Voi vorbi însă cu dragoste şi cu multă bunătate către părinţii care se îngrijesc de copii, dar, mai bine spus, care ar trebui să se îngrijească de ei, dar nu se îngrijesc deloc; îi voi ruga numai atât: să nu se supere, să nu se revolte dacă cineva le-ar spune că ştie mai bine decât ei ce le este folositor copiilor lor.

Nu-i destul să fii tată spre a putea învăţa pe copil ce este de folos; faptul că eşti tată îţi poate da doar dreptul de a-ţi iubi copilul, dar nici faptul că-i eşti tată, nici dragostea de copil nu sunt îndestulătoare ca să-l înveţi bine ce-i este de folos. Dacă lucrurile ar sta aşa, ar însemna că nici un alt om, în afară de tatăl copilului, n-ar putea să vadă ce este şi ce nu este folositor copilului său, deoarece nici un om n-ar putea să-l iubească mai mult decât tatăl lui. Dar, după cum se vede în societatea noastră, chiar părinţii mărturisesc prin hotărârile lor că nu ştiu să-şi crească copiii; îi duc la dascăli, îi încredinţează pedagogilor, îşi iau în ajutorul lor nenumăraţi sfetnici cu care se sfătuiesc despre alegerea ocupaţiei în vederea căreia trebuie educat copilul. Şi ceea ce-i mai ciudat este că adeseori părinţii, după ce au hotărât într-un fel educaţia copilului, renunţă la hotărârea lor şi primesc hotărârea altora. Să nu vă supăraţi dacă vă voi spune că eu cunosc mai bine decât voi ce le e de folos copiilor. Dacă nu vă voi dovedi aceasta în cele ce urmează, ei bine, atunci să mă huliţi că sunt un încrezut, un ciumat, un duşman al firii omeneşti.

2. Cum se va învedera acest lucru? De unde vom şti cine vede drept folosul copilului şi cine este acela căruia i se pare că vede, dar nu vede deloc folosul lui?

Acest lucru se va învedera dacă voi face ca ideile mele să fie puse la probă şi să se ia la întrecere cu ideile altora, ca nişte luptători în arenă; nişte arbitri obiectivi să hotărască care dintre aceste idei sunt mai bune.

Legea luptei porunceşte să ne războim numai cu creştinii care au aceste idei greşite şi numai împotriva acestora să luptăm, altceva legea luptei nu ne cere. “Ce drept am eu, spune fericitul Pavel, ca să judec pe cei care nu sunt creştini”? (I Cor. 5, 12)

Dar pentru că se întâmplă ca, în societatea noastră, mulţi tineri atraşi de vieţuirea cerească să fie copiii unor părinţi necredincioşi şi cu toate că legea luptei ne scuteşte de a ne război cu aceşti părinţi, totuşi din proprie iniţiativă şi cu dragoste mă voi pregăti să lupt mai întâi cu aceşti părinţi necredincioşi.

Ar fi foarte bine dacă aş avea de luptat numai cu părinţi necredincioşi, chiar dacă lupta este mai grea şi terenul de luptă are multe părţi slabe, căci “omul sufletesc nu primeşte pe cele ale Duhului, deoarece pentru el acestea sunt nebunie”.5
5. I Cor. 2, 14.

Faţă de aceşti părinţi necredincioşi mă găsesc în situaţia unui om care ar voi să convingă pe un altul să iubească o împărăţie, fără însă să-l fi convins mai întâi de existenţa acelei împărăţii. Deşi mă găsesc la aşa de mare strâmtorare, întrucât argumentele creştine n-au valoare în ochii unor necredincioşi, totuşi aş fi dorit ca lupta mea să fie dusă numai împotriva acestor părinţi necredincioşi.

Am toate drepturile şi-mi stau la dispoziţie toate argumentele să vorbesc unui tată creştin, deşi bucuria pe care mi-o dau drepturile şi argumentele mele este umbrită de mare ruşine. Mă ruşinez când sunt silit să vorbesc unor părinţi creştini despre lucruri pe care ar trebui să le vorbesc numai părinţilor păgâni şi mă tem ca nu cumva un părinte păgân să-mi obiecteze, pe bună dreptate, că şi părinţii creştini gândesc la fel ca ei în privinţa creşterii copiilor. Nădăjduiesc că prin ajutorul lui Dumnezeu voi câştiga cu uşurinţă de partea mea pe părinţii păgâni, dacă vor fi înţelepţi, repede îi voi face nu numai să iubească viaţa monahală, dar să dorească şi învăţătura creştină, temeiul acestei vieţi. Atât de puţin mă tem de a mă lupta cu ei, încât voi începe lupta după ce mai întâi îi voi înverşuna mai mult prin cuvintele mele.

Să presupunem că tatăl unui tânăr nu-i numai păgân, ci şi un om foarte bogat, un om cu multă vază; că este un mare demnitar, că are moşii întinse, multe case şi aur cu nemiluita. Mai mult, să presupunem că este cetăţean al unei mari împărăţii, că se coboară din strămoşi iluştri, că nu are decât un singur copil, că nici nu nădăjduieşte să mai aibă alţii şi că asupra acestui singur copil îi sunt îndreptate toate grijile şi toate nădejdile sale. Să presupunem apoi şi că acest copil este un băiat bun şi talentat; toată lumea nădăjduia să se urce până la rangul social al tatălui său, ba încă să-l şi întreacă, ajungând într-o dregătorie mai strălucită decât a lui; în sfârşit, să-l depăşească în toate privinţele în viaţă. Apoi, în mijlocul atâtor nădejdi, să presupunem că se apropie de el cineva, că-i vorbeşte de viaţa plină de înţelepciune a monahismului, că-l convinge să dispreţuiască şi bogăţia, şi gloria şi să îmbrace o haină groasă, că-l convinge să părăsească oraşul şi să fugă în munţi, iar acolo să sădească, să ude, să care apă şi să facă tot ce fac monahii, îndeletniciri în aparenţă josnice şi umilitoare; că-l convinge să umble desculţ, să se culce pe pământ, să slăbească, să se îngălbenească la faţă tânărul acela frumos, care trăia în lume înconjurat de atâta lux şi cinste, să umble îmbrăcat mai prost decât slugile sale tânărul acela care avea tot ce-i trebuia ca să fie bogat şi slăvit.

Prin situaţia creată mai sus, n-am dat oare duşmanului o mulţime de puncte slabe poziţiei mele? N-am făcut destul de puternic pe potrivnicul meu? Iar dacă nu i-am dat destul avans, îi voi mai da încă alte avansuri spre a socoti poziţia sa cu neputinţă de biruit.
Să presupunem că, după ce fiul său a luat o astfel de hotărâre, tatăl lui pune totul în mişcare spre a-l aduce acasă, dar toate încercările lui au fost zadarnice, pentru că fiul stă ca înfipt în piatră şi nu poate fi clintit nici de râuri, nici de ploaie, nici de vânturi.6
6. Matei 7, 25.

Să presupunem că tatăl lui plânge, varsă lacrimi, aţâţă şi mai mult mânia oamenilor împotriva noastră, a călugărilor, rosteşte necontenit tuturor celor pe care-i întâlneşte astfel de hule şi învinuiri împotriva noastră:
“L-am născut pe acest copil, l-am crescut, m-am chinuit pentru el toată viaţa mea, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, am suferit cât am putut, atât cât trebuie pentru a creşte un copil, îmi puneam cele mai bune nădejdi în el, am vorbit cu pedagogi, am rugat pe dascăli, am cheltuit banii, de multe ori am vegheat îngrijindu-mă de buna lui purtare, de educaţia şi instrucţia lui, ca să nu fie cu nimic mai prejos decât înaintaşii lui, ci, dimpotrivă, să ajungă mai strălucit ca ei. Mă aşteptam să aibă grijă de bătrâneţile mele, mă gândeam să-i caut cu timpul o soţie, să-l căsătoresc, să-i dau o slujbă, să-l fac mare demnitar. Dar pe neaşteptate, ca un trăsnet, o furtună năprasnică s-a abătut, nu ştiu din ce parte, asupra corăbiei celei mari încărcate cu multe mărfuri, după ce străbătuse mări întinse, după ce avusese vânturi potrivite, şi, când era aproape de port, furtuna a cufundat-o înainte de a arunca ancora.

Furtuna a pricinuit nu numai pierderea averii, ci şi moartea unui om atât de bogat. Aşa am păţit şi eu! Nişte oameni blestemaţi, criminali şi şarlatani (poate să ne numească şi aşa, că nu ne supărăm) au răpit ca nişte căpetenii de hoţi, din atât de mari nădejdi, pe sprijinitorul bătrâneţilor mele, l-au dus în cuiburile lor, l-au încântat cu farmecele lor; îi place mai mult să înfrunte pumnalul, focul, fiarele şi orice altceva, decât să se întoarcă la fericirea de mai înainte. Iar mai cumplit în toate acestea e că, înduplecându-l pe fiul meu să ducă o astfel de viaţă, îşi dau aerul că ştiu mai bine decât mine folosul copilului meu. Pustii îmi sunt casele, pustii ogoarele! Întristaţi şi ruşinaţi sunt ţăranii care lucrează pe ogoarele mele; întristate şi ruşinate, slugile mele! Duşmanii se bucură de nenorocirile ce au venit pe capul meu, iar prietenii îşi acoperă faţa de durere, nu mai am nici o dragoste de muncă, îmi vine să pun foc şi să ard totul: şi case, şi ogoare, şi cirezi de vite, şi turme de oi. La ce-mi vor folosi toate acestea dacă a ajuns prizonier şi robeşte la nişte barbari nemiloşi într-o robie mai amară decât moartea? Am poruncit tuturor slugilor mele să poarte haine negre, să-şi presare cenuşă pe cap; am pus bocitoare să jelească şi le-am poruncit să bocească cu mai mult foc decât dacă l-aş fi văzut mort pe fiul meu. Iertaţi-mă dacă fac aceasta. Durerea îmi este mai mare decât durerea ce-aş fi avut-o de-mi murea copilul! Mi se pare că mă supără şi lumina, îmi este necaz şi pe razele soarelui, când mă gândesc că ele arată lumii înfăţişarea mizerabilă a acelui copil, când îl văd îmbrăcat mai prost decât cei mai nenorociţi ţărani, când ştiu că e trimis să facă muncile cele mai umilitoare. Şi, în sfârşit, când mă gândesc că hotărârea lui e definitivă, mă mistui de durere, mi se zdrobeşte inima, mi se sfâşie sufletul”.

3. Să presupunem încă mai mult, că tatăl spunând aceste cuvinte se tăvăleşte la picioarele ascultătorilor săi, îşi presară cenuşă pe cap, îşi mânjeşte obrazul cu praf, îşi smulge părul încărunţit şi că se roagă de toţi să-i dea o mână de ajutor.

Poate că prin aceste cuvinte acuzatorul nostru a lucrat cu destulă dibăcie ca să aţâţe pe toţi ascultătorii săi împotriva monahilor, să-i convingă să arunce în prăpastie pe cei care săvârşesc astfel de lucruri. Aceasta mi-a fost şi intenţia, ca, după ce am arătat toate acuzaţiile ce ar putea fi aduse împotriva noastră, să răspund acestor acuzaţii în aşa chip, încât, învingându-le cu ajutorul lui Dumnezeu, duşmanii noştri să nu mai poată spune nici un cuvânt. Eşti cu adevărat biruitor numai atunci când închizi gura unuia care a adus împotriva ta toate argumentele posibile, pe unul care n-are la îndemână toate argumentele îl poţi birui cu multă uşurinţă.

Să presupunem deci că tatăl acelui tânăr ne-a adus aceste acuzaţii şi încă mai multe. Voi ruga pe arbitri să nu se înduioşeze de tatăl acesta acum, când îşi spune jalea şi obida, ci să se înduioşeze de el atunci când voi dovedi că plânsul lui e zadarnic; jeleşte pe un fiu care n-a suferit nici pagubă, nici umilire, ci, dimpotrivă, se bucură de mari satisfacţii şi bunuri; alte satisfacţii şi alte bunuri mai mari decât acestea nici nu sunt pe lume. Atunci da, într-adevăr, să le fie milă de el şi să verse lacrimi pentru el, fiindcă un astfel de tată nu-i în stare să vadă fericirea copilului lui şi fiindcă, neînţelegându-i deloc fericirea, plânge ca şi cum ar fi căzut peste fiul său cele mai mari nenorociri.

Aşadar, de unde să începem combaterea acestor păreri greşite ale unui astfel de părinte?

Negreşit, de la bogăţie şi de la bani, pentru că şi acest tată, mai mult decât de toate, se plânge de bani şi de avere şi fiindcă pentru toţi răul cel mai cumplit pare a fi momirea copiilor bogaţi spre viaţa monahală.

– Spune-mi, te rog, pe cine fericim cu toţii? Despre cine spunem că trebuie imitat? Să imităm pe cel veşnic înşelat, care are nevoie mereu de alte pahare mai înainte de a goli pe primul, pe cel care simte mereu această nevoie, sau pe cel care-i mai presus de această trebuinţă, căruia nu-i este sete niciodată şi nu-i nicicând atras de nevoia de a bea? Nu seamănă oare cel dintâi cu un bolnav de friguri care simte cea mai cumplită nevoie de băutură şi nu se mai satură, chiar dacă băutura ar curge ca dintr-un izvor, iar cel de-al doilea nu este oare cu adevărat liber, cu adevărat sănătos? N-a ajuns el să aibă o fire superioară firii omeneşti?

Un alt exemplu: Cine este fericit de noi şi vrednic de imitat? Unul care iubeşte o femeie şi doreşte să trăiască numai cu ea, iar după ce a trăit cu ea patima dragostei îl arde şi mai cumplit, sau un altul, care nu-i îndrăgostit deloc şi nu este stăpânit de viciu nici în vis? Nu, oare, cel din urmă? Cine este nenorocit şi nefericit? Nu, oare, acela care suferă din pricina dragostei acesteia fără conţinut, care nu poate deloc să-şi stingă focul, ci se aprinde şi mai mult tocmai cu leacurile născocite de el spre a-şi potoli dragostea? Dar dacă acest om chinuit de dragoste, în ciuda celor spuse mai sus, s-ar socoti fericit că suferă de această boală, dacă n-ar vrea să scape de ea, ba, dimpotrivă, ar plânge pe cei scăpaţi de patimă, cum e cazul cu tânărul nostru, acesta acum nu va fi, oare, din pricina acestei stări sufleteşti, încă şi mai nefericit şi mai nenorocit, nu numai pentru că suferă, ci şi pentru că nu ştie că suferă şi deci nu vrea să scape de boală, ba plânge şi pe cei eliberaţi?

Să aplicăm aceste exemple şi la cei care au avuţii, şi vom vedea cine este nefericit şi nenorocit. Bogatul este mai nefericit şi mai bolnav decât îndrăgostitul şi beţivul. Ar putea să-şi plângă şi mai mult nefericirea nu numai pentru că dragostea de avuţii arde în el cu mai multă furie, dar şi pentru că nu ascultă de sfatul nici unui om, dragostea lui de avuţii fiind mai puternică decât dragostea de femei sau de băutură, îndrăgostiţii de băutură şi de femei, după satisfacerea poftelor lor, se satură, pe când cei stăpâniţi de avuţii, nu. Pentru acest motiv am şi fost siliţi să ni-i imaginăm pe iubitorii de băutură şi de femei, căci în viaţa de toate zilele se văd mai rar oameni care să fie atât de mult stăpâniţi de dragostea de băutură sau de dragostea de femei; în ce priveşte însă dragostea de avuţii, vom putea da exemple nenumărate din viata de toate zilele.

– Spune-mi, te rog, merită să mai jeleşti pe fiul tău, că a scăpat de această boală şi de această greutate? Că nu mai este subjugat de o dragoste ce n-are leac, că a scăpat de război şi de luptă?

Ai putea să-mi obiectezi:
– Fiul meu n-ar fi ajuns într-o stare atât de rea, nici n-ar fi dorit cu pasiune să-şi mărească avuţia sa, ci s-ar fi mulţumit să se bucure de bogăţia ce o are.

Susţii însă nişte lucruri, ca să spun aşa, împotriva firii omeneştii Dar să iau ca bună şi această obiecţie a ta. Să te cred pe cuvânt că fiul tău n-ar vrea să mai adauge alte avuţii la cele existente deja şi nici n-are să fie stăpânit de dragostea de avuţii, îţi voi arăta însă că fiul tău, acum când este în mănăstire, este cu mult mai liniştit şi are mai multe bucurii decât dacă ar fi rămas în lume.

Spune-mi, ce-i mai uşor: a avea grija atâtor bogăţii, a fi înlănţuit într-o astfel de temniţă, a fi într-o astfel de robie, a te teme necontenit să pierzi ceva din averile tale sau a te scăpa de aceste lanţuri? Să admit că fiul tău n-are să dorească să-şi mai pună în spate şi alte sarcini. Dar nu este cu mult mai bine să dispreţuiască, să se scape şi de cele pe care le are în spate? Dacă toată lumea recunoaşte că cel mai mare bun este a nu avea trebuinţă de mai mult decât e necesar, n-ar fi oare o fericire şi mai mare a scăpa şi de trebuinţa celor pe care le ai? Omul care n-a pus un strop de băutură în gura lui şi cel care nu s-a îndrăgostit o dată în viaţa lui (nimic nu mă împiedică să revin la aceleaşi exemple) este mai fericit decât cei care beau necontenit şi decât cei ce sunt îndrăgostiţi mereu; este mai fericit şi decât cei care-şi satisfac pofta îmbătându-se sau îndrăgostindu-se pentru putină vreme. Este mai fericit pentru că n-a încercat niciodată aceste patimi.

Te voi întreba iarăşi:
– Dacă ar fi cu putinţă să alegi între a întrece pe toţi în bogăţie şi a scăpa de necazurile ce ţi le pricinuieşte bogăţia, n-ai alege oare scăparea de necazurile pricinuite de bogăţie, ca să nu mai suferi nici invidia şi hula oamenilor, nici grija bogăţiei şi nici alte preocupări asemănătoare? Dacă-ţi voi arăta că fiul tău se găseşte chiar într-o astfel de situaţie şi că este mult mai bogat acum, negreşit că ai să încetezi să te mai jeleşti şi să plângi atât de amar.
Nici tu nu tăgăduieşti că fiul tău a scăpat de toate grijile acestea şi de toate necazurile pe care le trage după sine bogăţia. Aşa că nici eu nu mai am nevoie să-ţi vorbesc în această privinţă.

Cred însă că pretinzi să afli cum poate fiul tău să fie mai bogat decât tine, care ai atâtea bogăţii.

Îţi voi face cunoscut şi asta, îţi voi dovedi că eşti mai sărac decât fiul pe care-l socoteşti a fi acum în cea mai neagră sărăcie.

4. Să nu socoteşti că-ţi voi vorbi despre bogăţiile din cer pe care le vom dobândi după ce ne vom muta din viaţa aceasta în cealaltă! Îţi voi face dovada că fiul tău are aceste bogăţii aici, pe pământ. Tu eşti stăpân numai peste averile tale, fiul tău însă este stăpân peste averile din întreaga lume. Dacă nu mă crezi, hai cu mine la el. Să-l convingem să se pogoare din munte. Dar nu, poate să rămână şi acolo, şi să poruncească fiul tău unui creştin foarte bogat să-i trimită aur mult de tot, cât va voi de mult. Dar, mai bine spus, fiul tău nici nu va primi să i se trimită lui banii, ci va porunci să se trimită această sumă mare de bani unui om sărac. Vei vedea că bogatul acela îl va asculta pe fiul tău şi va trimite banii. Bogatul acela va asculta de el cu mai multă grabă decât te ascultă pe tine unul dintre administratorii tăi. Administratorul tău când primeşte poruncă să cheltuiască ceva se întristează şi se posomorăşte, bogatul, căruia i-a poruncit fiul tău să dea banii, atunci se întristează, când nu i se cere să cheltuiască, temându-se să nu fi greşit cu ceva o dată ce nu i s-a dat o astfel de poruncă. Pot să-ţi arăt mulţi monahi care au o putere atât de mare, nu dintre cei cu vază, ci dintre cei mai de rând! Dacă administratorii tăi ar risipi averea încredinţată lor spre administrare, nu le-o poţi cere înapoi, căci n-au de unde să ţi-o dea, aşa că ai ajuns dintr-o dată un om sărac, din bogat ce erai, din pricina răutăţii şi vicleniei administratorilor tăi. Fiul tău nu se teme de aşa ceva. Dacă bogatul, care ascultase până atunci de porunca lui, va sărăci, va porunci altui bogat; dacă şi acesta va păţi la fel, îşi va muta porunca sa la un altul, şi mai degrabă pot seca izvoarele apelor decât să se termine bogaţii care să asculte de el.

Dacă ai fi creştin, aş putea să-ti povestesc în această privinţă lucruri foarte multe şi instructive din cărţile noastre sfinte, dar pentru că eşti păgân şi pretuieşti literatura filosofilor păgâni, îţi voi aduce în sprijinul afirmaţiilor mele texte din această literatură.

Ascultă ce spune Criton lui Socrate: “Îţi stau la dispoziţie averile mele, care, după părerea mea, sunt îndestulătoare; dacă, îngrijindu-te de mine, ai socoti că nu trebuie să-mi cheltuieşti averile, străinii aceştia care sunt în jurul nostru sunt gata să le risipească. Pentru acest scop a adus bani destui Simias Tebeul, este gata să-ţi aducă şi Cebes alţi mulţi. Astfel, după cum am spus, să nu neglijezi să te salvezi, de teamă că n-ai avea cu ce să trăieşti, nici ceea ce spuneai la tribunal să-ţi fie o piedică, anume că, dacă ai pleca din Atena, n-ai avea tot ce-ţi trebuie, căci în oricare parte te-ai duce, vor fi oameni care să te iubească. Dacă vrei să te duci în Tesalia, am acolo prieteni care să te îngrijească foarte bine, să-ţi pună totul la dispoziţie, încât să nu-ţi lipsească nimic din cele ce se găsesc în Tesalia”.7
7. Flaton, Criton, 45.

Poate fi o bogăţie mai plăcută decât aceasta? Cuvintele lui Criton au însă legătură cu un om care se îngrijeşte numai de lucrurile pământeşti. Dar, dacă aş voi să cercetez bogăţia fiului tău dintr-un punct de vedere mai înalt, poate că tu nu-mi vei urmări expunerea, mie însă îmi este necesară această expunere pentru arbitrii care judecă lupta noastră.

Bogăţia virtuţii este foarte mare, este. cu mult mai plăcută şi cu mult mai dorită decât bogăţia din lume. Cei care au această bogăţie a virtuţii n-o vor schimba niciodată cu bogăţia lumească, chiar dacă tot pământul, cu munţii, mările şi râurile lui, s-ar preface în aur. Dacă ar fi cu putinţă să ai această bogăţie a virtuţii, ai vedea tu însuti că vorbele mele nu sunt o lăudăroşenie. Mai mult încă, dacă ar exista o bogăţie şi mai mare decât aceea din exemplul de mai sus, chiar bogăţia aceasta va fi dispreţuită de cei care au bogăţia virtuţii, şi niciodată nu o vor schimba cu bogăţia lor. Dar pentru ce întrebuinţez cuvântul “a schimba”? Nici n-ar voi să primească să stea alături de bogăţia lor. Chiar voi, dacă vi s-ar oferi bogăţia virtuţii o dată cu bogăţia de bani, aţi primi-o cu braţele deschise. Prin asta mărturisiţi că este mare şi minunată bogăţia virtuţii. Monahii însă, deci şi fiul tău, n-ar voi să aibă, alături de bogăţia lor, bogăţia voastră, alături de virtute, averile. Atât sunt de convinşi de mica lor valoare!

Mă voi servi tot de un exemplu din lumea păgână spre a-fi dovedi afirmaţia mea!

Ce n-ar fi dat Alexandru cel Mare lui Diogene, dacă Diogene ar fi vrut să-i primească darurile! Diogene n-a vrut să primească nici un ban, nu dorea bogăţia lui Alexandru. Alexandru însă dorea cu înfocare şi-şi dădea toată silinţa să poată avea bogăţia lui Diogene.

5. Vrei să vezi şi în alt chip că tu eşti sărac, şi fiul tău bogat?

Du-te la el, ia-i haina, singura pe care o are; scoate-l afară din chilie, dărâmă-i adăpostul! Nu-l vei vedea nici supărat, nici trist, ci-ţi va mulţumi pentru toate acestea, căci l-ai făcut să pună în practică filosofia sa creştină despre vieţuire şi lume. Dar dacă fie ţi s-ar lua numai zece drahme,8 nu vei conteni niciodată să te jeleşti şi să te vaiţi. Spune-mi, care dintre voi e bogat: tu, care jeleşti o mică pierdere, sau el, care nu pune nici un preţ pe tot ce are?
8. Adică 9,30 franci de aur.

Dar să nu-i faci numai atât, ci mai mult: alungă-l din ţară! Vei vedea că râde de porunca ta ca de jocul unui copil. Tu, dacă vei fi alungat din tară, vei socoti că a dat peste tine cea mai grozavă nenorocire şi nu vei putea suferi nefericirea ta. Fiul tău însă, pentru că al lui este tot pământul şi toată întinderea mării, se va muta dintr-un loc în altul cu tot atâta uşurinţă şi plăcere, cu câtă uşurinţă şi plăcere ai tu să te muţi de la o moşie a ta la alta. Ba fiul tău poate face asta cu mai multă uşurinţă decât tine. Tu, chiar dacă poţi să te duci de la o moşie la alta, eşti silit să treci şi peste moşiile altora. Fiul tău însă va putea să meargă pe întreg pământul, căci al lui este tot: lacurile, râurile şi izvoarele, orişiunde îi dau din belşug de băut, iar verdeţurile, plantele şi pâinea le găseşte pretutindeni spre a se hrăni, nu-ţi spun încă, deoarece acest argument n-ar avea valoare în ochii tăi, că fiul tău dispreţuieşte tot pământul, căci patria lui e cerul. Chiar dacă ar trebui să moară, va fi pentru el moartea mai plăcută decât sunt pentru voi desfătările, luxul şi traiul cel bun, şi va dori moartea mai mult decât doriţi voi patria şi patul. S-ar putea spune despre un om care rătăceşte de colo colo, despre un fugar şi despre un vagabond că are o patrie şi că locuieşte într-o casă, dar nu s-ar putea spune asta despre un om care este eliberat de toate aceste griji. Pe un astfel de om nu vei putea să-l surghiuneşti, atâta vreme cât nu vei putea să-l scoţi din întreg pământul. Deocamdată, îţi voi vorbi în aceşti termeni din pricina concepţiei tale despre viaţă, deoarece, potrivit dreptei raţiuni, când îl vei scoate de pe pământ, mai cu seamă atunci îl vei trimite în patria lui. Asta însă nu ţi-o pot spune ţie, care nu vezi în lume decât ceea ce vezi.

Nu vei putea spune că fiul tău este gol, atâta vreme cât este îmbrăcat cu hainele virtuţii, nici nu-l vei putea vedea mistuit de foame, atâta vreme cât cunoaşte adevărata mâncare. Bogaţii, dimpotrivă, sunt mistuiţi de griji când vine peste ei foamea sau lipsa de haine. Prin urmare, şi din acest punct de vedere, n-ai păcătui deloc dacă i-ai numi pe bogaţi săraci, ba încă foarte săraci, iar pe monahi, într-adevăr bogaţi. Un om care poate să-şi îndestuleze viaţa, în orice loc şi cu hrană, şi cu băutură, şi cu adăpost şi cu bucurii, un om care nu numai că nu se supără, dar chiar găseşte mai multă bucurie în viaţa lui decât voi într-a voastră, este învederat că unul ca acesta e mai bogat decât voi, bogaţii, care numai în casele voastre puteţi avea asigurate şi liniştea, şi hrana. Fiul tău nu ştie ce înseamnă plânsul din pricina sărăciei. Bogăţia fiului tău este mai bună decât bogăţia ta nu numai din pricină că e mai mare şi că dă mai multă satisfacţie, ci şi din pricină că nu i-o poate lua nimeni, că niciodată nu se preface în sărăcie, nu este supusă nesiguranţei viitorului, nu-i încărcată de griji, nu-i atacată de invidie. Bogăţia lui este de admirat, de lăudat şi de slăvit. Despre bogăţia voastră nu se poate spune asta. Oamenii nu numai că nu vă laudă din pricina bogăţiei voastre, dar vă şi urăsc, se scârbesc de voi, vă invidiază şi uneltesc împotriva voastră. Fiul tău însă este admirat de toată lumea pentru că e îmbogăţit cu adevărata bogăţie, şi de asta nici nu-i invidiat şi nici nu se unelteşte împotriva lui.

Spune-mi acum, care bogăţie din cele două, despre care am vorbit mai sus, este mai potrivită sănătăţii?

Nu este, oare, aceea pe care o are un om ca fiul tău, care are, ca şi vieţuitoarele sălbatice, un trup puternic şi robust tocmai pentru că respiră aerul curat al văzduhului, bea apa limpede a izvoarelor, miroase parfumul curat şi nefalsificat al florilor şi livezilor, şi nu bogăţia aceea din lume, pe care o aveţi voi, bogaţii, care, pentru că vă aflaţi ca într-o mocirlă, sunteţi mai molatici şi mai bolnăvicioşi?

Dacă fiul tău are întâietatea în privinţa sănătăţii, apoi este învederat că şi în privinţa bucuriilor!

Cine crezi că duce o viaţă plină de mai multe bucurii: cel culcat pe o iarbă deasă, lângă un izvor limpede, sub umbra copacilor cu frunze dese, care-şi desfătează ochii cu frumuseţile naturii, care are sufletul mai curat decât aerul şi stă departe de învălmăşagul şi zgomotul acestei lumi, sau cel care stă închis într-o casă? Nu-i aşa că acela dintâi? Şi aşa este, căci nu e marmura mai curată decât aerul, umbra plafonului casei mai plăcută decât umbra copacilor şi nici mozaicul pardoselii mai plăcut decât pământul împodobit cu felurite flori. Despre adevărul celor spuse de mine, înşişi voi bogaţii îmi sunteţi martori, căci dacă v-ar sta în putere să aveţi arbori deasupra caselor voastre şi să aveţi în casele voastre balsamul şi frumuseţea florilor din livezi, le-aţi prefera pe acestea în locul acoperişurilor de aur şi a pereţilor pictaţi cu măiestrie. Pentru asta, atunci când doriţi să scăpaţi de greutăţile pe care vi le dă bogăţia şi să vă odihniţi, părăsiţi palatele voastre şi vă duceţi în mijlocul naturii.

Dar poate că jeleşti pe fiul tău din pricina slavei aceleia multe şi mari din lume dată de bogăţie, slavă ce nu se vede deloc în viaţa monahală?

Ştiu că de compari palatele cu pustia, de compari nădejdile pe care le avea fiul tău pe când trăia în palatele tale cu nădejdile din mănăstire, socoteşti că fiul tău a căzut din cer pe pământ.

Mai întâi trebuie să ştii asta, că nici pustia nu răpeşte slava şi cinstea cuiva şi nici palatele nu fac pe cineva strălucit şi slăvit. Şi mai înainte de a-ţi demonstra acest lucru, ca să te scap, prin nişte exemple, de greşita ta părere, nu-ţi voi da exemple creştine, ci exemple păgâne.
Cred că ai auzit de Dionisie, tiranul Siciliei, după cum cred că ai auzit şi de Platon, fiul lui Ariston. Spune-mi, te rog, cine a ajuns încărcat de mai multă slavă, cine a ajuns mai strălucit? Cine este lăudat de toată lumea şi stă pe buzele tuturor? Nu, oare, filosoful mai mult decât tiranul? Cu toate acestea, tiranul era stăpânul întregii Sicilii, îşi ducea viaţa în desfătări, trăia în multă bogăţie, în lux şi era înconjurat de gardă şi suită, iar filosoful trăia în grădina Academiei, uda grădina, răsădea plante şi legume, mânca măsline; masa îi era alcătuită din mâncăruri foarte simple şi nu se vedea în casa sa şi în viaţa sa nici urmă din luxul tiranului Dionisie. Lucru minunat nu-i numai acesta, ci şi faptul că, deşi a ajuns rob şi a fost vândut din ordinul tiranului, totuşi Platon, prin asta, departe de a părea mai puţin slăvit decât tiranul, s-a arătat tocmai prin înrobirea lui vrednic de respect chiar în ochii tiranului. Aşa este virtutea: prin faptele ei şi prin suferinţele ei, virtutea nu se lasă ascunsă şi acoperită de vălul uitării nici pe ea şi nici pe cei ce o pun în practică.

Ce vei spune apoi de Socrate, dascălul lui Platon? N-a fost el cu mult mai slăvit şi mai strălucit decât Arhelau? Cu toate acestea, Arhelau era împărat şi foarte bogat, iar Socrate locuia într-o mahala din nord-estul Atenei, numită Liceu; n-avea mai mult decât o singură haină şi era văzut îmbrăcat numai cu aceasta şi iarna, şi vara, şi în toate anotimpurile anului; umbla tot timpul desculţ, stătea toată ziua nemâncat, mânca numai pâine, şi pâinea îi era şi fiertură, şi hrană; chiar această hrană simplă nu şi-o putea procura în casă, ci o primea de la alţii; aşa că trăia în cea mai neagră sărăcie. Socrate era totuşi mai strălucit şi mai slăvit decât regele Arhelau; aceasta se vede de acolo, că adeseori regele îl chema pe Socrate să vină la el şi să locuiască în palatele lui, dar Socrate n-a vrut să părăsească Liceul. Slava ce însoţeşte acum numele lui Platon şi Socrate ne lasă să înţelegem care slavă are mai multă valoare. Toată lumea cunoaşte numele lui Platon şi Socrate, pe când numele unor oameni foarte bogaţi, cum au fost tiranul Dionisie şi regele Arhelau, nu-l cunoaşte nimeni.

Un alt filosof, Diogene din Sinope, cu toate că era îmbrăcat în zdrenţe, era mai bogat decât aceşti regi amintiţi mai sus şi decât alţi numeroşi împăraţi la fel de bogaţi. Că Diogene era mai bogat decât împăraţii se vede de acolo că Alexandru Macedon, fiul lui Filip, în timpul campaniei împotriva perşilor, a lăsat totul şi a venit să-l vadă pe Diogene. Împăratul l-a întrebat dacă are nevoie de ceva şi l-a rugat să-i ceară ce doreşte. Diogene i-a răspuns că n-are nevoie de nimic şi n-are ce să-i ceară.

Îţi sunt, oare, de ajuns exemplele acestea, sau să mai citez şi altele? Oamenii aceştia nu sunt doar mai străluciţi şi mai slăviţi decât cei care locuiesc în palatele împărăteşti, ci chiar decât însuşi împăratul; preferând să ducă o viată de oameni simpli, nu se ocupă cu afacerile şi nici nu voiesc să ia parte la conducerea treburilor statului.

Dar chiar la conducerea treburilor statului nu vei vedea în funcţii mari numai oameni străluciţi prin bogăţia lor, prin luxul lor şi prin averile lor, ci vei vedea şi oameni săraci, care au dus o viaţă modestă. Printre înalţii demnitari ai statului atenian a fost Aristide, pe care a trebuit să-l îngroape oraşul. Cu toate acestea, era cu atât mai strălucit şi mai slăvit decât Alcibiade, şi el mare demnitar pe acea vreme, pe cât este de mare deosebirea între un mare filosof şi un copil simplu, deşi Alcibiade îl întrecea pe Aristide şi prin bogăţie, şi prin neam, şi prin lux, şi prin elocventă, şi prin nobleţe, şi, într-un cuvânt, prin toate. Printre demnitarii tebanilor era şi Epaminonda; era cel mai strălucit dintre toţi generalii tebanilor, deşi era un om atât de sărac, încât atunci când a fost chemat la adunare n-a putut să vină, căci din întâmplare îşi spăla haina şi nu avea alta pe care s-o îmbrace.

Prin urmare, nici pustia nu răpeşte slava cuiva şi nici palatele împărăteşti nu fac pe cineva strălucit şi slăvit. Strălucirea cuiva, slava şi faima lui nu depind nici de locul în care trăieşte, nici de haine, nici de funcţie, nici de putere, ci numai de virtute şi de înţelepciune.

6. Dar pentru că exemplele n-au atâta putere de convingere, îţi voi demonstra slava fiului tău, servindu-mi chiar el ca dovadă a susţinerii mele. Vom vedea că acum, când este în pustie, nu este doar mai strălucit decât înainte, dar este mai respectat de lume, tocmai datorită acelor fapte care, după părerea ta, îi răpesc orice cinste şi-l umilesc.

Dacă vrei, să-l convingem să se pogoare din munte, apoi să-l înduplecăm să meargă în oraş. Vei vedea că tot oraşul îşi întoarce privirile spre el, că toată lumea îl arată, îl admiră şi se minunează de el ca şi cum s-ar fi pogorât un înger din cer. Ce este asta altceva decât slavă? Slava cuiva nu se manifestă în alt chip. Datorită acelor haine simple şi ponosite ale lui, va fi mai slăvit nu numai decât cei care locuiesc în palatele împărăteşti, dar mai slăvit chiar decât împăratul. N-ar fi provocat atâta admiraţie întregii lumi, chiar dacă ar fi purtat haine ţesute cu aur, dar, mai bine spus, chiar dacă ar fi fost îmbrăcat cu haină împărătească de purpură şi ar fi avut pe cap coroană împărătească, chiar dacă ar fi stat pe aşternuturi de mătase, chiar dacă ar fi fost tras de catâri şi însoţit de o suită îmbrăcată numai în aur, ca acum, când este neîngrijit, palid la fată, îmbrăcat cu o haină groasă, fără nici un însoţitor şi desculţ.

Este hotărât, prin legi şi prin obicei, ca împăratul să poarte o anumită îmbrăcăminte. Din această pricină, dacă cineva ar spune că admiră pe împărat pentru că este îmbrăcat cu o haină de aur, pe un om ca acesta nu numai că nu-l admirăm pentru vorbele lui, ci râdem de el, de cele spuse de el, căci nu e deloc de mirare ca împăratul să poarte o astfel de haină. Dar dacă va veni cineva să anunţe că fiul tău a părăsit toată bogăţia părintească, a călcat în picioare toată slava lumească, are nădejdi mai mari decât cele pe care le dă lumea şi pământul, şi că s-a dus în pustie şi a îmbrăcat o haină ponosită şi proastă, tofi vor alerga îndată să-l vadă, toţi îl vor admira şi vor aplauda măreţia sufletului său. Când se aduc împotriva împăraţilor nenumărate acuzaţii, hainele lor de aur nu-i apără deloc de insulte. Prin urmare, nu hainele cele scumpe şi de aur fac să fie cineva admirat şi slăvit. Fiul tău însă are multe pricini de a fi admirat chiar din pricina hainelor. Prin urmare, îmbrăcămintea fiului tău a atras asupra lui toate privirile şi l-a făcut mai cu vază decât împăratul care-şi îmbracă haina sa împărătească. Nimeni nu dă slavă împăratului că şi-a îmbrăcat haina lui împărătească, dar toată lumea va slăvi pe fiul tău că a îmbrăcat această haină ponosită şi de proastă calitate.

– Dar ce folos am eu de pe urma părerii şi laudelor celor mulţi aduse fiului meu?
– Dar tocmai asta e slava!
– Nu-mi trebuie asta, ci caut pentru fiul meu putere şi cinste.
– Dar, fără îndoială, cei care vor lăuda pe fiul tău îl vor şi cinsti.
Iar dacă vrei putere pentru fiul tău şi funcţie înaltă, îţi spun că pe acestea, ca şi pe acelea despre care am vorbit până acum, le vom găsi mai degrabă la monahi. Pot să-ţi dovedesc asta cu ajutorul unor exemple din viaţă şi din istorie, dar voi întrebuinţa o metodă care să-ţi aducă, ţie mai ales, oarecare, mângâiere. De aceea, pentru a demonstra afirmaţia mea, nu mă voi servi de alte dovezi, ci chiar de fiul tău.

Care este proba cea mai bună că cineva are putere? Nu, oare, aceea de a putea să te răzbuni pe duşmani şi de a putea răsplăti pe binefăcători? Dar această putere, în întregime, nu poate s-o aibă nici chiar împăratul, împăratul are mulţi duşmani, şi totuşi nu poate să-i pedepsească pe toţi, are mulţi oameni care fac binele, şi totuşi nu-i poate răsplăti pe toţi. Chiar în războaie, duşmanii pricinuiesc mult rău împăratului şi-i fac nenumărate necazuri; ar dori să se răzbune pe ei, dar nu poate. Apoi, tot în timp de război, mulţi prieteni de-ai împăratului au făcut mari fapte de vitejie, dar împăratul n-a putut să-i răsplătească după vrednicie, căci au fost răpiţi înainte să le dea răsplata, căzând pe câmpul de luptă.

Ce-ai spune acum dacă-ţi voi dovedi că fiul tău are o altă putere, cu mult mai mare, pe care, după cum ţi-am demonstrat mai sus, nici împăraţii nu o au? Să nu presupui cumva că-ţi voi vorbi de bunătăţile din cer, în care nu crezi.

Nu mi-am uitat făgăduiala dată. Îţi voi dovedi că fiul tău, aici, pe pământ, are mai multă putere decât împăratul.

Dacă cea mai mare putere constă în a putea să te răzbuni pe duşmani, apoi cu mult mai multă putere decât aceasta este puterea de a avea în viaţă o poziţie în care să nu te poată duşmăni nimeni, chiar dacă ar vrea.

Voi face desluşită afirmaţia mea, că puterea aceasta este mai mare decât cea dintâi, dacă voi exemplifica spusele mele.

Spune-mi, te rog, cum e mai bine: să fim atât de iscusiţi în mânuirea armelor, încât nimeni din cei ce ne rănesc să nu scape nerănit, sau să avem un astfel de trup, încât nimeni, oricât s-ar strădui, să nu poată răni trupul nostru? E clar pentru oricine că cea de-a doua situaţie e mai puternică şi mai dumnezeiască; nu numai atât, ci şi superioară celei dintâi, în ce constă superioritatea ei? În cunoaşterea leacurilor cu ajutorul cărora pot fi tămăduite toate rănile pricinuite de duşmani. Sunt trei mijloace: primul, puterea de a te răzbuna pe duşmani; al doilea, superior celui dintâi, puterea de a-ţi şi tămădui propriile răni; acesta nu este negreşit consecinţa celui dintâi; al treilea, puterea de a găsi o stare în care să nu te poată răni oamenii. Acest de-al treilea mijloc este superior pentru firea omenească. Şi-ţi voi dovedi că fiul tău este în stăpânirea acestui mijloc şi are această putere.

7. Că spusele mele nu sunt vorbe în vânt se vede de acolo că, cercetând între timp mai adânc lucrurile, am găsit o altă putere mai mare decât această putere, şi anume: nu numai că nimeni nu poate vătăma pe monahi, dar nu este nimeni care să voiască să-i vatăme. Astfel fiul tău are o îndoită putere. Ce viaţă mai dumnezeiască ar putea duce fiul tău decât această viaţă monahală, în care nimeni nici să nu voiască, nici să nu poată să-i facă vreun rău, chiar dacă ar voi? Mai ales când a nu voi nu este o consecinţă a lipsei de putere, cum e cazul cu cei mai mulţi, ci a faptului că fiul tău se găseşte într-o stare în care nimeni nu are nici o pricină să voiască a-i face rău. Pentru că, dacă ar fi numai aceasta, adică a nu putea, n-ar fi un lucru deosebit, căci ură înverşunată s-ar naşte în sufletele acelora care ar voi să facă rău, dar n-ar putea. Nu este mic nici acest chip de fericire. Dar să cercetăm, dacă vrei, ultima situaţie. Spune-mi, te rog, cine va voi să vatăme vreodată pe fiul tău, care n-are nici o legătură cu oamenii nici prin angajamente, nici prin stăpânire de pământ, nici prin bani, nici prin afaceri şi nici prin vreo altă înţelegere? Pentru ce pământ să se certe cu el? Pentru ce robi? Pentru ce mărire? De cine să se teamă? De cine să fie muşcat? Invidia, teama sau mânia sunt cele care ne împing să aducem vătămare altora, în privinţa acestora, fiul tău este mai mult decât un împărat, este mai presus de toţi oamenii. Cine-l va invidia pe el, care a dispreţuit toate bunurile acelea după care plâng oamenii şi pe care se silesc să le aibă? Cine se va mânia pe el, dacă el n-a nedreptăţit pe nimeni? De cine se va teme, dacă nu are nici o bănuială asupra nimănui? Din cele spuse mai sus rezultă deci că nimeni nu va voi să-i facă vreun rău fiului tău.

Dar tot atât de clară este şi a doua situaţie, anume că oamenii nu vor putea să-l vatăme, chiar dacă ar voi. Nu dă nimănui nici un prilej de a fi atacat şi nici nu are vreo parte slabă de care să poată fi apucat. Este ca un vultur care zboară la mare înălţime, care n-ar putea fi prins niciodată într-un laţ de vrăbii. Pentru ce pricină va putea să-l vatăme vreun om? Bani n-are, aşa că nu-i este teamă de hoţi. Patrie nu are, aşa că nu-i e teamă de surghiun. Slavă nu doreşte, aşa că nu-i este teamă că-şi va pierde slava. Mai rămâne un singur lucru: moartea; dar, în această privinţă mai ales, nimeni nu va putea să-l întristeze, căci, dacă îl ameninţă cu moartea, îi face cel mai mare bine, îl trimite spre cealaltă viaţă, dorită de el, spre care sunt îndreptate toate faptele şi toate gândurile lui. Astfel moartea, departe de a fi o pedeapsă, este o scăpare de dureri, un sfârşit al sudorilor, odihnă.

Vrei să cunoşti un alt chip al puterii lui, cu mult mai înţelept decât acesta?

Chiar dacă i-ai pricinui nenumărate necazuri, chiar dacă l-ai bate, chiar dacă l-ai pune în lanţuri, trupul lui este rănit din pricina firii sale omeneşti, sufletul însă rămâne fără răni datorită filosofici lui. Nu este stăpânit de mânie, nu este supus urii, nu este biruit de duşmănie.

Asta însă nu-i mare lucru; cu mult mai minunată decât aceasta este dragostea lui de vrăjmaşi. Fiul tău iubeşte pe cei care i-au pricinuit astfel de rele ca pe nişte binefăcători, ca pe nişte ocrotitori şi se roagă pentru ei să aibă parte numai de bine.
Ai putea să-i dai tu o atât de mare putere, chiar dacă 1-ai face de nenumărate ori împăratul lumii şi ai prelungi domnia lui timp de nenumăraţi ani? Nu este mai de preţ această putere decât multe mantii împărăteşti, decât multe mari demnităţi, decât multă slavă? Mi se pare că şi oamenii care-şi iubesc foarte mult trupul ar prefera viata aceasta în locul celei duse de ei.

Vrei să vezi că puterea fiului tău este mai minunată şi mai plăcută şi în alt chip, considerată, e drept, dintr-un punct de vedere mai puţin înalt, dar foarte plăcut mai ales pentru tine?

Prin cele spuse mai sus am arătat că fiul tău nu este supus nici unui om şi nici nu poate fi vătămat de cineva. Poate că acum îmi ceri să ştiu dacă are puterea de a sprijini pe alţii şi de a da altora siguranţa vieţii. Cel dintâi sprijin pe care îl va da altora va fi acela de a-i face şi pe ei să dorească să ducă o viaţă asemănătoare vieţii lui, dar, dacă n-ar voi să-l asculte, ci ar voi să-şi continue viaţa lor lumească şi pământească, vei vedea că şi în această privinţă fiul tău, care nu are nici o avere, are mai multă putere decât tine, care eşti bogat, iar puterea lui stă mai cu seamă în faptul că nu are nici un fel de avere. Cine va vorbi cu mai multă putere înaintea împăratului? Cine îl va ţine de rău pentru greşelile lui cu mai mult curaj? Tu, care eşti stăpânul atâtor averi, care din pricina averilor tale eşti supus chiar funcţionarilor împăratului, care tremuri pentru orice lucru, care ai înaintea împăratului atâtea slăbiciuni, tu, căruia împăratul sau funcţionarii lui pot să-ţi facă rău oricând dacă se mânie, sau fiul tău, care nu poate încăpea niciodată nici în mâinile împăratului, nici în ale funcţionarilor lui! Au vorbit cu mai multă putere împăraţilor acei oameni care n-au fost legaţi prin nimic de cele pământeşti, în faţa cui va ceda şi pe cine-l va asculta mai mult împăratul şi înalţii lui funcţionari, pe tine, care eşti bogat şi pe care te bănuieşte că poţi să faci adeseori intervenţii nu de dragul dreptăţii, ci de dragul banilor, sau pe fiul tău, care are o singură pricină a intervenţiei lui, dragostea de oameni? Pe cine va cinsti împăratul şi pe cine va admira, pe acela asupra căruia n-ar putea să aibă nici o bănuială urâtă, sau pe acela pe care-l socoteşte inferior chiar slugilor sale? După cum, atunci când este vorba să ajute pe cineva, împăraţii şi marii demnitari ascultă de sfaturile lui, tot astfel şi când este vorba de sprijinit pe cineva îşi întemeiază hotărârile lor pe intervenţia unor oameni ca fiul tău.

8. Dar, dacă vrei, să luăm un caz în care fiul tău ajută pe un om cuprins de necazuri, prin propriile sale mijloace, fără a se sluji de ajutorul altora.

Să ducem pe acest om necăjit şi la fiul tău, şi la tine, dar mai degrabă nu la tine, ci chiar la împărat. Apoi să vedem care dintre aceştia toţi îi va putea da mai mult ajutor.

Mai întâi, să aducem pe un om care a suferit cea mai mare nenorocire cu putinţă. Să presupunem că cineva are un singur fiu şi că l-a pierdut în floarea vârstei. Pe acesta nu-l va putea ajuta nici un mare demnitar, nici împăratul, nici altcineva şi nici tu, nici unul nu-i va putea da ceea ce a pierdut. Dar dacă îl vei duce la fiul tău, chiar de la început, înfăţişarea, îmbrăcămintea, locuinţa lui îi vor uşura repede durerea şi-l vor convinge să socotească o nimica cele pământeşti, iar apoi, prin cuvinte potrivite, acesta va alunga cu uşurinţă norul de pe sufletul omului, în casa ta durerea i se va mări şi mai mult. I se va aprinde şi mai mult jalea când va vedea că viaţa în locuinţa ta este lipsită de necazuri, că e plină de mare fericire şi că are cine să te moştenească, în chilia fiului tău însă îşi va potoli durerea şi va ajunge să privească cu mai multă înţelepciune lucrurile. Nu-l va mai durea atât de mult inima de moartea fiului lui, când va vedea că fiul tău a dispreţuit şi a părăsit atât de multă bogăţie, atât de mare slavă şi strălucire. Va mai putea spune oare acest părinte nenorocit că nu mai are un moştenitor al averilor sale, când vede că fiul tău a dispreţuit şi a părăsit toată averea tatălui său? Chiar cuvintele de mângâiere le va asculta cu mai mare uşurinţă de la fiul tău, care adevereşte prin fapte spusele sale. Tu, însă, numai dacă ai îndrăzni să deschizi gura îi vei umple sufletul de tristeţe, pentru că i-ai vorbi de dureri pe care niciodată nu le-ai suferit. Dar fiul tău, pentru că îl învaţă prin propriul său exemplu, îl va convinge cu uşurinţă că moartea nu-i decât un somn. N-are nevoie spre a-l mângâia să-i enumere o mulţime de părinţi care au încercat aceeaşi durere ca şi el, ci se va arăta pe el însuşi, care în fiecare zi cugetă în timp la moarte, care este totdeauna pregătit de moarte. Şi, după ce-l va face să creadă mai mult în învăţătura despre învierea morţilor, îşi vor lua rămas bun unul de la altul. Tatăl acela va pleca uşurat de marea povară a durerii ce-o avea pe suflet, iar cuvintele fiului tău, întărite prin fapte, îl vor face să-şi recapete mai lesne liniştea sufletească, cu mult mai lesne decât cuvintele celor pe care-i cheamă la mese şi la prăznuire. În acest chip va vindeca fiul tău durerea unui tată care şi-a pierdut copilul. Şi iată deci că are puterea de a ajuta pe alţii, fără ajutorul altora.

Să presupunem, apoi, dacă vrei, că se duce la fiul tău un alt om nenorocit, care are nevoie de ajutor, un om care a pierdut vederea în urma unei îndelungate boli. Ai putea tu să-l ajuţi cu ceva? Nu! Fiul tău însă îl va ajuta! Îi va arăta că nenorocirea lui nu-i atât de cumplită, deoarece el însuşi stă închis într-o mică chilie, că el însuşi se grăbeşte spre o altă lumină, că el însuşi socoteşte o nimica lumina zilei în comparaţie cu acea lumină. Astfel îl va învăţa să îndure cu mult curaj nenorocirea lui.

Dar pe cei supăraţi de alţi oameni îi vei putea tu, oare, îndupleca să caute cu mai multă judecată la necazurile lor? Deloc! Dimpotrivă, îi vei supăra mai mult, căci de obicei vedem mai bine propriile noastre necazuri când avem în faţă buna stare a semenilor noştri. Fiul tău însă îi face şi pe aceştia să-şi recapete mai uşor curajul. Nu-ţi vorbesc de ajutorul pe care-l va da lor prin rugăciunile lui! Nu-ţi vorbesc de ele, pentru că vorbesc cu tine, un păgân, care nu crezi în puterea rugăciunilor.

Dar dacă vrei să fii cinstit de oameni din pricina fiului tău, şi nu dispreţuit (căci poate asta ţi-i dorinţa), nu ştiu cum ai putea să ai parte de mai multă cinstire din partea oamenilor în alt chip decât prin faptul că ai un fiu care, prin viaţa şi prin purtarea lui, depăşeşte firea omenească, un fiu care este atât de strălucitor în întreaga lume, care nu numai că este respectat de toţi, dar nu are nici un duşman. Dacă fiul tău ar fi ajuns într-o mare dregătorie lumească, unii l-ar fi cinstit, alţii l-ar fi urât, acum însă toţi îl cinstesc şi fac asta cu multă plăcere. Dacă oameni de joasă condiţie socială, fii de ţărani şi de lucrători, care au îmbrăţişat viaţa monahală, au ajuns atât de cinstiţi de toţi oamenii, încât nici unul dintre cei mai mari demnitari nu se ruşinează să vină în chilia lor, să stea de vorbă cu ei şi să ia masa cu ei, ba chiar simt în asta o atât de mare bucurie ca şi cum s-ar desfăta cu mari bunătăţi, ceea ce-i şi adevărat, cu cât mai mult vor veni înalţi demnitari ai lumii să vadă pe fiul tău, care a îmbrăţişat viaţa aceasta plină de virtute coborându-se dintr-un neam strălucit, care a părăsit o mare bogăţie şi în care toată lumea îşi punea atâtea nădejdi. Prin urmare, tocmai ceea ce jeleşti tu mai mult, adică îmbrăţişarea vieţii monahale şi părăsirea avuţiilor, aceea îl face înainte de toate să fie mai cu seamă respectat şi cinstit, aceea îi sileşte pe toţi să se uite la el ca la un înger, şi nu ca la un om. Fiul tău nu va cădea sub bănuiala, sub care cad mulţi oameni, că ar fi ales această cale pentru că iubea cinstea, pentru că-i erau dragi banii, pentru că dorea să ajungă de la o situaţie umilă la una strălucită. Chiar dacă s-ar spune aceste cuvinte despre ceilalţi monahi, ele sunt false şi pornite din răutate, însă despre fiul tău nimeni nu va putea să aibă vreodată o astfel de bănuială.

9. Să nu socoteşti că fiul tău este atât de preţuit şi de respectat pentru că în fruntea statului sunt împăraţi creştini. Chiar dacă ei ar cădea de la putere şi împăraţi păgâni ar ajunge la conducerea statului, viaţa şi faptele fiului tău vor fi atunci chiar mai strălucitoare. Credinţa noastră creştină nu este la fel cu păgânismul, aşa că ea nu-i condiţionată de părerea şi de voinţa împăratului. Credinţa noastră creştină dăinuieşte prin propria ei putere şi atunci mai cu seamă i se vădeşte puterea când este atacată. Este ca un ostaş.- acesta este preţuit şi respectat şi în timp de pace, dar ajunge şi mai respectat, şi mai strălucitor atunci când luptă. Prin urmare, chiar dacă ar fi în fruntea statului împăraţi păgâni, fiul tău va fi la fel de respectat, ba încă preţuirea lui, mai mare. Cei care respectă acum, sub împăraţi creştini, pe fiul tău, îl vor respecta şi mai mult în timpul unor împăraţi păgâni, pentru că îl vor vedea că luptă pentru apărarea credinţei, pentru că are mai mult curaj împotriva duşmanilor, pentru că are mai multe prilejuri de a-şi face un nume bun.

Vrei să-ţi spun acum şi cum are să se poarte cu tine fiul tău? Sau e de prisos să o mai fac?

Cel care este atât de blând şi de bun cu alţii, încât nu dă nimănui prilej de supărare, va cinsti cu atât mai mult pe tatăl său şi-l va îngriji cu mult mai mult decât dacă ar avea o demnitate lumească. Dacă ar fi un mare demnitar, nu se ştie dacă n-ar dispreţul pe tatăl său; acum însă, când fiul tău a ales această viaţă, din pricina căreia a ajuns să aibă o demnitate mai mare decât a împăratului, acum va fi faţă de tine mai smerit decât toţi oamenii. Aşa este filosofia noastră, aşa este concepţia noastră despre viaţă şi lume: uneşte într-un suflet cele care par contrarii, smerenia şi mândria. Dacă fiul tău ar fi un mare demnitar, s-ar bucura de moartea ta, pentru că ar dori să te moştenească; acum însă se roagă să ţi se prelungească viaţa. Prin urmare, va primi cununi strălucitoare şi pentru aceasta, căci credinţa noastră creştină ne spune că vom avea mare răsplată pentru respectul dat părinţilor noştri9, am primit poruncă să-i socotim ca stăpâni, să-i respectăm prin cuvânt şi cu fapta, dacă prin purtarea noastră nu vătămăm credinţa creştină.10
9. Efes. 6, 1-3.
10. Matei 10, 37.

Dar poate că aş fi întrebat:
– Ce va da în schimb părinţilor pentru toate câte i-au dat lui?

– Gândeşte-te că este firesc ca cel care a ajuns în toate privinţele la culmea virtuţii să săvârşească, cu toată stăruinţa, şi această virtute. Nu se va da în lături, dacă ar trebui, să moară chiar pentru tine, pentru că fiul tău te va îngriji şi te va cinsti nu numai în virtutea legii firii, sădite în el, ci, înainte de toate, de dragul lui Dumnezeu pentru Care a dispreţuit pe toate cele din lume.

Spune-mi, deci, pentru ce-l jeleşti pe fiul tău, dacă acum, ca monah, este, după cum ţi-am arătat, mai respectat, mai bogat, mai puternic, mai liber şi-ţi slujeşte interesele tale cu mai multă însufleţire decât înainte? Pentru ce-l jeleşti dacă nu-ţi mai tremură sufletul de frică în fiecare zi să nu moară cumva în luptă, să nu cadă în dizgraţia împăratului, să nu fie victima invidiei camarazilor lui de arme? Oare nu sunt acestea şi altele mai mari decât acestea cele ce înfricoşează pe părinţii care au copii ajunşi cu faimă? Părinţii care au pe fiii lor ajunşi în vârful unor mari demnităţi se aseamănă cu cei care îşi urcă fiul pe un loc înalt, apoi tremură de frică să nu le cadă jos copilul.

– Dar centura de demnitar, mi-ai putea obiecta, hlamida şi glasul crainicului ne fac o deosebită plăcere!

– Spune-mi, câte zile ţine această plăcere? Treizeci de zile, o sută de zile, de două ori pe-atâta? Dar după asta, ce urmează? N-a fost totul ca un vis? N-a fost totul o poveste? N-au trecut toate acelea ca umbra? Însă cinstea şi numele bun al fiului tău rămân până la sfârşitul vieţii lui, dar, mai bine spus, şi după moartea lui, şi cu atât mai mult atunci. Această cinste şi această demnitate nimeni nu i-o va lua, pentru că nu i-a fost dată de oameni, ci de virtute.

Ai fi vrut să-l vezi purtând haine scumpe, mergând călare pe cal, înconjurat de o mulţime de servitori, hrănind paraziţi şi linguşitori?

Pentru ce voiai toate acestea? Negreşit spre a-i face plăcere! Dar te întreb: Ce părere vei avea de toate aceste dorinţe ale tale cu privire la fiul tău, dacă l-ai auzi chiar pe el spunându-ţi (căci poate pe mine nu mă crezi) că socoteşte viaţa monahală dusă acum de el mai plăcută decât viaţa celor care trăiesc în lux şi desfătare, în desfrânări, în cântece, între paraziţi şi linguşitori, în tândăleală, şi-i este această viaţă atât de dragă, încât, dacă i-ar porunci cineva să părăsească dulceaţa acestei vieţi şi printr-o săritură să treacă în cealaltă, ar prefera de mai multe ori moartea? Nu ştii câtă plăcere ne dă viaţa liniştită şi depărtată de treburile publice. Poate că nu ştie asta nici unul dintre oameni, pentru că n-a gustat-o încă nimeni în toată curăţenia ei. Care viaţă ar putea fi mai bună decât aceasta, care ne dă strălucire şi în care sunt unite siguranţa vieţii şi renumele, două lucruri despărţite în viaţa oamenilor din lume?

– Dar pentru ce-mi vorbeşti de acestea mie, care nu sunt nici creştin, nici monah?

– Dar atunci, pentru ce-l împiedici pe fiul tău să fie monah? E de-ajuns că paguba se opreşte la tine!

Nu socoteşti că este cea mai mare pagubă că, ajunşi înaintaţi în vârstă, să vă supăraţi pe bătrâneţe pentru că în tinereţe n-aţi ştiut cum să vă întrebuinţaţi tinereţea, că n-aţi făcut roade bune şi folositoare?

– Negreşit, tocmai de aceea ne supărăm acum, când suntem bătrâni, îmi vei obiecta, pentru că tinereţea dă mari satisfacţii! Iar fiul meu este lipsit de aceste satisfacţii!

– Care sunt aceste mari satisfacţii? Arată-mi bătrânul care mai are aceste mari satisfacţii! Dacă le-ar fi avut şi ar fi fost mari, ar fi rămas cu el necontenit, nu s-ar mai plânge atât că este lipsit de toate acestea! Iar dacă au zburat şi s-au veştejit, mai pot fi socotite mari cele ce s-au stins atât de repede? Fiul tău nu va păţi una ca asta, căci, dacă va ajunge la adânci bătrâneţi, nu-l vei vedea neliniştit de cele pentru care vă neliniştiţi voi, ci-l vei vedea vesel, bucuros şi fericit, fiindcă pentru el mai cu seamă la bătrâneţe înfloresc satisfacţiile lui. Chiar dacă bogăţia voastră, ar cuprinde în ea nenumărate satisfacţii, satisfacţiile acestea sunt strâns legate de prima vârstă a omului. Satisfacţiile fiului tău, date de bogăţia lui, nu sunt de natura asta; ele rămân şi la bătrâneţe, şi însoţesc pe fiul tău şi după moarte. Pentru această pricină, când vedeţi că la bătrâneţe creşte bogăţia voastră şi că v-ar putea oferi multe prilejuri de slavă şi de desfătare, vă supăraţi că vârsta voastră înaintată nu vă mai îngăduie să vă desfătaţi. Pentru această pricină vă şi înspăimântaţi la apropierea morţii şi spuneţi că sunteţi cei mai nefericiţi oameni tocmai atunci când aveţi cea mai mare bogăţie, cea mai multă slavă şi cel mai bun nume. Fiul tău, dimpotrivă, atunci când va îmbătrâni va avea cea mai mare mulţumire, pentru că se sileşte să intre în port, pentru că are o tinereţe totdeauna înfloritoare, care nu îmbătrâneşte niciodată.

Şi totuşi, tu ai vrea ca fiul tău să se desfăteze cu astfel de plăceri de care de nenumărate ori s-ar fi căit şi de pe urma cărora ar fi suferit la bătrâneţe. Să dea Dumnezeu ca nici duşmanii voştri să n-aibă parte de o astfel de desfătare! Dar de ce spun la bătrâneţe? Într-o singură zi se stinge plăcerea aceea, dar, mai bine-zis, nu într-o zi, nici într-o oră, ci chiar într-o clipită de ochi. Căci ce este plăcerea? Nu este oare umplerea stomacului, întinderea de mese sibaritice, legăturile cu femei frumoase, cu care prilej oamenii se tăvălesc ca porcii în mocirlă?

10. Dar să lăsăm asta la o parte! Să analizăm plăcerea şi să vedem dacă nu cumva este ceva zadarnic şi fără nici un preţ!

Şi, dacă vrei, să începem cu aceea care pare mai plăcută, adică plăcerea de a chefui, de a te îmbuiba cu mâncăruri şi băuturi.

Arată-mi: cât durează această plăcere şi cât timp din zi poate să vă stăpânească? Durează atât cât nici nu se poate observa bine. Îndată ce te-ai săturat, plăcerea s-a stins; chiar înainte de a te sătura, plăcerea s-a dus mai iute ca un şuvoi. Plăcerea dispare când mâncarea şi băutura au ajuns în gâtlej, şi nu se coboară o dată cu ele în stomac; o dată ce a trecut de limbă, şi-a pierdut toată puterea. Voi trece sub tăcere celelalte neplăceri, nu voi mai vorbi de furtuna provocată de plăcerea de a te îmbuiba cu mâncăruri şi băuturi. Omul care nu s-a îmbuibat cu mâncăruri şi băuturi, nu numai că se află într-o stare mai plăcută, dar se simte şi mai uşor decât cel căruia i se sfâşie stomacul din pricina ghiftuielii. Proverbul spune: “Somn sănătos are cel cumpătat Ia stomac”.11
11. Înţ. Sir. 31, 22.

Trebuie să-ţi mai vorbesc de boli, greţuri, nenorociri, cheltuieli zadarnice? Să-ţi mai spun cât de multe acuzaţii, cât de multe uneltiri, cât de multe defăimări odrăslesc pe buzele celor pe care i-ai ghiftuit? Mi s-ar putea obiecta:

– Nu poţi spune însă că nu-i un lucru plăcut să ai legături cu femei!
– Dar care plăcere este însoţită de atâta ruşine ca această legătură?

Deocamdată, în analizarea acestei plăceri să nu menţionăm celelalte necazuri care însoţesc în chip firesc legătura cu femeile: bătăile dintre îndrăgostiţi, luptele dintre rivalii în dragoste, acuzaţiile, ci să presupunem un om care se bucură cu deplină putere de legătura sa, un om care n-are nici un rival în dragoste, care nu-i dispreţuit de iubita sa şi care poate să cheltuiască cu ea bani ca dintr-un izvor, cu toate că este imposibil ca în legătura cu o femeie să stea împreună toate aceste condiţii. Este absolut necesar ca acela care vrea să nu aibă nici un rival în dragoste să-şi cheltuiască toată averea lui spre a birui pe alţi pretendenţi prin dărnicia lui, iar dacă nu vrea să cheltuiască averea de teama sărăciei, atunci este dispreţuit de amanta lui şi aruncat pe uşă afară. Să presupunem însă că nu se întâmplă nimic din toate acestea, că totul îi merge după pofta inimii. Poţi să-mi arăţi în ce constă plăcerea ce o ai de pe urma legăturii tale cu femeile? Nu, căci plăcerea nu iese la iveală nici chiar în timpul săvârşirii actului, iar după săvârşirea actului, s-a stins şi plăcerea. Aşa-numita plăcere ce o simţea în timpul actului nu este plăcere, ci frământare, tulburare, durere, furie, mare zguduire şi fierbere.

Printre monahi o astfel de plăcere nu se vede. Să nu fie! Plăcerea pe care o avem noi şi o încercăm noi nu tulbură niciodată sufletul cu furtuni, nu aduce asupra sufletului frământare şi zguduire. Este o plăcere curată, fără umbră, plină de slavă, fără de sfârşit, cu mult mai puternică şi cu mult mai multe satisfacţii decât plăcerea voastră.

Că e mai plăcută plăcerea noastră decât a voastră se vede de acolo că, dacă vă ameninţă cineva, vă îndepărtaţi de plăcere. Dacă, de pildă, împăratul ar da o poruncă prin care să ameninţe cu moartea pe cei ce caută plăcerea, cei mai mulţi oameni se vor depărta de ea, pe când noi, chiar dacă ne-ar ameninţa cineva cu nenumărate morţi, nu vom dispreţui plăcerea noastră, ci mai degrabă vom râde de o astfel de poruncă. Prin urmare, plăcerea noastră este suverană, mai plăcută decât a voastră, nu se poate compara cu ea.

Să nu ţii de rău deci pe fiul tău că a trecut de la nişte bunătăţi vremelnice, dar, mai bine-zis, inexistente, la nişte bunătăţi reale şi permanente. Nu-l jeli pe cel ce merită să fie numit fericit! Atunci ar trebui să plângi, când n-ai avea un fiu ca acesta, ci unul care să fie aruncat de valurile acestei vieţi într-o parte şi în alta, ca într-o strâmtoare.

Şi acum argumentul principal al spuselor mele în privinţa plăcerii:

Chiar dacă eşti necredincios şi păgân, totuşi vei primi argumentul meu. Ai auzit negreşit de râurile Cocit şi Piriflegeton, de apa Stixului şi de Tartar, care sunt tot atât de departe de pământ pe cât este departe pământul de cer, şi ai auzit şi de multele feluri de munci de acolo. Cu toate că păgânii n-au putut să spună aceste lucruri aşa cum sunt ele în realitate, pentru că au formulat aceste idei prin propriile lor puteri de cugetare şi prin înţelegerea greşită a propriilor noastre învăţături, totuşi şi-au făcut o oarecare idee despre judecata viitoare. Vei găsi printre păgâni, poeţi, filosofi, oratori şi alţi mulţi gânditori, care au cugetat şi au scris despre această învăţătură. Ai auzit de asemenea de câmpiile elisee, de insulele celor fericiţi, de livezi, de cununile de mirt, de adierea lină de vânt, de văzduhul parfumat, de cetele celor care locuiesc acolo, îmbrăcaţi în haine albe, care dănţuiesc şi cântă şi, ca să spun pe scurt, ai auzit de răsplata care se dă atât celor buni, cât şi celor răi după plecarea din lumea aceasta.

Pe temeiul acestor gânduri, cum crezi că trebuie să fie aici pe pământ viaţa celor buni şi a celor răi? Oare, cei care-şi îndreaptă toată grija spre plăcerile simţurilor, chiar dacă viaţa aceasta ar trece pentru ei fără să încerce vreo durere, ba cu multă plăcere, oare, nu vor fi alungaţi, ca de un bici, de glasul conştiinţei lor şi de aşteptarea chinurilor ce le vor primi, pe când cei buni, chiar dacă ar suferi nenumărate necazuri în viaţă, oare, nu au, după spusele lui Pindar, o nădejde care-i hrăneşte şi nu-i lasă să simtă necazurile din viaţă?

Prin urmare, şi din acest punct de vedere plăcerea monahilor e mai mare. Este cu mult mai bine să suferi nişte necazuri trecătoare spre a începe după moarte o odihnă nesfârşită decât să guşti puţină vreme nişte plăceri aparente, iar după moarte să te aştepte chinurile cele mai amare şi mai împovărătoare.

Dar, în afară de asta, când este recunoscut, din cele spuse până acum, că şi aici pe pământ viaţa monahală este mai plăcută, nu este oare necesar să facem ceea ce spuneam la începutul lucrării, adică să ne fie milă de cei care varsă lacrimi pentru bunurile acestei lumi?

Fiul tău nu-i vrednic de lacrimi, ci de aplauze şi de cununi, pentru că se îndreaptă spre viaţa cea neînvălurată şi spre portul cel liniştit. Mulţi părinţi, care au fii ce se frământă în viaţa aceasta de pe pământ, te ocărăsc; când te văd, unii te plâng, iar alţii râd de tine. Eu însă îţi spun: de ce să nu râzi tu de ei? De ce să nu-i plângi tu pe ei mai degrabă? Să nu căutăm să vedem dacă îşi bat joc de noi, ci să căutăm să vedem dacă râd de noi pe drept. Dacă râsul lor e pe bună dreptate, noi ar trebui să plângem, chiar dacă nimeni n-ar râde de noi, dar dacă râd pe nedrept, chiar dacă toată lumea ar râde de noi, noi ar trebui să ne fericim pe noi înşine, iar pe ei să-i plângem, pentru că sunt cei mai nenorociţi oameni şi nu se deosebesc întru nimic de nebuni. Numai nebunii şi cei care bolesc de boli asemănătoare lor râd de faptele şi de gândurile care merită laude şi cununi. Spune-mi, te rog, n-ai crede că oamenii îşi bat joc de tine dacă te-ar lăuda, te-ar admira şi ar zice că eşti cel mai fericit muritor din pricină că fiul tău a îndrăgit nebuneşte meseria dansatorilor şi a conducătorilor de care de curse? Şi, dimpotrivă, n-ai spune că sunt nişte nebuni dacă ar râde de tine şi te-ar ocări din pricină că fiul tău a făcut o faptă de bravură şi vrednică de laudă? Fă şi acum tot aşa! Să nu judeci faptele şi gândurile fiului tău întemeiat pe părerile oamenilor, ci pe cercetarea exactă a motivelor care l-au făcut să ia o astfel de hotărâre. Vei vedea că cei care râd sunt părinţii unor copii ce sunt mai degrabă robi decât liberi, când îi vor compara pe ei cu fiul tău.

Acum sufletul ţi-i doborât de durere. De asta nici n-ai să poţi privi cu ochi pătrunzători spusele mele. Dar după ce se va potoli puţin furtuna sufletului tău şi după ce vei cunoaşte marea virtute a fiului tău, nu vei mai avea nevoie de cuvintele mele, ci tu însuţi vei vorbi altora, mai mult decât mine, despre frumuseţea vieţii monahale. Cuvintele mele nu sunt o simplă presupunere, ci sunt întemeiate pe fapte.

Am avut şi eu un prieten; era fiul unui păgân, om bogat, renumit şi strălucit în toate privinţele. Prietenul meu s-a călugărit. Tatăl său, la început, a pus în mişcare pe înalţii demnitari ai imperiului, l-a ameninţat cu închisoarea, l-a dezbrăcat de toate hainele sale, l-a lăsat pe pământ străin, lipsit şi de hrana necesară, pentru ca să-l înduplece în acest chip să se reîntoarcă la o viaţă mai omenească, după părerea lui. Când însă a văzut că nu cedează în faţa nici unei ameninţări, a fost învins şi şi-a schimbat părerea. Acum preţuieşte pe fiul lui şi-l respectă mai mult decât dacă i-ar fi fost tată. Bărbatul acesta bogat, deşi mai are încă mulţi copii, oameni cu vază şi renumiţi, spune că aceştia nu merită să-i fie aceluia nici slugi. Şi, datorită fiului său, el este cu mult mai strălucit.

Vom vedea că tot aşa se va întâmpla şi cu fiul tău. Faptele îţi vor dovedi că nu mint. Pentru aceasta, acum voi tăcea şi-ţi voi face această rugăminte:

Aşteaptă numai un an, sau şi mai puţin, căci virtutea practicată de noi, creştinii, n-are nevoie de mult timp, ea odrăsleşte prin ajutorul lui Dumnezeu, şi vei vedea că spusele mele sunt adeverite de fapte. Atunci nu numai că vei lăuda cele petrecute, dar, dacă ai vrea să-ţi înalţi puţin mintea, vei ajunge să ai aceeaşi dorinţă ca şi el, având ca dascăl al virtuţii chiar pe fiul tău.

Către tatăl credincios1

1. Să arăt acum şi tatălui creştin, unui tată creştin, că nu trebuie să atace pe oamenii care îndeamnă pe fiul lui să îmbrăţişeze viata monahală spre a bineplăcea lui Dumnezeu.

Voi face aceasta, cu toate că mă tem să nu fie vorbele mele de prisos şi să aibă un rezultat contrar celui dorit, aşa cum spuneam în cuvântul meu către tatăl păgân.2 Spuneam acolo că legea luptei acesteia nu mă sileşte să mă războiesc cu un păgân,3 deoarece apostolul Pavel ne-a poruncit să judecăm numai pe cei ce sunt creştini, dar ne-a lăsat liberi în ce priveşte lupta cu necreştinii.4
1. P.G., XLVII, col. 349-386.
2. Vezi mai sus, pag. 206.
3. Vezi mai sus, pag. 208.
4. I Cor. 5, 12.

În cazul de faţă, după cum se pare, nici n-ar trebui să fiu obligat să încep această luptă, căci dacă, după cum spuneam în cuvântul către tatăl necredincios, mi se părea o ruşine să tratez această problemă faţă de un creştin, apoi cu mult mai mult acum. Nu-i oare o ruşine pentru un creştin să aibă nevoie să fie sfătuit asupra unor lucruri ce nu pot fi tăgăduite nici de un păgân?

Ce să fac deci? Să tac? Să nu mai vorbesc? Deloc? Dacă ar exista un om care să-mi garanteze, care să-mi spună că pe viitor nu va mai îndrăzni nici un creştin să atace pe monahii care propovăduiesc frumuseţea vieţii monahale, ar trebui să tac şi să dau uitării pe creştinii care au îndrăznit una ca asta. Dar pentru că n-am nici un garant vrednic de credinţă, e nevoie să dau aceste sfaturi. Dacă sfaturile mele vor da peste creştini care să aibă astfel de idei greşite, ele îşi vor îndeplini rostul. Dar dacă nu vor întâlni pe nici unul cu astfel de idei, atunci s-a întâmplat ce doream.5
5. Vezi mai sus pag. 209.

Este de dorit ca un bolnav să nu mai aibă nevoie de doctoriile pregătite de doctori pentru vindecarea bolii lui. Tot astfel şi acum, este de dorit ca nimeni dintre fraţii noştri să nu mai aibă nevoie de sfaturile mele. Dar dacă au nevoie de ele (să dea Dumnezeu să nu aibă), nu mă voi da în lături de a-i sfătui şi pe ei.

Să presupunem, aşadar, că şi tatăl creştin este tot atât de bogat, tot atât de renumit, de un neam tot atât de mare ca şi tatăl păgân; că are şi el tot un singur copil asemănător întru totul celuilalt. Singura deosebire între ei este că acesta crede în Dumnezeu. Să dea şi el drumul la aceleaşi strigăte de jale, să se tăvălească de durere la picioarele tuturor, să-şi arate părul său alb, bătrâneţile, pustiul casei şi ogoarelor sale, să spună toate cuvintele spuse de păgân, să aţâţe cât vrea de mult mânia judecătorilor care vor judeca procesul meu cu el. Dar, mai bine spus, între mine şi el judecata nu se va mai face de către oameni. Acest părinte îndurerat a auzit toate învăţăturile date nouă de oameni insuflaţi de Duhul cel dumnezeiesc, a auzit despre judecata cumplită şi înfricoşătoare după plecarea noastră din lumea aceasta.

Prin urmare, înainte de a-i prezenta toate celelalte argumente, trebuie să-i aduc aminte de ziua judecăţii, de focul care curge ca un fluviu, de flacăra care nu se stinge niciodată, de întunecarea soarelui, de ascunderea lunii, de căderea stelelor, de înfăşurarea cerurilor, de zguduirea puterilor, de cutremurarea şi fierberea pământului, de glasul trâmbiţelor care-şi trimit una alteia glasul lor înfricoşător, de îngerii care vor străbate universul, de nenumăratele duhuri care stau lângă tronul lui Dumnezeu, de numeroasele puteri slujitoare, de ostile care sunt împreună cu Judecătorul, de seninul crucii care va străluci înaintea întregii lumi, de aşezarea scaunului de judecată, de deschiderea cărţilor, de slava cea neapropiată, de glasul înfricoşător şi cutremurător al Judecătorului6, Care va trimite pe unii oameni în focul pregătit diavolului şi îngerilor lui7, altora le va închide uşile împărăţiei cerurilor, cu toată osteneala lor pentru păzirea fecioriei,8 şi va porunci unora dintre îngerii Lui să lege neghinele şi să le arunce în cuptor,9 iar altor îngeri, să lege pe alţii de picioare, să le răsucească mâinile, să-i ducă în întunericul cel mai din afară şi să-i dea scrâşnetului celui dureros al dinţilor,10 va arunca în chinul cel mai mare şi mai cumplit şi pe cel care s-a uitat cu ochi pofticioşi,11 şi pe cel care a râs necuviincios12; şi pe cel care a osândit pe aproapele fără să-l cerceteze, şi pe cel care a învinuit numai.13 Că vor fi pedepsiţi şi cei care osândesc pe nedrept pe aproapele se poate vedea din cuvintele Judecătorului, Care a rostit aceste sentinţe, Care-i ameninţă că va aduce peste ei chinuri. Neapărat cu toţii ne vom înfăţişa înaintea Judecătorului ‘4 şi vom vedea ziua aceea în care toate vor fi goale şi descoperite15, nu numai faptele, nici numai cuvintele, dar chiar şi gândurile.
6. Is. 13, 9-13; 24, 4, 18-22; Dan. 7, 9-15; 9, 23; Mal. 4, 1; Matei 24, 27-31; l Tes. 4, 13-18.
7. Matei 25, 41-46.
8. Matei 25, 1-13.
9. Matei 13, 30.
10. Matei 22, 11-13.
11. Matei 5, 28.
12. Luca 6, 25.
13. Matei 7, 1-5.
14. 1 Tes. 4, 16-17.
15. Evr. 4, 13.

2. Chiar dacă acum unele dintre faptele noastre ni se par neînsemnate, atunci vom suferi pentru ele înfricoşătoare pedepse. Astfel, Judecătorul ne va cerceta atunci cu cea mai mare scumpătate dacă ne-am îngrijit atât de mântuirea noastră, cât şi de mântuirea aproapelui. Pentru asta Pavel mereu ne îndeamnă să nu căutăm folosul nostru, ci fiecare pe al aproapelui,16 pentru asta Pavel îi dojeneşte pe corinteni că nu s-au gândit mai dinainte şi nici nu s-au îngrijit de desfrânat, ci au lăsat să-şi înrăutăţească rana.17 Pentru asta scrie în Epistola către Galateni: “Fraţilor, chiar dacă ar cădea un om în vreo greşeală, voi, cei duhovniceşti, îndreptaţi pe unul ca acesta”.18 Iar tesalonicenilor, mai înainte, le dă aceleaşi sfaturi, scriindu-le: “Pentru aceea sfătuiti-vă unul pe altul, precum şi faceţi”;19 iar mai jos puţin: “Mustraţi pe cei fără rânduială; mângâiaţi pe cei slabi de înger, sprijiniţi pe cei neputincioşi”.20
16. I Cor. 10, 24.
17. II Cor. 2, 5-9.
18. Gal. 6, 1.
19. I Tes. 5, 11.
20. I Tes. 5, 14.

Să nu spună cineva: “Pentru ce să mă îngrijesc de alţii? Să piară cine vrea să piară! Să se mântuie cel ce vrea să se mântuie! Ce mă interesează faptele altora! Mi s-a poruncit să mă îngrijesc de mântuirea mea!”. Ca să nu grăiască cineva aşa, Pavel a nimicit acest gând sălbatic şi neomenos, şi i-a pus aceste legi, poruncindu-ne să trecem cu vederea peste multe din interesele noastre spre a ne îngriji de cele ale aproapelui; şi precizează că această grijă trebuie să o avem în tot cursul vieţii, în Epistola către Romani ne porunceşte să ne îngrijim mult de acest lucru, astfel ca aceia care sunt puternici să fie ca nişte părinţi pentru cei slabi21, căutând să ne convingă să ne îngrijim de mântuirea lor.
21. Rom. 15, 1.

Pavel spune acestea sub formă de îndemnuri şi de sfaturi, în alte locuri însă zguduie sufletele ascultătorilor cu multă tărie. Spune că cei care nu se îngrijesc de mântuirea fraţilor lor păcătuiesc faţă de Hristos şi dărâmă zidirea lui Dumnezeu.22 Aceste cuvinte nu le spunea de la el, ci le-a învăţat de la Dascălul său. Căci şi Unul-Născut al lui Dumnezeu, vrând să ne înveţe că este necesară această îndatorire şi că mari rele îi vor aştepta pe cei ce nu vor vrea să o îndeplinească, a zis: “Celui ce va sminti pe unul din aceştia mici, mai de folos i-ar fi să i se atârne o piatră de moară la gât şi să fie aruncat în adâncul mării”.23 Cel care a adus înapoi stăpânului talantul primit nu este pedepsit pentru că a trecut cu vederea propria sa mântuire, ci pentru că nu s-a îngrijit de mântuirea aproapelui.24 Prin urmare, chiar dacă toate faptele vieţii noastre ar fi cât se poate de bune, dacă nu ne îngrijim şi de mântuirea altora, nu avem nici un folos de pe urma lor. Căci acest păcat este îndestulător să ne arunce în adâncul iadului. Dacă nici o scuză nu poate scăpa de pedeapsă pe cei care n-au voit să-şi ajute aproapele cu cele materiale, chiar dacă ar fi trăit în feciorie,25 atunci urmează că vor suferi cele mai cumplite chinuri cei care au neglijat să facă o faptă cu mult mai mare decât ajutorarea cu cele materiale – căci grija de suflet e cu mult mai mare. Dumnezeu n-a creat pe om ca să se ocupe numai de el, ci să fie de folos şi altora. Pentru asta şi Pavel îi numeşte pe credincioşi stele.26
22. I Cor. 8, 12.
23. Matei 18, 6.
24. Matei 25, 24-30.
25. Matei 25, 1-13.
26. Filip. 2, 15.

Prin acest cuvânt arată că ei trebuie să fie folositori şi altora. Steaua, dacă s-ar lumina numai pe ea, n-ar mai fi stea. Pentru aceasta Pavel spune că cei care nu se îngrijesc de mântuirea aproapelui sunt mai răi decât păgânii. Şi se exprimă astfel: “Iar dacă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai cu seamă de cei ai casei s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios”.27 Ce vrea să spună aici Pavel prin cuvântul “purtare de grijă”? Vorbeşte, oare, de ajutorul cu cele necesare traiului? Sunt de părere că s-a gândit la grija de suflet. Iar dacă ai avea intenţia să contrazici interpretarea mea, atunci se va vădi şi mai dreaptă. Dacă Pavel, prin acest cuvânt, s-ar fi gândit la grija de cele necesare traiului şi a dat o astfel de pedeapsă celui care nu oferă aproapelui hrană zilnică şi a spus că este mai rău decât un necredincios, ce pedeapsă va fi deci pentru cel care nu se îngrijeşte de ceea ce-i mai mare şi mai necesar, de mântuirea sufletului?

3. Să ne gândim deci cât de mare este păcatul nostru şi, păşind din treaptă în treaptă, să arătăm că nepurtarea de grijă de copii este un păcat care întrece pe toate celelalte şi merge chiar până la culmea răutăţii. Prima treaptă de răutate, de viclenie şi de cruzime este nepurtarea de grijă de prieteni. Dar mai degrabă să o iau mai de jos. Nu ştiu cum, dar era cât pe ce să uit că prima lege dată iudeilor nu îngăduie nici nepurtatea de grijă de vitele duşmanilor, când cad sau se rătăcesc; Legea Veche porunceşte ca pe unele să le scoţi, iar pe altele să le duci la stăpânul lor.28
27. 1 Tim. 5, 8.
28. Deut. 22, 1-4.

Prima treaptă deci, începând de jos în sus, a răutăţii şi a cruzimii este nepurtarea de grijă de vitele şi animalele duşmanilor, aflate în suferinţă. A doua, mai mare decât cea dintâi, nepurtarea de grijă de duşmani. Păcatul acesta este cu atât mai mare faţă de primul pe cât este mai de preţ omul decât animalul. Apoi, a treia treaptă este nepurtarea de grijă de semeni, chiar dacă nu ne sunt cunoştinţe personale. A patra treaptă, nepurtarea de grijă de cei ai noştri. A cincea, când nu purtăm grijă nu numai de trupurile lor, ci şi de sufletul lor pe cale de a se pierde. A şasea, când nu ne îngrijim de ai noştri, dar nici de copiii noştri când sunt pe cale de a fi corupţi. A şaptea, când nu căutăm alţi oameni care să se îngrijească de ei. A opta, când împiedicăm şi respingem pe cei care din proprie iniţiativă voiesc să se îngrijească de creşterea copiilor noştri. A noua, când nu numai îi împiedicăm, dar îi şi atacăm. Prin urmare, dacă treapta întâi, a doua şi a treia a acestei răutăţi sunt însoţite de atât de mari pedepse, cât de mare foc va cădea pe capul celui ce se află în treapta a noua, care depăşeşte în răutate pe toate celelalte? Iar în această treaptă vă aflaţi voi, părinţii care atacaţi pe cei ce vor să se ocupe de creşterea copiilor voştri! Nu s-ar greşi dacă s-ar numi această treaptă de răutate nu numai a noua, nici numai a zecea, ci chiar a unsprezecea. Pentru ce spun asta? Pentru că acest păcat nu este numai prin natura sa cu mult mai mare decât cele opt dinaintea lui, dar este mai cumplit şi din pricina timpului în care se săvârşeşte. Dar ce înţeles au cuvintele “din pricina timpului în care se săvârşeşte?”. Noi, care trăim acum în legea Evangheliei, dacă vom săvârşi aceleaşi păcate ca şi cei care nu cunosc Evanghelia, nu vom primi aceleaşi pedepse ca ei, ci cu mult mai cumplite, pentru că ne-am bucurat de un dar mai mare, pentru că participăm la o învăţătură mai desăvârşită, pentru că am fost cinstiţi cu o cinste mai mare. Prin urmare, dacă păcatul acesta este aşa de mare şi prin natura sa, şi prin trup, gândeşte-te ce mare vâlvătaie va aduce pe capul celor care îndrăznesc să-l săvârşească!

Şi ca să nu credeţi că gândesc aceste lucruri aşa, de dragul gândului, voi dovedi cu fapte grozăvia acestui păcat, ca să ştiţi că, dacă toate faptele noastre ar fi bine rânduite cu privire la sufletul nostru, însă nu ne vom îngriji de mântuirea copiilor, vom fi pedepsiţi cu pedeapsa cea mai mare. Vă voi da o dovadă, nu a mea, ci una care se află în Sfintele Scripturi.

Era un preot la iudei, om cumpătat şi îngăduitor, care se numea Eli. Acest Eli era tatăl a doi copii. Deşi vedea că fiii lui merg pe căi greşite, totuşi nu-i dojenea, nici nu-i împiedica. Mai bine spus îi mustra, dar nu făcea asta cu toată tăria. Păcatele acestor copii erau: desfrânarea şi lăcomia. Scriptura spune că mâncau cărnurile sfinte înainte de a fi sfinţite şi înainte de a fi aduse ca jertfă lui Dumnezeu.29 Cu toate că tatăl lor ştia asta, nu i-a pedepsit, încerca să-i întoarcă de la păcatul lor prin sfaturi, spunându-le necontenit astfel de cuvinte: “Nu, copiii mei, nu faceţi aşa, că nu-i bun auzul pe care-1 aud despre voi că faceţi poporul să nu mai slujească Domnului. Dacă va păcătui om faţă de om, se vor ruga pentru el Domnului; dar dacă va păcătui omul faţă de Dumnezeu, cine se va ruga pentru el?”30.
29. I Regi 2, 16-17.
30. I Regi 2, 24-25.

Greutatea acestor cuvinte era mare şi ruşinea îndestulătoare ca să aducă la simţiri pe un om cu minte. Cuvintele tatălui au scos la iveală păcatul lor, au arătat cât este de înfricoşător şi le-au făcut cunoscut cât de greu de suferit şi cât de înspăimântătoare este pedeapsa ce-i ameninţă. Dar pentru că Eli n-a arătat faţă de fiii săi toată asprimea trebuitoare, a pierit şi el împreună cu aceştia. Eli nu trebuia să se mărginească numai la ameninţări. Trebuia să-i îndepărteze de la faţa lui, să-i biciuiască. Trebuia să fie cu ei cu mult mai neîndurător şi mai aspru. Dar pentru că n-a făcut asta, Eli a aţâţat pe Dumnezeu la luptă şi împotriva lui, şi împotriva fiilor lui. Pentru că şi-a cruţat fără socoteală fiii, a pierdut, o dată cu mântuirea copiilor lui, şi propria sa mântuire. Ascultă ce-i spune Dumnezeu lui Eli! Dar, mai bine-zis, nu-i spune lui. Nu l-a mai socotit vrednic să-i spună vreun cuvânt. S-a purtat cu el ca şi cu o slugă care a greşit foarte mult în faţa stăpânului său şi căreia îi face cunoscute prin altă persoană nenorocirile ce vor veni peste el. Atât de mare era atunci mânia lui Dumnezeu pe Eli. Ascultă deci ce spune Dumnezeu lui Samuel, ucenicul lui Eli, despre dascălul său. Dumnezeu vorbea mai mult cu ucenicul lui Eli şi cu celălalt profet şi cu alţi oameni decât cu Eli despre pedepsele ce vor veni peste el. Aşa l-a nimicit Dumnezeu pe Eli pe vecie! Dar ce spune Dumnezeu lui Samuel? “A ştiut că fiii lui au hulit pe Dumnezeu, şi nu i-a certat”.31 Eli i-a certat, dar nu cum trebuia. I-a certat, dar Dumnezeu spune că certarea făcută fiilor săi n-a fost certare. Prin urmare, Dumnezeu a osândit certarea făcută de Eli, pentru că nu era făcută cu asprime şi cu tărie. Din cele spuse urmează că putem să avem grijă de copii, dar dacă nu ne îngrijim de ei cum trebuie, înseamnă că nu avem grijă de ei, după cum nici certarea făcută de Eli nu era certare. După ce Dumnezeu a spus care e păcatul lui Eli şi al fiilor lui, a pronunţat cu multă mânie pedeapsa: “Pentru aceea mi-am jurat casei lui Eli că păcatul casei lui Eli nu se va ierta până în veac, nici prin tămâiere, nici prin jertfe”.32
31. I Regi 3, 13.
32. I Regi 3, 14.

Ai văzut cât de mare este înverşunarea lui Dumnezeu şi cât de neiertată pedeapsa? Dumnezeu spune: “Fără îndoială, trebuie să piară nu numai el, nici numai copiii lui, ci toată casa lui; nu va fi leac care să vindece rana aceasta”. Şi totuşi, în afară de negrija sa faţă de creşterea copiilor. Dumnezeu n-a mai putut să-l învinovăţească de alt păcat pe bătrânul acela. Eli era, într-adevăr, un bărbat minunat în toate faptele lui. înţelepciunea şi curăţia vieţii lui se pot vedea nu numai din faptele lui, ci şi din felul în care a primit pedeapsa lui Dumnezeu. Mai întâi, când a auzit hotărârea lui Dumnezeu şi a văzut că-l aşteaptă cea mai cumplită pedeapsă, nu s-a îndărătnicit, nu s-a supărat, nici n-a spus cuvintele pe care poate mulţi le-ar fi spus: “Sunt eu stăpân pe voinţa altora? Sunt răspunzător de propriile mele păcate! Fiii mei sunt în vârstă şi ar fi drept ca numai ei să fie pedepsiţi”. Eli însă n-a spus şi nici n-a gândit aşa! Ca o slugă înţeleaptă, care ştie numai un singur lucru, să primească cu inima uşoară toate hotărârile stăpânului, chiar dacă sunt neplăcute şi dureroase, tot astfel şi Eli a rostit cuvinte pline de multă înţelepciune: “Însuşi Domnul va face ce va fi plăcut înaintea Lui”.33 Virtutea lui se poate vedea nu numai de aici, ci şi din altă parte. Când iudeii erau în război, i s-a adus la cunoştinţă înfrângerea armatei iudaice şi că fiii lui au fost omorâţi în luptă într-un chip ruşinos şi vrednic de milă. Eli a rămas netulburat la auzul acestei ştiri.34 Dar când i s-a mai spus că în măcelul acela a fost răpit de duşmani şi chivotul legii, da, atunci bătrânul, întunecat de durere, a căzut din scaun pe spate înspre uşă şi şi-a rupt spinarea, că era bătrân şi greoi.35 A fost un om slăvit care a judecat pe Israel patruzeci de ani.36
33. I Regi 3, 18.
34. I Regi 4, 13-18.
35. I Regi 4, 17.
36. I Regi 4, 18.

Dacă pe preotul, pe bătrânul, pe slăvitul, pe cel care a stat fără prihană în fruntea poporului evreu patruzeci de ani, care a condus poporul în nişte vremuri care cereau multă grijă şi băgare de seamă, nimic din acestea n-a putut să-1 scape de pedeapsă, ci a pierit năprasnic şi mizerabil pentru că nu s-a ocupat de copiii lui cu toată grija, iar păcatul acestei nepurtări de grijă pentru creşterea copiilor a înecat, ca un val furios şi mare, toate acele fapte şi a ascuns toate faptele lui bune; dacă, deci, un om atât de mare a suferit o astfel de pedeapsă, ce pedeapsă vom suferi noi, care trăim în timpuri care cer de la noi mai multă înţelepciune şi înţelegere a lucrurilor, noi, care suntem mai prejos de virtutea aceluia, noi, care nu numai că nu ne îngrijim de creşterea copiilor noştri, dar şi uneltim şi atacăm pe cei ce vor să facă aceasta, noi, care ne purtăm cu mai multă vrăjmăşie decât barbarii faţă de odraslele noastre? Şi aşa e! Cruzimea barbarilor nu merge dincolo de robie, de distrugere, de înrobirea patriei şi de chinuirea trupului. Voi însă robiţi însuşi sufletul, îl legaţi ca pe un prizonier şi-l daţi în mâna diavolilor vicleni şi sălbatici, îl daţi pradă patimilor lor. Faceţi voi, oare, altceva decât asta, când nici voi nu daţi copiilor voştri sfaturi duhovniceşti şi nici pe alţii, care vor să facă asta, nu-i lăsaţi?

Să nu mi se spună că mulţi oameni au avut mai puţină grijă de copiii lor decât Eli, şi totuşi n-au primit pedeapsa lui Eli. Asta nu-i adevărat! Din pricina acestui păcat mulţi oameni au suferit adeseori pedepse mai cumplite chiar decât pedeapsa lui Eli. De unde vine moartea copiilor înainte de vreme? De unde bolile cumplite şi fără de sfârşit şi peste noi, şi peste copiii noştri? De unde pagubele, de unde accidentele, de unde neajunsurile, de unde nenumăratele nenorociri? De acolo că nu avem nici o grijă de copiii noştri când sunt răi. Spusele mele nu sunt o simplă presupunere, întâmplarea bătrânului Eli este îndestulătoare să ne convingă. Dar vă voi mai cita şi cuvintele unui bărbat înţelept. Vorbind despre copii, spune aşa: “Nu te bucura de fiii necredincioşi; dacă nu au frică de Dumnezeu, să nu ai încredere in viaţa lor”.37
37. Înţ. Sir. 16, 1-3.

Vei suspina din pricina doliului înainte de vreme şi vei cunoaşte moartea lor neaşteptată. Mulţi, după cum am spus mai sus, au suferit aceste pierderi. Alţii au scăpat, dar până la sfârşit nu vor scăpa nici ei. Pedeapsa va cădea pe capul lor. Când vor pleca dincolo, vor fi pedepsiţi şi mai straşnic.

– Dar pentru ce nu sunt pedepsiţi toţi pe lumea asta?
– Pentru că Dumnezeu a hotărât o zi în care va judeca pe toată lumea. Această zi n-a venit încă. Dacă ar fi pedepsiţi aici pe pământ toţi păcătoşii, ar însemna să piară şi să dispară de pe pământ tot neamul omenesc. Dar ca să nu se întâmple asta şi ca să nu se trândăvească oamenii mai mult Dumnezeu a luat pe câţiva păcătoşi, i-a pedepsit aici pe pământ, ca prin ei să înveţe pe ceilalţi ce pedeapsă îi aşteaptă, ca să ştie că, dacă nu sunt pedepsiţi aici, vor primi dincolo, după moarte, pedepse şi mai mari. Faptul că Dumnezeu nu mai trimite acum profet ca să ne spună pedeapsa ce va veni pe capul nostru, aşa cum a fost pe timpul lui Eli, să nu ne facă să cădem în nesimţire. Acum nu mai este timpul profeţilor. Dar, mai bine spus. Dumnezeu ne trimite şi acum profeţi. De unde putem şti asta? Scriptura spune: “Au pe Moise şi pe profeţi”.38 Cele spuse de profeţi celor de mai înainte de noi ne sunt spuse şi nouă. Prin cuvintele spuse lui Eli, Dumnezeu nu se adresează numai lui, ci, prin el şi prin pedeapsa dată lui, se adresează tuturor celor care săvârşesc aceleaşi păcate. Dumnezeu nu caută la faţa omului,39 nici nu lasă nepedepsiţi pe cei care săvârşesc păcate aşa de cumplite. El care a nimicit toată casa lui Eli, deşi acesta făcuse păcate cu mult mai mici.
38. Luca 16, 29.
39. Rom. 2, 11.

4. Nu se poate spune că Dumnezeu nu dă mare atenţie copiilor. Dumnezeu se îngrijeşte mult de creşterea lor. Din pricina asta Dumnezeu a sădit în firea omenească o dragoste atât de mare de copii, încât părinţii să fie constrânşi, ca de o lege peste care nu pot trece, să se îngrijească de creşterea copiilor lor.

Mai târziu, în afară de această lege naturală, a dat şi legi scrise în care ne vorbeşte despre purtarea de grijă de copii. Când a instituit sărbătorile, a poruncit părinţilor să arate copiilor care este rostul şi originea acelor sărbători. După ce a vorbit despre sărbătoarea Paştilor, a adăugat: “Şi vei vesti fiului tău în ziua aceea, zicând: Pentru aceasta a aşezat Dumnezeu sărbătoarea aceasta pentru mine, pentru că am ieşit din Egipt”.40
40. Ieş. 13, 8.

În Lege dă aceeaşi poruncă. După ce a vorbit despre întâii-născuţi adaugă iarăşi: “Dacă te va întreba fiul tău după acestea, zicând: Pentru ce se face aceasta?, ii vei spune-. Cu mână tare ne-a scos Domnul din Egipt, din casa robiei. Iar când s-a îndărătnicit Faraon şi n-a vrut să ne lase să plecăm, a ucis în Egipt pe toţi întâii-născuţi, de la întâii-născuţi ai oamenilor până la întâii-născuţi ai dobitoacelor. Pentru aceea jertfesc Domnului toată partea bărbătească ce deschide pântecele”.41
41. Ieş. 13, 14-15.

Dumnezeu porunceşte deci părinţilor să ducă pe copiii lor, prin toate mijloacele, la cunoaşterea lui Dumnezeu. Dumnezeu apoi porunceşte şi copiilor cum trebuie să se poarte cu părinţii, cinstindu-i pe copiii buni şi pedepsindu-i pe cei răi. Scopul acestor porunci este tot acela de a face pe părinţi să-şi iubească şi mai mult copiii. Când cineva ne face stăpâni peste unul dintre semenii noştri, ne face o cinste deosebită, dar cinstea aceasta ne sileşte foarte mult să purtăm grijă de el; dacă nu ne obligă altceva, apoi faptul că soarta aceluia stă în mâinile noastre este destul de puternic să ne înduplece la aceasta şi n-am admite să trădăm cu uşurinţă pe cel încredinţat nouă. Obligaţia aceasta însă creşte şi mai mult când ştim că cel care ne-a dat cinstea de a fi stăpâni peste cineva se supără, se mânie, mai mult decât cel de sub stăpânirea noastră, şi ne pedepseşte cumplit când nu ne facem datoria. Tot aşa a procedat şi Dumnezeu.

Pe lângă acestea, a mai adăugat şi o a treia legătură, dar – dacă vrei – întâia legătură naturală. Pentru ca părinţii să nu dispreţuiască poruncile lui Dumnezeu prin care li se porunceşte să-şi crească copiii, El le-a sădit în suflet o necesitate firească, dragostea de copii. Dar pentru ca nu cumva dragostea de copii să slăbească şi să se frângă din pricina purtării urâte a acestora faţă de părinţi, Dumnezeu a rânduit pedepse pentru copii, date atât de El, cât şi de părinţi, ca astfel copiii să se supună părinţilor cu toată luarea-aminte, iar părinţii să capete, prin această rânduială, o şi mai mare dragoste de copii.

Dumnezeu însă nu ne-a legat puternic de copii numai prin aceste trei legături amintite până acum, ci şi printr-o a patra legătură, tot atât de puternică. Dumnezeu nu numai că pedepseşte pe copii când se poartă urât cu părinţii, şi îi cinsteşte şi îi laudă când sunt buni, dar se poartă la fel şi cu părinţii, îi pedepseşte amar când nu se îngrijesc de creşterea copiilor, şi-i cinsteşte şi-i laudă când le dă o bună creştere. Pe bătrânul Eli, deşi era strălucit în toate celelalte fapte, l-a pedepsit numai din pricina acestei lipse de grijă faţă de creşterea copiilor lui; pe patriarhul Avraam l-a cinstit atât pentru celelalte virtuţi ale lui, cât şi pentru această purtare de grijă pentru copii. Vorbind despre acele multe şi mari daruri pe care a făgăduit că i le va da, Dumnezeu a arătat şi pricina acestor daruri: “Ştiam, spune Domnul că Avraam va da poruncă fiilor lui şi casei lui după el şi vor păzi căile Domnului Dumnezeu, ca să facă dreptate şi judecată”.42 Am citat acum aceste cuvinte, ca să cunoaştem că Dumnezeu se va purta cu asprime faţă de cei care nu se îngrijesc de nişte făpturi atât de dragi Lui şi atât de preţuite de El. Căci nu se poate ca Dumnezeu să se îngrijească atât de mult de mântuirea copiilor, iar noi să nu le purtăm deloc de grijă, dispreţuindu-i.
42. Fac. 18, 19.

Prin urmare, Dumnezeu nu rămâne nepăsător faţă de purtarea noastră, dimpotrivă, se supără şi se mânie cumplit, după cum de altfel şi faptele ne arată. Pentru asta şi Fericitul Pavel ne îndeamnă adesea, zicând: “Părinţilor, creşteţi pe copiii voştri în învăţătura şi certarea Domnului”.43
43. Efes. 6, 4.

Dacă noi am primit poruncă să veghem asupra sufletului copiilor pentru că vom da socoteală, cu mult mai mult a primit această poruncă tatăl care i-a născut, care i-a crescut, care trăieşte necontenit împreună cu ei. După cum nu putem să avem vreun cuvânt de apărare sau de iertare pentru păcatele noastre, tot astfel nu putem fi iertaţi nici pentru păcatele copiilor. Acest lucru a fost pus în lumină de Fericitul Pavel. Legiuind ce fel de oameni trebuie să fie cei care sunt însărcinaţi cu conducerea altora, Pavel, pe lângă toate celelalte îndatoriri de neapărată trebuinţă, cere să fi îndeplinit şi îndatorirea de a-şi fi crescut bine copiii,44 pentru că nu vom fi iertaţi dacă aceştia ajung nişte răi şi nişte stricaţi. Şi pe bună dreptate. Dacă am fi prin fire răi, poate că am avea un cuvânt de apărare, dar pentru că ajungem răi sau buni prin libertatea voii noastre, ce scuză potrivită ar putea invoca tatăl care va lăsa să se piardă şi să ajungă om rău fiinţa cea mai iubită şi mai scumpă dintre toate fiinţele de pe pământ, copilul? Că nu vrea tatăl său să-l facă bun? Dar care părinte ar putea spune asta? Însăşi firea lui îl sileşte şi-l mână să-şi facă bun copilul. Că nu a putut? Tatăl nu poate spune nici asta. Faptul că a avut copilul în mâinile sale de când era fraged, că este cel dintâi şi singurul căruia i s-a încredinţat puterea asupra copilului, că îl are în casă, sub ochii săi, necontenit, îi face lesnicioasă şi cu totul uşoară supravegherea copilului.
44. I Tim. 3, 4.

Sunt convins că proasta creştere a copiilor şi înrăirea lor nu se datoreşte altui fapt decât dragostei pătimaşe ce o avem pentru bunurile materiale ale acestei lumi. Grija de cele lumeşti şi preferinţa părinţilor numai pentru bunurile pământului, îi silesc să nu se îngrijească de copii şi, o dată cu asta, să nu se îngrijească nici de sufletele lor. Aceşti părinţi (să nu se creadă că vorbesc cu patimă) sunt mai răi decât asasinii de copii. Aceştia despart sufletul de trup, ceilalţi, părinţii, prin purtarea lor, aruncă în focul gheenei sufletul lor, o dată cu trupul lor. E necesar şi e în firea lucrurilor ca trupul lor să moară, dar moartea sufletului lor ar fi putut fi înlăturată dacă lipsa de purtare de grijă a părinţilor n-ar fi adus-o asupra copiilor lor. Mai mult încă, învierea cea de obşte va face să dispară moartea trupului, pierderea sufletului însă este ireparabilă; un suflet pierdut nu se mai mântuie, este chinuit veşnic.

Prin urmare, pe bună dreptate am spus că părinţii care nu se îngrijesc de mântuirea copiilor lor sunt mai răi decât ucigaşii de copii. Nu-i atât de groaznic să-ţi ascuti sabia, să-ţi înarmezi mâna, s-o împlânţi în gâtul copilului, pe cât de groaznic este a pierde şi a strica sufletul lui. nimic nu o poate egala.

5. Mi s-ar putea obiecta:

– Ce vrei să spui? Nu ne putem mântui dacă ne interesăm de cele lumeşti, dacă locuim în oraş, dacă avem casă şi femeie?

– Nu vreau să spun asta, mai cu seamă că nu este o singură cale de mântuire, ci multe şi felurite. Hristos o spune într-un chip general, afirmând că la Tatăl multe locaşuri sunt.45 Pavel o spune mai precis, scriind aşa: “Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor, căci se deosebeşte stea de stea în strălucire”.46
45. Ioan 14, 2.
46. I Cor. 15, 41.

Cuvintele Fericitului Pavel au acest sens: Unii oameni strălucesc ca soarele, alţii ca luna, iar alţii ca stelele. Deosebirea nu se mărgineşte numai la atât; Fericitul Pavel arată că şi între stele este mare deosebire; iar această deosebire este tot atât de mare pe cât de mare e şi numărul stelelor, căci spune el: “se deosebeşte stea de stea în strălucire”. Ca să-ţi dai seama de deosebirea dintre stele, gândeşte-te câte trepte de strălucire poţi coborî de la marea strălucire a soarelui până la strălucirea celei din urmă stele. Şi acum te întreb: Nu este oare absurd ca, atunci când e vorba să introduci pe fiul tău printre curtenii Curţii domneşti şi printre ostaşii împăratului, să faci tot ce poţi, să-ţi dai toată silinţa, ba să-l îndupleci şi pe fiul tău să facă la fel, numai să reuşeşti să stea alături de împărat, şi faci asta fără să te mai gândeşti la cheltuieli, la primejdii şi nici chiar la moarte, iar, când e vorba ca fiul tău să intre în oastea cerului, să nu te doară deloc inima dacă ar lua cel din urmă loc şi ar fi ultimul dintre ostaşii cerului?

Dar dacă ţi se pare cu cale, să vedem dacă este cu putinţă să dobândească loc în oastea cerului cel care trăieşte în mijlocul acestei lumi.

În această privinţă. Fericitul Pavel a spus, pe scurt, că nu pot să se mântuiască cei ce au soţii în alt chip, decât dacă le au ca şi cum nu le-ar avea47 şi dacă nu vor întrebuinţa rău bunurile acestei lumi.48
47. I Cor. 7, 29.
48. I Cor. 7, 31.

Dacă vrei, să vorbesc şi eu despre porunca lui Pavel. Poţi spune cu mâna pe inimă că te-a auzit fiul tău sfătuindu-l vreodată, sau ştie el prin el însuşi că jurământul, chiar jurământul drept, este un păcat înaintea lui Dumnezeu?49 I-ai spus tu vreodată că nu poate să se mântuiască cel care ţine minte răul şi e ranchiunos? Scriptura spune: “Căile celor ce ţin minte răul duc spre moarte”.50 I-ai spus tu vreodată fiului tău că Dumnezeu dispreţuieşte aşa de mult pe bârfitor, încât i-a interzis citirea cuvintelor dumnezeieşti?51 I-ai spus tu vreodată fiului tău că Dumnezeu aruncă din ceruri pe omul îngâmfat şi pe ocărâtor şi-l dă focului gheenei?52
49. Matei 5, 33-37.
50. Pilde 12, 29.
51. Înţ. Sol. l, 11.
52. Is. 13, 11.

I-ai spus tu vreodată fiului tău că cel care se uită la vreo femeie cu ochi desfrânaţi este privit ca un om care a şi săvârşit păcatul şi este pedepsit ca desfrânat?53 L-ai sfătuit vreodată să fugă de păcatul săvârşit în fiece clipă, judecarea aproapelui, care atrage după sine o pedeapsă cumplită?54 I-ai citit tu vreodată legile puse de Hristos pentru aceste păcate? Sau poate nici tu nu ştii că există astfel de legi. Cum deci va putea fiul tău să săvârşească poruncile lui Hristos, când nici tu, tatăl lui, care trebuie să-l înveţi aceste porunci, nu le ştii?
53. Matei 5, 27-28.
54. Matei 7, 1-5.

Dacă această grozăvie s-ar mărgini numai la atât, de a nu le da nici un sfat folositor, grozăvia n-ar fi atât de mare; dar voi îi împingeţi să săvârşească fapte potrivnice poruncilor lui Hristos. Când părinţii îşi îndeamnă copiii să studieze elocinţa, nu-i poţi auzi spunându-le altceva decât aceste cuvinte: “Cutare, om de proastă condiţie socială şi din părinţi de jos, pentru că a studiat elocinţa şi ştie să vorbească bine, a ajuns mare demnitar, şi-a făcut avere mare, şi-a luat femeie bogată, şi-a zidit casă luxoasă, este temut şi slăvit de toţi. Altul apoi, cutare, pentru că a învăţat limba latină, are o funcţie înaltă la curtea domnească şi conduce şi rânduieşte treburile curţii”. Un alt tată dă de exemplu pe alţii; dar toţi părinţii dau fiilor lor de exemplu numai pe oamenii străluciţi şi renumiţi pe pământ. Nimeni, niciodată, nu pomeneşte de cei străluciţi şi renumiţi în ceruri, ba dimpotrivă, dacă ar încerca cineva să-i pomenească şi să-i dea de exemplu, l-ar alunga ca pe unul care distruge rânduiala lumii.

6. Aşadar, dacă de la început îi încântaţi cu astfel de cuvinte, apoi nu-i învăţaţi altceva decât temelia tuturor relelor, căci le sădiţi în suflet două patimi foarte puternice: dragostea de bani şi dragostea de slava deşartă, cea din urmă mai rea decât cea dintâi. Fiecare dintre aceste patimi, luată separat, este îndestulătoare să distrugă sufletul unui copil; dar când sunt unite şi cad împreună pe sufletul lui fraged, ca nişte şiroaie de munte unite împreună, distrug toate însuşirile bune ale copilului, pentru că târăsc cu ele peste sufletul lui atâţia spini, atâta nisip, atât de mult bolovăniş, încât sufletul lui nu mai poate să odrăslească, nici să rodească vreuna dintre însuşirile lui bune. Despre adevărul spuselor mele ne dau mărturie şi înţelepţii păgâni. Un înţelept numeşte fiecare dintre aceste patimi, luate separat, nu unite, acropolă a răutăţilor, iar alt înţelept, cap al răutăţilor. Dacă fiecare din aceste patimi, luată separat, este acropolă şi cap şi dacă dragostei de avuţii i se mai alătură şi cealaltă, mult mai cumplită şi mai tiranică, adică dragostea nebună după slavă, şi la un loc se năpustesc asupra sufletului tânărului, se înrădăcinează în el şi-l ocupă de timpuriu, cine va mai putea urni din suflet această boală, mai ales când şi părinţii nu numai că nu-şi dau nici o silinţă ca aceste lăstare de răutate să fie smulse, ci, dimpotrivă, fac totul şi cu fapta, şi cu cuvântul ca ele să prindă şi mai adânc rădăcină. Mai este cineva atât de lipsit de judecată încât să nu se deznădăjduiască de mântuirea unui copil care a primit o astfel de creştere? Ar fi de dorit ca un suflet care are fericirea să se bucure de alte învăţături decât cele de mai sus să evite răul, dar ce nădejde de mântuire mai poate fi când pretutindeni premiile se dau în bani şi când bărbaţi blestemaţi sunt daţi copiilor ca pilde de urmat? Oamenii care iubesc banii şi averile ajung în chip neîndoios invidioşi, stricaţi, gata oricând să jure, sperjuri, obraznici, insultători, hoţi, neruşinaţi, îndrăzneţi, nerecunoscători şi făcători a tot felul de răutăţi. Martor vrednic de credinţă al acestor adevăruri este Fericitul Pavel, care spune că rădăcina tuturor relelor din viaţă este iubirea de arginţi.55 Mai înainte de el, Hristos a arătat acelaşi lucru şi a spus că nu este cu putinţă să slujească lui Dumnezeu cel care slujeşte patimii iubirii de arginţi.56
55. I Tim. 6, 10.
56. Matei 6, 24.

Prin urmare, dacă paşii tânărului sunt conduşi chiar de la început spre această robie, când va putea ajunge liber, când va putea scoate capul din valurile care-l învăluie, o dată ce toţi îl împing, toţi îl dau la fund şi aduc peste el primejdia înecului? N-ar fi de dorit să nu-l necăjească nimeni, să poată să se ridice, cu ajutorul multor oameni care i-ar întinde mână de ajutor, să poată vedea, dar să stea şi deasupra valului sărat al răutăţii? N-ar trebui oare lăudat şi încununat cu nenumărate cununi un asemenea om, dacă, după ce a ascultat mult timp învăţăturile şi cântările dumnezeieşti, ar fi în stare să alunge din sufletul lui aceste patimi care-l doborau la pământ?

Cumplit lucru este obişnuinţa. Este cumplit lucru pentru că ea ajunge să conducă şi să stăpânească sufletul, dar obişnuinţa este grozav lucru mai cu seamă atunci când are ca însoţitoare plăcerea. Obişnuinţa cealaltă, obişnuinţa în virtute, spre care noi alergăm şi pe care ne silim să o dobândim, o căpătăm cu multă oboseală. Din această pricină şi Dumnezeu, când a hotărât că evreii trebuie să lepede vechea lor obişnuinţă în rău, adică obişnuinţa deprinsă în Egipt, i-a luat din mijlocul egiptenilor şi i-a dus numai pe ei în pustiu; i-a dus cât mai departe de oamenii stricaţi, i-a dus ca într-o mănăstire oarecare şi aici a format sufletul lor; a întrebuinţat toate mijloacele, unele mai aspre, altele mai blânde, spre a-i dezbăra de vechea lor obişnuinţă, n-a lăsat absolut nimic la o parte din cele ce erau de folos pentru vindecarea lor. Şi cu toate acestea, evreii n-au părăsit cu totul vechile lor păcate, deprinderile lor rele; aveau mana dată de Dumnezeu, şi căutau ceapa, usturoiul şi mâncărurile Egiptului.57
57. Num. 11, 1-6.

Prin urmare, dacă iudeii n-au ajuns mai buni, deşi s-au bucurat de atât de mare purtare de grijă din partea lui Dumnezeu, deşi au avut un conducător atât de bun şi de curajos, deşi au fost instruiţi prin frică, prin ameninţări, prin binefaceri, prin pedepse şi prin alte mijloace, deşi au văzut minuni atât de mari, socoteşti oare că va putea scăpa de cursele diavolului fiul tău, care este tânăr şi trăieşte în lume ca în mijlocul Egiptului, dar, mai bine spus, chiar în linia de bătaie a diavolului, care n-aude de la nimeni vreun sfat bun, care vede că toţi cei din jurul lui îl duc la rău, iar, mai mult decât toţi aceştia, părinţii care l-au născut şi l-au crescut? De unde să ia deci fiul tău vreun sfat spre a-şi îndrepta viaţa? De la tine? Să se folosească de sfaturile tale? Dar tu îl sfătuieşti cu totul altceva decât virtutea şi nu-i îngădui nici măcar în vis să-şi aducă aminte de o vieţuire creştină! Şi pentru că răstălmăceşti rostul vieţii, pregăteşti fiului tău o viaţă plină de furtuni şi de izbelişte. De unde deci să ia vreun sfat bun? De la el? Prin propriile sale sforţări? Tânărul însă nu poate prin el însuşi, fără ajutorul cuiva, să săvârşească virtutea. Chiar dacă ar voi să săvârşească o faptă de virtute, gândul lui cel bun se va îneca înainte de a odrăsli din pricina potopului cuvintelor tale. După cum trupul care nu se hrăneşte cu mâncăruri sănătoase, ci cu mâncăruri vătămătoare, nu poate trăi nici câtăva vreme, tot astfel şi sufletul hrănit cu învăţăturile şi sfaturile pe care i le dai nu poate să dea naştere vreunui gând sau vreunei fapte mari şi virtuoase! Dimpotrivă, este necesar ca un astfel de suflet să slăbească şi să se moleşească, fiind necontenit stăpânit de răul care-l slăbeşte treptat, iar mai târziu, să se prăvălească în gheenă şi în pierzarea cea de acolo.

7. Iar dacă ai pretenţia că spusele mele nu sunt drepte, dacă susţii că fiul tău poate săvârşi toate faptele de virtute trăind in mijlocul lumii, dacă susţii aceasta în serios, şi nu în glumă, nu şovăi de a mă învăţa şi pe mine această nouă şi minunată învăţătură! Într-adevăr, nu vreau ca lucruri atât de mari să-mi rămână necunoscute şi nici nu doresc să-mi fie străine nişte învăţături atât de bune!

Această minunată învăţătură însă nu o voi putea afla din gura voastră; voi înşivă nu mă lăsaţi, prin vorbele şi prin faptele voastre contraziceţi susţinerea voastră şi învăţaţi contrariul. Porunciţi copiilor voştri să facă fapte ce nu pot mântui, le daţi astfel de porunci ca şi cum singurul vostru gând şi toată silinţa voastră ar avea ca scop pierderea fiilor voştri.

Uită-te şi vezi dacă îndeplineşti următoarele porunci date nouă de Mântuitorul. Hristos a spus: “Vai de cei ce râd”,58 voi însă daţi fiilor voştri multe prilejuri de râs. “Vai de cei bogaţi”,59 a spus Domnul, voi însă faceţi tot ce vă stă în putinţă ca fiii voştri să se ocupe cu afaceri băneşti. Hristos a spus: “Vai de voi când toţi oamenii vă vor vorbi de bine!”60, a spus Domnul iarăşi; voi însă de cele mai multe ori vă cheltuiţi toată averea numai spre a fi lăudaţi de oameni. “Cel ce ocărăşte pe fratele lui este vinovat gheenei”,61 voi însă socotiţi slabi şi laşi pe cei ce suferă în tăcere ocările altora. Hristos porunceşte să ne ferim de ceartă şi de judecată62, voi însă creşteţi pe copiii voştri numai în ceartă şi numai în judecăţi. Hristos porunceşte să ne scoatem adeseori ochiul dacă ne vatămă,63 voi însă faceţi prieteni mai cu seamă pe acei oameni care pot să vă dea bani, chiar dacă vă învaţă să faceţi cele mai mari rele. Hristos nu ne-a îngăduit să ne despărţim de soţie, afară de pricină de desfrânare,64 voi însă porunciţi fiilor voştri să calce în picioare această poruncă, dacă pot să dobândească mai multă avere printr-o nouă căsătorie. Hristos a oprit cu desăvârşire jurământul,65 voi însă vă bateţi joc de cei care păzesc această poruncă. Hristos a spus.-   “Cel ce-şi iubeşte sufletul său, şi-l va pierde”,66 voi însă, prin toate mijloacele, aprindeţi în copiii voştri această dragoste.
58.  Luca 6, 25.
59.  Luca 6, 24.
60.  Luca 6, 26.
61.  Matei 5, 22.
62.  Matei 5, 25.
63.  Matei 5, 29.
64.  Matei 5, 32.
65.  Matei 5. 34.
66.  loan 12. 25,
Hristos a spus: “Dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru Cel ceresc nu vă va ierta greşelile voastre”;67 voi însă ocărâţi chiar pe fiii voştri când nu vor să se răzbune pe cei ce i-au nedreptăţit şi vă grăbiţi să-i faceţi să se răzbune cât mai iute pe vrăjmaşii lor. Hristos a hotărât că postul, rugăciunea şi milostenia n-au nici un preţ dacă sunt făcute din dorinţa de slavă, din dorinţa de a fi lăudate de oameni aceste fapte;68 voi însă faceţi toate faptele voastre numai pentru a fi lăudaţi de oameni.
67. Matei 6,15.
68. Matei 6,1-18.

Mai e nevoie, oare, să mai amintesc de toate păcatele voastre? Sunt îndestulătoare şi cele pomenite până acum să pregătească, pentru un suflet încărcat cu ele, nenumărate gheene, şi nu toate aceste păcate strânse la un loc, ci chiar fiecare în parte. Voi însă pentru că îngrămădiţi pe spatele fiilor voştri deodată toate aceste păcate şi pentru că puneţi peste ei poveri de păcate, cu neputinţă de purtat, îi trimiteţi în acest chip în râul cel de foc. Vor putea ei oare să se mântuiască vreodată dacă dau focului gheenei atât de multă hrană care să întreţină necontenit focul?

Lucrul cel mai cumplit nu-i numai că le daţi sfaturi potrivnice poruncilor lui Hristos, ci mai ales că înveşmântaţi viciul cu nume strălucitoare, anume: numiţi cultură şi civilizaţie mergerea necontenită la cursele de cai şi la spectacolele teatrale; spuneţi că un om este liber dacă este bogat; numiţi mărinimie sufletească dărnicia făcută din dragostea de slavă şi de dragul laudelor mulţimii; numiţi îndrăzneală semeţia prostească; numiţi dragoste de oameni mesele întinse însoţite de chefuri şi desfrânare; numiţi om de curaj pe cel ce săvârşeşte nedreptăţi şi face rău. Apoi, ca şi cum n-ar fi de-ajuns această înşelăciune, daţi virtuţilor nume contrarii lor: înţelepciunii îi spuneţi mojicie, blândeţii – stânjeneală, dreptăţii – laşitate, smereniei – slugărnicie, renunţării la drepturile tale de dragul liniştii şi al păcii, slăbiciune. Daţi virtuţilor aceste nume ca şi cum v-ati teme ca nu cumva să scape de pieire copiii voştri dacă ar auzi de la alţii adevăratul lor nume. Cel mai bun mijloc pentru îndepărtarea păcatelor este de a da păcatelor numele lor adevărat şi propriu lor; numirea păcatelor cu propriul lor nume are puterea de a zgudui atât de tare conştiinţa celor ce păcătuiesc, încât adeseori mulţi din cei care se împăunează cu faptele lor ruşinoase nu suferă cu linişte să fie numiţi ceea ce sunt, ci, la auzul acestor nume, se sălbăticesc şi se prefac în fiare, ca şi cum le-ai pricinui cea mai cumplită suferinţă. De pildă, dacă ai numi pe o femeie – stricată, sau pe un tânăr – desfrânat, aşa cum merită ei din pricina faptelor ruşinoase pe care le săvârşesc, dacă le-ai spune de-a dreptul curvari, ţi i-ai făcut duşmani de moarte, ca şi cum le-ai fi făcut cel mai mare rău. Şi asta se întâmplă nu numai cu curvarul, ci şi cu lacomul, şi cu beţivul, şi cu îngâmfatul, şi, în general, cu toţi care săvârşesc păcate mai mari chiar; nu i-ai vedea atât de supăraţi şi atât de necăjiţi din pricina faptelor ce le săvârşesc şi din pricina vorbelor ce le spune lumea pe socoteala lor, cât din pricină că le dai numele ce li se cuvine. Cunosc oameni care s-au înţelepţit când au fost numiţi cu adevăratul lor nume şi au ajuns mai buni când au văzut câtă ocară cuprinde numele ce li se dă.

Dar voi aţi distrus şi această mângâiere, acest mijloc de mântuire. Ceea ce-i mai cumplit însă este că daţi copiilor voştri astfel de sfaturi nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte. Le construiţi case strălucite, le cumpăraţi moşii costisitoare, îi înconjuraţi cu tot luxul; prin toate mijloacele, ca printr-un nor des, le puneţi în umbră sufletul.

Cum voi putea deci să mă conving că fiii voştri pot să se mântuiască, dacă văd că îi îndreptaţi spre fapte prin care Hristos a spus că pier toţi cei ce le săvârşesc? Cum voi putea deci să mă conving că fiii voştri pot să se mântuiască dacă văd că voi, părinţii lor, dispreţuiţi sufletul lor ca pe ceva de prisos, dar vă îngrijiţi de cele cu adevărat de prisos ca de nişte lucruri de neapărată trebuinţă şi de mare importantă? Vă daţi toată osteneala ca fiul vostru să aibă servitor, să aibă cal, să fie îmbrăcat cât mai frumos, dar nu suferiţi să vă gândiţi cum să ajungă bun fiul vostru, întindeţi râvna voastră pentru strângerea de avuţii, – care nu-s decât pietre şi lemne -, cât puteţi de mult, dar nu învredniciţi sufletul copilului vostru nici cu cea mai mică parte din această râvnă, înduraţi toate ostenelile şi toate cheltuielile ca să aşezaţi în casa voastră o statuie minunat lucrată şi să faceţi din aur acoperişul caselor voastre, dar nu vreţi nici să vă gândiţi măcar să faceţi de aur sufletul copilului vostru, statuia cea mai de preţ dintre toate statuile.

8. N-am vorbit încă de păcatul cel mai groaznic ce bântuie societatea noastră, n-am scos încă la iveală cea mai de frunte nenorocire abătută peste noi. De multe ori am avut de gând să vorbesc de acest groaznic păcat, dar mă roşeam, iar adeseori îmi era chiar ruşine să-l spun. Despre ce păcat e vorba? Trebuie să am curaj să vorbesc despre el. Aş da dovadă de mare laşitate dacă aş avea intenţia să distrug răul, dar n-aş îndrăzni să vorbesc despre el, ca şi cum tăcerea ar vindeca prin ea însăşi boala. Prin urmare, nu voi tăcea, chiar dacă ar fi să mă ruşinez şi să roşesc de nenumărate ori. Doctorul care vrea să cureţe o rană de puroi nu se va da în lături de a întrebuinţa cuţitul şi de a-şi băga degetele până în fundul rănii. Tot aşa şi eu, nu mă voi da în lături de a vorbi de acest groaznic păcat, cu atât mai mult cu cât şi puroiul păcatului acestuia este mai cumplit.

Care este acest păcat? A pătruns în societatea noastră, cu o furie de beţiv, o dragoste ciudată şi nelegiuită; s-a abătut asupra capetelor noastre o boală cumplită şi de nevindecat; s-a năpustit o ciumă mai grozavă decât orice ciumă; s-a născocit o nelegiuire nouă şi cu neputinţă de suferit; sunt călcate în picioare nu numai legile scrise, ci şi legile firii. Curvia e puţin lucru faţă de această nouă desfrânare. După cum, când ne doare ceva, durerea aceasta dispare dacă vine peste noi o durere mai puternică decât cea dintâi, tot astfel şi acum: grozăvia acestui păcat face să nu mai fie atât de grozav celălalt păcat: curvia. Oamenii care săvârşesc acest grozav păcat doresc în aparenţă să scape de laţurile şi farmecele femeilor; în realitate însă, sunt mai desfrânaţi decât curvarii, căci ameninţă să facă de prisos femeile, deoarece tinerii îndeplinesc rolul de femei în locul femeilor. Şi grozăvia nu se reduce numai la atât, se merge şi mai departe, căci se săvârşeşte o atât de mare ticăloşie, cu cea mai mare libertate şi cu conştiinţa că nu se săvârşeşte nici un păcat, încât nelegiuirea a ajuns lege. Nimeni nu se teme, nimeni nu tremură, nimeni nu se ruşinează, nimeni nu roşeşte săvârşind acest cumplit păcat; mai mult încă, se laudă cu această batjocură şi, în ochii acestor păcătoşi, cei caşti par nişte nebuni, iar cei care-i dojenesc pentru păcatele lor par nişte oameni ce spun prostii. Dacă se întâmplă ca aceia ce-i mustră să fie mai slabi la trup decât ei, sunt stâlciţi în bătăi; dacă sunt mai tari, sunt batjocoriţi, sunt luaţi în râs, sunt scăldaţi cu o ploaie de zeflemele. Tribunalele, legile, pedagogii, părinţii, însoţitorii şi profesorii copiilor nu sunt de nici un folos. Unii pedagogi sunt corupţi prin bani, alţii nu se gândesc cum să-i crească pe copii sănătoşi la suflet şi Ia trup, ci se gândesc doar la cum să-şi primească leafa; dintre cei care sunt mal înţelepţi şi  care se îngrijesc de mântuirea copiilor încredinţaţi lor, unii se lasă furaţi cu uşurinţă şi înşelaţi de argumentele cu care se justifică acest grozav păcat, iar alţii se tem de puterea pe care o au cei ce săvârşesc păcatul. Într-adevăr, mai uşor ai putea scăpa din mâinile autorităţii de stat, dacă ai cădea sub bănuiala că ai pus la cale un complot, decât din mâinile neruşinaţilor acelora, dacă ai încerca să îndepărtezi de lângă ei pe copiii cu care îşi satisfac  poftele  lor ruşinoase,   în  acest  chip.  În  mijlocul oraşelor, bărbaţii trăiesc cu bărbaţi, ca şi cum ar trăi într-o pustie unde nu s-ar vedea picior de femeie. Tineri care au scăpat de laţurile întinse de aceşti bărbaţi vor scăpa cu greu de faima proastă a celorlalţi tineri, care au suferit în trupul lor astfel de ocări; mai întâi, pentru că sunt foarte puţini şi se pierd în mulţimea celor pângăriţi; al doilea, pentru că înşişi cei care săvârşesc acest grozav păcat, acei demoni blestemaţi, spre a se răzbuna pe ei pentru refuzul lor şi pentru dispreţul ce li s-a aruncat în obraz, nu găsesc alt m|jloc de răzbunare decât de a-i huli că şi aceştia le-au servit aceloraşi scopuri. Şi pentru că n-au reuşit să le dea lovitura mortală, pentru că n-au putut să-i facă să săvârşească acelaşi păcat şi nici să se atingă de sufletul lor, încearcă prin calomnii să vatăme curăţia lor trupească şi să nimicească bunul lor nume.

Din pricina grozăviei acestui păcat, am auzit pe mulţi rninunându-se că nu s-a pogorât încă şi peste noi o altă ploaie de foc, că n-a suferit oraşul nostru pedeapsa venită asupra Sodomei, deşi este vrednic de o pedeapsă cu atât mai cumplită cu cât nici cetăţenii oraşului nostru nu s-au înţelepţit prin păţania sodomenilor.69
69. Fac. 19, 1-28.

Dar cu toate că Sodoma strigă întregii omeniri de două mii de ani, prin înfăţişarea ei actuală, mai puternic decât ar striga cu vocea, ca oamenii să nu mai îndrăznească săvârşirea unui astfel de păcat, totuşi nu numai că n-au ajuns să se lase de păcat, ci, dimpotrivă, au ajuns să-l săvârşească cu mai multă îndrăzneală, luându-se oarecum la luptă cu Dumnezeu şi dându-şi silinţa să arate prin fapte că vor săvârşi păcatul cu atât mai multă înverşunare, cu cât Dumnezeu îi va ameninţa mai mult.

Pentru ce, dar, nu cade peste noi foc din cer? Pentru ce, dar, nu vine peste cetăţenii oraşului nostru pedeapsa trimisă sodomenilor, o dată ce îndrăznesc să săvârşească acelaşi păcat? Pentru ce? Pentru că îi aşteaptă un foc mai cumplit şi o pedeapsă fără de sfârşit. Oamenii de după potop au săvârşit păcate mai mari şi cu mult mai grele decât cei de dinainte de potop; totuşi Dumnezeu n-a trimis peste lume un al doilea potop. Pentru ce n-a trimis Dumnezeu peste ei un al doilea potop? Pentru aceeaşi pricină: ca să-i pedepsească mai cumplit. Pentru ce, dar, sodomenii au primit o atât de mare pedeapsă pentru păcatul lor săvârşit într-un timp când nu erau nici tribunale, nici nu atârna deasupra lor frica de conducători, nici nu erau pedepsele date de legi, nici nu era ceata profeţilor care să le fi dat porunci cum să-şi orânduiascâ viata, nici nu aşteptau pedepsele gheenei, nici nu aveau nădejdea Împărăţiei cerurilor, nici nu erau răspândite celelalte învăţături creştine, nici nu se făcuseră minunile care aveau puterea să învie şi pietrele; pentru ce, dar, sodomenii, care nu s-au bucurat de nici unul dintre aceste daruri, au primit o atât de mare pedeapsă pentru păcatul lor, iar cetăţenii oraşului nostru, care au avut parte de toate aceste învăţături şi de toate aceste bunătăţi, care trăiesc cu frică din pricina pedepselor ce pot veni asupra lor atât din partea tribunalelor omeneşti, cât şi a celui dumnezeiesc, n-au primit încă aceeaşi pedeapsă ca şi sodomenii, deşi sunt vrednici de o pedeapsă mai cumplită tocmai pentru pricinile amintite mai sus? Nu este, oare, şi la mintea unui copil că nu sunt pedepsiţi acum pentru că sunt păstraţi pentru o pedeapsă mai grea? Dacă noi ne mâniem şi ne supărăm atâta din pricina acestui păcat, oare Dumnezeu va suferi să rămână nepedepsite aceste grozave păcate. El, Care are grijă de întreg neamul omenesc. El, Care-Şi întoarce faţa cu dezgust dinaintea păcatului şi urăşte păcatul? Nu se poate! Nu se poate asta! Va aduce negreşit peste ei mâna Sa cea puternică, va aduce peste ei o pedeapsă cu neputinţă de suferit şi chinuri a căror durere va fi atât de cumplită, încât suferinţele sodomenilor, în comparaţie cu suferinţele lor, vor fi socotite neînsemnate. Pe care barbari, pe care fiare şi animale nu i-au întrecut ei prin această împreunare neruşinată? Unele animale au în firea lor o puternică dorinţă de împreunare şi o poftă fără hotar, care nu se deosebeşte întru nimic de nebunie; totuşi, în înverşunarea lor după împreunare, nu cunosc această dragoste păcătoasă a concetăţenilor noştri; stau înlăuntrul hotarelor firii; oricât de mare ar fi clocotul patimii în aceste necuvântătoare, legile firii nu sunt răsturnate. Oamenii însă, aşa-zisele fiinţe cuvântătoare şi raţionale, care se bucură de învăţătura dumnezeiască, oamenii, care poruncesc altora ce trebuie făcut şi ce nu, oamenii, care au auzit cuvintele scrierilor descoperite de Dumnezeu, nu săvârşesc cu atâta uşurinţă şi libertate păcatul cu femeile stricate pe cât îl săvârşesc cu tinerii. Îndrăznesc totul şi săvârşesc acest păcat cu atâta nebunie, ca şi cum n-ar mai fi oameni care să-i vadă, ca şi cum n-ar mai fi purtarea de grijă a lui Dumnezeu care să judece faptele lor, ci ca şi cum întunericul ar fi cuprins totul şi n-ar mai fi nimeni care să vadă faptele lor ruşinoase şi nici să audă de ele. Părinţii copiilor care cad pradă acestei ocări suferă totul în tăcere; nu se îngroapă pe ei înşişi împreună cu copiii lor, dar nici nu caută să găsească vreun leac împotriva acestui rău. n-ar trebui, oare, să-i ducă pe fiii lor departe de această ţară, n-ar trebui să-i ducă pe mare, pe insule, pe pământ neumblat şi nelocuit de oameni, n-ar trebui să facă tot ce le stă în putinţă, să sufere durerea despărţirii numai ca să nu se întâmple aceste murdării şi ticăloşii şi să scape pe copiii lor de această boală? Părinţii nu duc, oare, pe fiii lor din locurile molipsite de boală şi din locurile ciumate, chiar dacă şederea lor în acele locuri le aduce mult câştig, chiar dacă sunt foarte sănătoşi? De ce nu fac şi acum tot aşa? Dar nu, acum, când o pierdere atât de grozavă a cuprins totul, acum, nu numai că ei înşişi ii târăsc spre această prăpastie, dar şi prigonesc, ca pe nişte ciumaţi, pe cei care vor să-i scape de pierzare. De câte pedepse, de câte trăsnete n-ar fi vrednici părinţii care îşi dau toată silinţa să curăţească graiul fiilor lor cu ajutorul înţelepciunii scriitorilor profani, dar sufletul lor, înnămolit în mocirla desfrânării şi pe cale de a putrezi complet, nu numai că îl trec cu vederea, ba încă îl împiedică, atunci când vrea, să iasă din mocirlă.

Prin urmare, va mai îndrăzni cineva să spună că se pot mântui tinerii care trăiesc înconjuraţi de atâtea rele şi păcate? De unde le mai poate veni mântuirea? Unii tineri, şi sunt puţini aceştia, care scapă de furia desfrânării de orice fel, nu pot scăpa de celelalte iubiri tiranice, care strică totul – dragostea de bani şi dragostea de slavă; alţii însă, cei mai mulţi, pe lângă patima după bani şi după slavă, sunt stăpâniţi cu mai multă furie de desfrânare, de dragostea trupească. Când e vorba să dăm pe copiii noştri să înveţe carte, nu numai că îndepărtăm din calea lor tot ce le-ar putea împiedica instrucţia, dar ne folosim de toate mţjloacele care le înlesnesc învăţătura: Ie tocmim pedagogi şi profesori, cheltuim bani, nu-i punem să facă alte treburi, strigăm la ei de mai multe ori decât instructorii de la jocurile olimpice, arătându-le că neştiinţa de carte aduce cu sine sărăcia, iar învăţătura, bogăţie. În sfârşit, facem şi spunem tot ce ne stă în putinţă atât noi, cât şi alţii spre a-i duce la capătul râvnei ce ne-am propus şi, cu toate acestea, adeseori nu ne ajungem scopul. Dar când e vorba să facem pe fiii noştri sa aibă purtări bune şi să aibă o vieţuire desăvârşită, putem noi oare crede că aceasta o putem dobândi de la sine, fără nici o oboseală, mai cu seama când sunt atât de multe piedici care stau în cale? N-ar fi oare cea mai mare nerozie să crezi că un lucru atât de uşor cum este instrucţia să aibă nevoie de atât de multă sârguinţă, să fie atât de preţuită, să crezi că fără această deosebită atenţie nu se poate ajunge niciodată la vreun rezultat, iar ceea ce este cu mult mai greu, educarea sufletului copilului, se poate face fără nici o osteneală, dormind, ca una din treburile neînsemnate şi de nimic? Educarea sufletului este mai grea, mai   anevoioasă  decât instrucţia, după cum este mai greu a face decât a vorbi, mai anevoioase faptele decât vorbele.

9. Dar mi se poate obiecta:

– La ce le foloseşte copiilor noştri educarea sufletului? La ce le foloseşte vieţuirea morală desăvârşită?

– Ei bine, acest gând este cel care strică totul, anume că lucrul cel cu adevărat de neapărată trebuinţă, cel care menţine viaţa noastră, este socotit de prisos, pare secundar.
Dacă ar vedea cineva pe fiul său bolind cu trupul, negreşit că n-ar spune: “Ce folos are să se facă sănătos?”. Dimpotrivă, şi-ar da toată silinţă să-I facă atât de sănătos, încât să nu i se mai întoarcă boala. Când însă sufletul copilului e bolnav, părinţii spun că n-are nevoie de nici o îngrijire. Şi îndrăznesc să se mai numească părinţi după ce rostesc astfel de cuvinte!

– Ce vrei să spui oare, mi se va obiecta din nou, să ne facem cu toţii călugări? Să desfiinţăm astfel societatea omenească?

– Nu, preaiubite prietene, nu spun să se călugărească toţi oamenii, dar cer să nu se mai săvârşească faptele care au dus la pierzare şi au stricat întreaga noastră viaţă.

Spune-mi, te rog: care oameni distrug viaţa noastră contemporană? Cei care născocesc fel de fel de mâncăruri noi şi nelegiuite sau cei care trăiesc cumpătat şi cu măsură? Cei care îşi dau toată silinţa să pună mâna pe averile tuturor sau cei care se mulţumesc cu averile pe care le au? Cei care au cârduri de servitori, care au totdeauna în jurul lor roiuri de linguşitori sau cei care socotesc că le este de-ajuns un singur servitor (căci în cele ce spun nu vorbesc despre filosofia noastră, cea mai înaltă formă de vieţuire umană, la care trebuie să năzuiască un creştin şi inaccesibilă celor mulţi)? Cei care cer de la semenii lor laudă şi cinste cu mai multă stăruinţă decât şi-ar cere datoriile, cei care fac nenumărate necazuri semenilor lor, că nu s-au ridicat în picioare înaintea lor, că nu le-au luat-o înainte la salutat, că nu şi-au plecat spatele cu respect înaintea lor şi că nu se poartă cu ei cu slugărnicia prinşilor de război ajunşi robi, sau cei miloşi şi blânzi, oamenii care n-au nevoie de lauda şi cinstea mulţimii? Cei care iubesc funcţiile înalte, care le dau puterea de a conduce pe alţii, cei care sunt gata să facă şi să sufere orice numai să ajungă conducători şi mari demnitari, sau cei care se gândesc să fie sub conducerea altora? Cei care spun că sunt mai buni decât toţi oamenii şi, in virtutea acestei idei, socotesc că Ie este îngăduit să spună şi să facă ce le trece prin minte, sau cei ce se numără pe ei înşişi printre cei din urmă şi, în virtutea acestei idei, îşi înfrânează furia fără judecată a patimilor? Cei care zidesc case strălucitoare şi întind mese bogate sau cei care nu caută nimic mai mult decât hrana şi adăpostul neapărat trebuincioase? Cei care taie nenumărate pogoane de pământ din moşiile altora sau cei care socotesc că nu le trebuie să stăpânească nici un bulgăre de pământ? Cei care strâng dobânzi peste dobânzi, cei care merg pe drumul cel nedrept al oricărui negoţ, sau cei care rup contractele nedrepte, care ajută pe cei lipsiţi din cele ce au? Cei care nu vor să ştie de nimicnicia vieţii omeneşti, cei care se socotesc supra-oameni din pricina marii lor mândrii, sau cei care înţeleg nimicnicia vieţii omeneşti? Cei care întreţin femei stricate, cei care pângăresc căsniciile altora, sau cei care sunt caşti chiar cu soţiile lor? Nu se umflă, oare, primii în viaţa de toate zilele cum se umflă buboaiele în trup, cum se umflă marea din pricina vânturilor sălbatice, punând în primejdie, din pricina neinfrânării lor, şi pe cei ce pot să se mântuiască? Nu sunt, oare, ceilalţi ca nişte făclii strălucitoare în întuneric adânc, care cheamă către locul lor ferit de primejdii pe cei naufragiaţi în mijlocul valurilor lumii? u aprind ei, oare, de departe pe Ioc înalt, făcliile vieţuirii creştine şi-i conduc pe cei naufragiaţi spre portul lor liniştit şi neînvălurat? Oare, nu din pricina celor dintâi sunt revoluţiile, războaiele, luptele, distrugerea oraşelor, reducerea la sclavaj a prizonierilor de război, robirile, captivităţile, uciderile şi alte nenumărate nenorociri din viaţă? Oare nu din pricina lor sunt nu numai nenorocirile aduse de oameni asupra oamenilor, dar şi toate nenorocirile care se abat din cer asupra noastră, ca de pildă secetele, ploile prea multe, cutremurele, năruirile, scufundările oraşelor, foametea, ciuma şi toate celelalte nenorociri care vin din cer peste noi?

10. Aceştia sunt cei care răstoarnă societatea! Aceştia sunt cei care nimicesc viaţa obştească! Aceştia pricinuiesc nenumărate alte nenorociri! Aceştia supără pe oamenii care vor să trăiască în linişte, trăgându-i din toate părţile şi sfâşiindu-i! Din pricina lor sunt tribunale, legi, pedepse şi felurite chipuri de chinuri. Şi după cum, dacă te-ai duce într-o casă unde sunt mulţi bolnavi şi puţini oameni sănătoşi, poţi găsi încă felurite doctorii şi mulţi doctori, tot astfel şi in lume; nu este popor, nu este oraş care să nu aibă nenumărate legi, mulţi conducători şi multe pedepse. Doctoriile, prin ele însele, nu pot să vindece pe bolnavi, este nevoie şi de oameni care să dea bolnavilor aceste doctorii. În societate, doctorii care dau leacurile sunt judecătorii, care silesc pe răufăcători să primească tratamentul cu voia sau fără voia lor. Cu toate acestea, aşa de mult a crescut boala în societatea noastră, încât ea a biruit însăşi ştiinţa medicală şi a îmbolnăvit chiar pe cei care trebuie să aplice tratamentele, pe judecători. Judecătorii de astăzi sunt în situaţia unui om bolnav de friguri, de dropică sau de alte boli mai cumplite, care nu-şi poate vindeca propriile sale boli, dar se ambiţionează să vindece pe alţi oameni suferinzi de aceleaşi boli. Furia răului care stăpâneşte societatea noastră a rupt ca un puhoi de ape toate zăgazurile şi s-a revărsat cu furie asupra sufletelor oamenilor.

E puţin lucru însă când spun că aceşti oameni au răsturnat societatea contemporană. Ciuma, adusă de aceşti netrebnici şi nenorociţi, ameninţă să scoată din sufletele oamenilor credinţa în purtarea de gr\jă a lui Dumnezeu. Aceşti oameni răi înaintează, cuprind tot ce întâlnesc şi încearcă să pună stăpânire peste toate. Au răsturnat totul cu susul în jos şi, în sfârşit, poartă război chiar împotriva cerului. Nu mai înarmează limbile oamenilor împotriva semenilor lor, ci le înarmează chiar împotriva lui Dumnezeu, Stăpânul tuturor.

Spune-mi, te rog, cine a putut da naştere doctrinei atât de mult răspândite că oamenii sunt supuşi destinului? Pentru care pricină mulţi oameni atribuie mişcării oarbe a stelelor desfăşurarea evenimentelor din lume? Pentru care pricină unii oameni cred in soartă, în întâmplare? Din pricina cui unii oameni socotesc că totul în lume n-are nici un rost şi nici un scop? Oare din pricina celor care trăiesc în cumpătare şi cu măsură sau din pricina celorlalţi care, după susţinerea ta, menţin societatea, dar care, după cum ţi-am demonstrat, sunt pricina pierderii obşteşti a întregii lumi? Evident că din pricina acestora din urmă. Într-adevăr, nimeni nu se revoltă când cutare trăieşte ca un monah, sau când cutare este cumpătat, măsurat, cuminte şi nu dă nici o importanţă lucrurilor din lumea aceasta, dar orice om se revoltă când cutare este bogat, când trăieşte in chefuri, când este lacom, şi răpeşte drepturile şi bunurile altora, când trăieşte în lux şi o duce numai în desfătări şi în belşug, deşi este un rău şi-i plin de nenumărate răutăţi, numai nişte oameni care nu cred în Dumnezeu, întemeiaţi pe aceste crude realităţi, pot aduce acuzaţia şi pot reproşa că nu există purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi că totul se petrece în lume la întâmplare. Din pricina acestor răi şi acestor nenorociţi, majoritatea oamenilor se poticnesc şi-şi pierd credinţa în Dumnezeu, dar, din pricina celor care trăiesc în cumpătare ş; cu măsură, nu numai că nu vor ajunge să rostească aceste cuvinte de tăgăduire a proniei cereşti, ci, dimpotrivă, se vor osândi pe ei înşişi dacă ar fi ispitiţi vreodată să formuleze vreo vină împotriva proniei lui Dumnezeu. Dacă toţi oamenii, sau cel puţin majoritatea lor, ar voi să trăiască în cumpătare şi cu măsură, niciodată nu s-ar fi ajuns să se nască astfel de învăţături greşite şi nici nu s-ar fi pus vreodată de către oameni problema: de unde vine răul? Dacă în lume n-ar fi existat relele şi nici nu s-ar vedea rele, ar mai fi fost îndemnat cineva să cerceteze cauza râului şi, prin aceste cercetări, ar mai fi apărut nenumărate erezii? Ereticii Marcion, Manes, Valentin şi majoritatea doctrinelor filosofici greceşti aici îşi au originea. Şi, dimpotrivă, dacă toţi oamenii ar trăi potrivit învăţăturii creştine, şi n-ar mai fi cu putinţă să se cerceteze originea răului, n-ar mai învăţa oamenii că întâmplarea conduce totul în lume şi ar cunoaşte toţi – dacă nu din altă parte şi prin alte mijloace, măcar din această desăvârşită vieţuire creştină – că toţi oamenii şi întreg universul trăiesc sub domnia lui Dumnezeu şi că El chiverniseşte faptele noastre, potrivit înţelegerii şi înţelepciunii Lui. Conducerea lumii de către Dumnezeu şi purtarea Sa de grijă este activă si acum, dar nu se vede cu uşurinţă din pricina ceţei dese răspândite peste întreaga lume de aceşti netrebnici şi nenorociţi. Dacă n-ar fi această ceaţă, purtarea de grijă a Iui Dumnezeu ar putea fi văzută cu uşurinţă de toţi, aşa cum se vede soarele în miezul zilei, când liniştea adâncă stăpâneşte firea. Cine dintre cei ce trăiesc pe pământ ar mai pune la îndoială purtarea de grijă a lui Dumnezeu, dacă n-ar mai fi tribunale, nici acuzatori, nici hulitori, nici osânde, nici pedepse, nici închisori şi chinuri, nici confiscări de averi şi amenzi, nici frică şi primejdie, nici duşmănii, nici uneltiri, nici ocări şi ură, nici foamete şi ciumă şi, în sfârşit, nici una dintre nenorocirile enumerate mai sus, ci toată lumea ar trăi în cumpătare şi cu măsura cuvenită? Nimeni! Acum însă purtarea de grijă a lui Dumnezeu este în situaţia unui căpitan de corabie pe care l-a surprins o furtună pe mare. Căpitanul corăbiei îşi face datoria lui şi salvează corabia de la înec, dar călătorii de pe corabie nu pot vedea cât de desăvârşită este ştiinţa Iui în a conduce vasul din pricina tulburării lor, din pricina fricii ce-i cuprinde şi din pricina neliniştii nenorocirilor ce stau deasupra capetelor lor. Tot astfel şi cu lumea: Dumnezeu conduce lumea şi poartă grijă de ea, dar majoritatea oamenilor nu vede degetul lui Dumnezeu în lume din pricina furtunii vieţii şi din pricina tulburării pe care aceşti netrebnici şi nenorociţi, mai mult decât toţi, o aduc asupra lumii.

Prin urmare, aceştia nu numai că răstoarnă societatea, dar nimicesc şi credinţa. N-ar greşi nimeni dacă i-ar numi duşmani comuni ai neamului omenesc; aceştia trăiesc spre păgubirea mântuirii celorlalţi oameni, deoarece prin învăţăturile lor false şi prin viaţa lor necurată îneacă pe cei care călătoresc împreună cu ei pe marea acestei vieţi.

11. Nici una dintre aceste tulburări nu se poate vedea în mânăstiri. În lume s-a pornit atâta furtună. Numai în mănăstiri monahii stau ca într-un port, au linişte şi sunt feriţi de orice primejdie. Privesc ca din cer naufragiile celorlalţi, pentru că şi-au ales o viaţâ.asemănătoare celei cereşti; se află într-o stare întru nimic inferioară stării îngerilor. După cum între îngeri nu există dezechilibru, nici nu sunt unii fericiţi, iar alţii încercaţi de cele mai grele nenorociri, ci toţi au aceeaşi pace, bucurie şi slavă, tot astfel şi în mânăstiri. Nimeni nu plânge de sărăcie, nimeni nu se laudă cu bogăţia. Cuvintele “al meu şi al tău”, care distrug şi pierd totul, nu se aud, sunt alungate dintre monahi, toată averea mănăstirii le este de obşte: şi masa, şi locuinţa, şi hainele. Dar ceea ce-i mai minunat e că în toţi locuitorii mănăstirilor se află un singur şi acelaşi suflet. Toţi sunt nobili, bucurându-se de aceeaşi nobleţe, toţi sunt robi, împărtăşind aceeaşi robie, toţi sunt liberi, bucurându-se de aceeaşi libertate. În mânăstiri există o singură bogăţie pentru toţi, bogăţia cea adevărată; o singură slavă, slava cea adevărată; asta pentru motivul că în mânăstiri bogăţiile nu stau în nume, ci în lucrurile însele, sunt bogăţii reale. În toţi monahii există o singură plăcere, o singură dorinţă, o singură nădejde; toate sunt cercetate cu scumpătate, ca printr-un canon sau cântar, nu se află inegalitate, ci ordine, rânduială, armonie, multă înţelegere şi continuu prilej de bucurie. Pentru aceea toţi lucrează şi suferă, pentru ca toţi să se bucure şi să se veselească. Nicăieri în altă parte nu este cu putinţă să se vadă, în chip desăvârşit, nu numai dispreţul faţă de lucrurile prezente, tăierea din rădăcini a oricărui prilej de revoltă şi luptă, nutrirea unor nădejdi strălucite despre bunurile viitoare, dar şi socotinţa ca cele ce se întâmplă fiecăruia, şi cele triste şi cele vesele, sunt comune tuturor. Mâhnirea, in adevăr, dispare mai repede când necazul unuia este împărtăşit îndeobşte de toţi. Au multe prilejuri de bucurie, pentru că se bucură nu numai de bunătăţile lor proprii, ci şi de ale celorlalţi, tot aşa de mult ca şi de ale lor.

Dar mi s-ar putea obiecta:

– Nu va pieri oare societatea omenească dacă toţi oamenii din lume se vor călugări?

– În situaţia de azi a lucrurilor însă, societatea piere şi se strică din pricina acelora care au fost crescuţi departe de viaţa monahală. Iar tu, prin faptul că susţii că societatea omenească dăinuieşte în virtutea unei vieţuiri contrare vieţii monahale, eşti în situaţia unui om care ar spune că o liră bine acordată nu scoate sunete armonioase, şi, dimpotrivă, ar susţine cu tărie că altă liră prost acordată, cu unele coarde prea strunite, iar cu altele prea slabe, este cu totul potrivită şi pentru cântare, şi pentru desfătarea spectatorilor. Altă dovadă mai mare decât afirmaţia unui astfel de om nu vom cere pentru a ilustra lipsa lui de simţ muzical, după cum nici nu e nevoie de o altă dovadă mai puternică spre a demonstra falsitatea, invidia şi ura de oameni a acelora care afirmă că vieţuirea monahală ar duce spre pieire societatea omenească.

Dar ce spun în această privinţă părinţii care au mai mult simţ şi mai multă judecată? Îşi exprimă această părere zicând:

~ Copiii noştri să înveţe mai întâi carte, să înveţe mai întâi elocinţa, şi, după ce au dobândit puterea de a vorbi bine şi convingător, să fie duşi în mănăstiri spre a învăţa şi vieţuirea monahică. Atunci nimeni nu-i va mai împiedica.

– Dar cine garantează că fiii voştri vor ajunge la maturitate? Mulţi copii au plecat din lumea aceasta răpiţi înainte de vreme de o moarte prematură. Să admitem însă că vor ajunge la maturitate, cine ne va garanta că viaţa lor până la majorat va fi o viaţă curată, o viaţă creştină? În nici un chip nu vorbesc de dragul disputei şi nici nu-mi place să discut de dragul discuţiei, deoarece, dacă mi s-ar garanta că fiii voştri ar dobândi, trăind în lume, puterea de a duce o vieţuire creştină, nici n-aş cere să fie scoşi din lume şi duşi în mănăstire, ci mai cu seamă atunci aş porunci să rămână în mijlocul societăţii; nu numai că nu i-aş lăuda pe cei care caută să-i scoată din lume, ci, dimpotrivă, mi-aş întoarce faţa cu dezgust dinaintea unor astfel de oameni ca înaintea unor duşmani obşteşti ai societăţii, căci ei, ascunzând aceste făclii şi ducând din oraş în pustie aceste lumini, ar păgubi şi ar lipsi de cele mai mari bunuri pe cei care trăiesc în oraşe. Dar, dacă nimeni nu-mi dă această garanţie şi nu-mi face această făgăduială, ce folos avem de pe urma trimiterii lor la profesori, unde, în locul elocinţei şi al ştiinţei de carte, vor învăţa răutatea, şi, voind să dobândească învăţături de minimă importanţă, vor pierde ceea ce este de capitală importanţă: tăria sufletului şi sănătatea lor sufletească.

– Ce spui? Oare ne sfătuieşti să dărâmăm şcolile?, ar putea să mă întrebe cineva.

– Nu cer asta, dar cer să nu dărâmăm virtutea şi să nu îngropăm de viu sufletul. Când sufletul este înţelept şi virtuos, nu-i nici o pagubă dacă nu-i iscusit în arta vorbirii; dar dacă sufletul este stricat, atunci este cu totul păgubit, chiar dacă limba ar ajunge să grăiască cum nu se poate mai măiestru. Paguba e cu atât mai mare cu cât iscusinţa în vorbire va fi mai mare. Şi pe bună dreptate, căci răutatea, dacă are în ajutorul său iscusinţa limbii, săvârşeşte cu mult mai cumplite rele decât atunci când este lipsită de destoinicia oratorică.

Un tată poate că mi-ar pune următoarea întrebare:

– Dar dacă, ducându-mi fiul la mănăstire, se va întâmpla să nu ajungă să dobândească virtutea vieţuirii monahale şi, o dată cu aceasta, să piardă şi iscusinţa oratorică, pentru că nu a urmat şcolile din oraş?
– Spune-mi, te rog, ce ai zice dacă, rămânând fiul tău în oraş, pe lângă faptul că-şi strică sufletul, nu va ajunge sâ-şi însuşească nici elocinţa predată în şcoală? Obiecţia făcută de mine e mai dreaptă decât obiecţia ta.

– Pentru ce?

–   Pentru   următorul   motiv:   chiar   dacă   rezultatul instrucţiei dorit şi de mine şi de tine este îndoielnic, totuşi rezultatul instrucţiei dorit de tine este mai îndoielnic decât al meu.

– Pentru ce?

–  Pentru că studiul elocinţei are nevoie de o purtare bună şi cinstită, pe când o purtare bună şi cinstită n-are nevoie să fie însoţită de talent oratoric, de iscusinţă Ia vorbă. Putem fi cinstiţi, cumpătaţi, înţelepţi, cuminţi, fără să urmăm cursuri de elocinţă, dar nimeni nu va putea vreodată să ajungă să fie convingător, să aibă putere în cuvânt dacă nu are şi o purtare bună şi cinstită, deoarece îşi va cheltui tot timpul în răutăţi şi în desfrânări. Prin urmare, teama ce o ai trimiţându-ţi copilul la mănăstire trebuie să te stăpânească şi dacă îl ţii în oraş; ba încă teama trebuie
să-ţi fie cu atât mai mare în ultimul caz cu cât de cele mai multe ori nu reuşeşti să faci din fiul tău un bun orator şi-ţi stă în faţă primejdia de a pierde lucruri şi mai mari. în mănăstire fiul tău nu trebuie să se ocupe decât de un singur lucru, să înveţe să se poarte bine, să ajungă un om moral. În oraş însă trebuie să ajungă stăpân pe două lucruri: să înveţe şi ştiinţa oratorică, şi ştiinţa bunei purtări, deoarece nu-i cu putinţă una fără cealaltă, nu-i cu putinţă să înveţi arta oratorică fără a învăţa şi buna purtare, înţelepciunea. Dar dacă vrei, să presupunem cu putinţă ceea ce-i cu neputinţă, anume că putem fi mari oratori fără să avem nevoie de purtări bune. Ce folos vom avea de pe urma iscusinţei oratorice dacă vom fi înfrânţi în ceea ce are mai important viaţa? Şi ce pagubă vom suferi de pe urma lipsei de iscusinţă oratorică dacă dobândim cele mai mari bunuri cu ajutorul felului nostru bun de a ne purta în viaţă? Aceasta nu-i numai convingerea noastră a creştinilor, care punem puţin preţ pe înţelepciunea profană şi pe arta oratorică – noi, care o socotim o nebunie70 ~ dar chiar filosofii păgâni au această convingere şi dau aceeaşi mărturisire, întemeiaţi pe această convingere, majoritatea filosofilor păgâni nu s-au ocupat prea mult de elocinţă, unii dintre ei au dispreţuit chiar arta oratorică şi au trăit fără să cunoască legile şi regulile vorbirii frumoase, totuşi, pentru că şi-au petrecut toată viaţa ocupându-se cu ştiinţa de a ajunge oameni morali şi cu purtări frumoase, viaţa lor a dobândit o puternică strălucire şi au ajuns vestiţi.
70. I Cor. 3, 19.

De pildă, Anaharsis, Crates şi Diogene n-au studiat deloc elocinţa; unii spun că nici Socrate n-a studiat această ştiinţă. În privinţa lui Socrate însă, poate să ne dea mărturie Platon, cel mai strălucit reprezentant al filosofiei, omul care a cunoscut mai bine decât toţi cu de-amănuntul viaţa dascălului său. În una dintre scrierile sale, Platon istoriseşte că Socrate este dus înaintea tribunalului spre a se apăra. În apărarea sa faţă de judecători, Platon pune în gura lui Socrate următoarele cuvinte: “Veţi auzi de la mine, bărbaţi atenieni, tot adevărul; pe Zeus mă jur că într-adevăr nu veţi auzi cuvinte frumoase în ce priveşte frazele şi cuvintele, nici vorbe împodobite, cum au fost cuvintele celor care-au vorbit până acum; veţi auzi cuvinte spuse simplu şi la întâmplare, aşa cum îmi vin pe limbă. Deoarece cred că sunt drepte spusele mele, nimeni dintre voi să nu se aştepte la altceva, nici n-ar fi potrivit pentru vârsta mea să vin în faţa voastră ca un copil care-şi alcătuieşte cu grijă cuvintele sale”.71
71. Platon, Apologia, 17 b.

Socrate spunea aceste cuvinte ca să arate că n-a învăţat arta elocinţei şi nici n-a folosit-o, nu din pricina trândăviei, ci din pricină că n-o socotea de mare importanţă. Prin urmare, elocinţa nu se potriveşte filosofilor, şi în general bărbaţilor, ci este o ambiţie proprie copiilor care se joacă; aceasta este părerea filosofilor păgâni; nu a unuia de rând, ci a filosofului care a depăşit în înţelepciune pe toţi ceilalţi, a lui Platon. Într-adevăr, Platon, după cum am văzut, nu-l prezintă pe Socrate, dascălul său, împodobit cu această găteală, căci socoteşte că e ruşinos pentru un filosof să se împăuneze cu o astfel de podoabă.

Aceste cuvinte pot fi spuse pe bună-dreptate unui tată păgân, totuşi pot fi spuse cu atât mai mult unui tată creştin. Într-adevăr, nu-i o prostie ca elocinţa să fie socotită o nimica de păgâni, de cei care urmăresc cu orice preţ lauda oamenilor şi slava, de cei care nu pot dobândi această slavă decât cu ajutorul elocinţei, iar noi, creştinii, să o admirăm atât, să-i dăm atâta valoare, şi, din pricina ei, să dispreţuim instrucţia de neapărată trebuinţă, educarea sufletului?

12. Dacă aş vorbi unui tată necredincios, unui păgân; cele spuse mai sus ar fi îndestulătoare, dar pentru că vorbesc unui tată credincios, unui creştin, e nevoie să aduc şi exemple din lumea noastră creştină.

– Care sunt aceste exemple?

Sunt marii bărbaţi şi sfinţii de la început, care au trăit când nu existau scrieri, apoi bărbaţii mari şi sfinţii de mai târziu, când existau scrieri, dar nu exista iscusinţa oratorică, şi, în sfârşit, bărbaţii mari şi sfinţii din vremurile din apropierea noastră, când existau şi scrieri, şi iscusinţa oratorică. Bărbaţii mari şi sfinţii de la început nu erau iscusiţi nici în una, nici în alta: nu cunoşteau nici arta cuvântului, dar nu ştiau nici carte. Şi acolo unde pare de absolută trebuinţă talentul oratoric şi instrucţia în şcoală, acolo acei bărbaţi mari erau lipsiţi şi de una, şi de alta; cu toate acestea, au depăşit atât de mult pe cei care le stăpâneau, încât aceştia, în comparaţie cu ei, păreau mai neiscusiti decât nişte simpli copii. Într-adevăr, dacă puterea de convingere ar sta în cuvinte, iar filosofii, stăpâni şi pe ştiinţa de carte şi pe talentul oratoric, n-au fost în stare să convingă pe nici un stăpânitor de popoare, pe nici un tiran. În timp ce Apostolii, oameni neînvăţaţi şi simpli, au convins întreaga lume să îmbrăţişeze creştinismul, atunci urmează că Apostolii, cei neînvăţaţi, cei simpli, sunt cei care au dobândit comorile înţelepciunii, şi nu filosofii, cei care au studiat cu grijă şi cartea, şi arta oratorică. Prin urmare, înţelepciunea adevărată şi adevărata ştiinţă de carte nu este alta decât frica de Dumnezeu.

Să nu creadă nimeni că prin aceste cuvinte aş legiui să lăsăm pe copii să ajungă nişte neştiutori de carte! Nu! Dar dacă mi-aţi garanta că fiii voştri îşi vor însuşi ceea ce este absolut necesar, educarea sufletului, n-aş împiedica să se dea în plus copiilor şi această instrucţie. Este cea mai mare nesocotinţă şi cea mai mare nebunie ca, atunci când temelia casei ţi se clatină şi ameninţă să se năruie toată casa şi toate zidurile, să alergi după zugravi, şi nu după zidari! După cum iarăşi este o ambiţie prostească să împiedici pe cel ce vrea să zugrăvească locuinţa, atunci când zidurile sunt trainice şi solide.

Un fapt petrecut sub ochii mei va ilustra adevărul spuselor mele. Mai demult a venit în oraşul nostru un tânăr foarte bogat ca să înveţe limba latină şi limba greacă. Era însoţit de un pedagog. Pedagogul era rânduit să se îngrijească de educarea sufletului tânărului. M-am apropiat de pedagog (era unul dintre locuitorii munţilor, un monah) şi am încercat să aflu pricina pentru care s-a dedicat ocupaţiei de pedagog, o dată ce a îmbrăţişat filosofia aceasta, o dată ce a îmbrăţişat monahismul. Mi-a răspuns că mai rămâne puţină vreme pedagog. Apoi mi-a povestit totul de la început:

“Copilul acesta are un tată aspru, alipit cu totul de lucrurile din lumea aceasta. Mama lui însă este o femeie înţeleaptă, bună şi cu gândul numai la Dumnezeu. Tatăl lui, ofiţer în armată, săvârşise multe fapte de vitejie în războaie şi voia ca fiul lui să îmbrăţişeze tot cariera armelor, dar mama lui nici nu voia să audă de aşa ceva, se împotrivea cu tărie unui asemenea gând. Dorea şi ţinea mult să-şi vadă fiul strălucind ca monah, însă nu îndrăznea să-şi descopere gândul înaintea soţului ei. Se temea ca nu cumva el, în dorinţa de a-şi pune în aplicare gândul, să-l lege prea tare, înainte de vreme, cu lanţurile vieţii, să-l îndepărteze de viaţa virtuoasă nădăjduită pentru fiul ei şi să-l ducă în rândurile ostaşilor, iar acolo să deprindă tot dispreţul pentru viaţa virtuoasă şi să nu mai fie în stare mai târziu să-şi îndrepte purtarea. Pentru aceasta a făcut un plan. M-a chemat acasă la ea, mi-a împărtăşit gândul ei. A luat apoi mâna dreaptă a copilului şi mi-a pus-o în mâinile mele. Am întrebat-o pentru ce face aceasta. Mi-a răspuns că nu i-a mai rămas decât acest singur plan pentru mântuirea copilului ei, anume, dacă aş voi şi aş primi, să fiu pedagog copilului ei, să-l iau cu mine şi să vin cu el aici. Ea îşi va convinge soţul că studiul elocinţei şi al literelor este folositor unui om care vrea să îmbrăţişeze cariera armelor. “Dacă aş reuşi, continuă să-mi spună mama lui, să-l ai lângă tine, undeva departe de casa părintească, unde să nu-l poată supăra nici tatăl Iui şi nici altcineva dintre rudele sale, vei putea să-i educi sufletul în toată voia, vei putea să-l faci să trăiască aşa cum ar trăi într-o mănăstire. Primeşte-mi rugămintea! Făgăduieşte-mi că ai să mă ajuţi în această nelinişte în care se zbate sufletul meu. Rugămintea mea nu urmăreşte lucruri de puţină importantă. Lupt pentru mântuirea sufletului copilului meu, şi primejdia atârnă deasupra lui. Nu-mi trece cu vederea rugămintea, spre a se primejdui ceea ce am mai scump pe lume! Smulge-l din laţurile care de pe acum îl înconjoară! Smulge-l din tulburarea vieţii şi din furtună! Dacă nu vrei să-mi faci acest hatâr, chem pe Dumnezeu să judece între mine şi tine! Mărturisesc că eu n-am lăsat nimic la o parte din cele ce mi-au stat în putere pentru mântuirea sufletului lui şi sunt curată de sângele copilului acestuia. Dar dacă se va întâmpla să păţească ce poate păţi un tânăr trăit până acum într-un atât de mare lux şi nepăsare morală, apoi să ştii că de Ia tine şi din mâinile tale va cere Dumnezeu în ziua judecăţii sufletul acestui copil”. Aşa mi-a vorbit mama lui. A mai spus încă şi alte multe cuvinte, plângând cu şiroaie de lacrimi de ţi se rupea inima. M-a convins deci să primesc această însărcinare şi ne-am despărţit dându-mi aceste porunci”.

Planul mamei n-a fost zadarnic. Monahul a exercitat asupra acestui copil în scurtă vreme o atât de mare influenţă şi a aprins în el atât de mult focul dorinţei de a îmbrăţişa felul de trai al monahilor, încât a aruncat totul şi a alergat în pustie. Avea nevoie acum de un alt frâu, care să-l întoarcă la o asceză măsurată de la aspra asceză ce-o trăia. Pe lângă aceasta, mai era şi teama ca nu cumva, din pricina râvnei lui deosebite, să se descopere înainte de vreme tot planul pus la cale şi să se pornească război cumplit atât împotriva pedagogului, cât şi a monahilor de pretutindeni. Într-adevăr, dacă tatăl copilului ar fi aflat de fuga fiului lui în pustie, nu s-ar fi dat în lături de a pune totul în mişcare spre a prigoni pe sfinţii aceia, şi nu numai pe cei care l-au primit în mănăstirea lor, ci şi pe toţi ceilalţi.

“Aşadar eu, a continuat monahul, am luat îndeosebi pe copil şi i-am spus temerile mele şi încă şi alte cuvinte. I-am aprobat dorinţa de a îmbrăţişa viaţa monahală, ba încă i-am şi sporit această dorinţă, L-am rugat însă să ne ducem să locuim in oraş, şi acolo să se ocupe cu studiul elocinţei şi al literelor. În acest chip, va fi de folos şi celor de o vârstă cu el, şi va rămâne şi tatălui lui necunoscut planul nostru. Socoteam că e de neapărată trebuinţă să ne mutăm din pustie în oraş, pentru a feri de orice neplăceri pe monahii din mănăstire, pe mamă, pe mine, pedagogul lui, ba chiar şi pe copil. Dacă tatăl ar fi ştiut de la început de planul nostru, s-ar fi pornit cu atacurile împotriva copilului şi ar fi putut uşor nimici răsadurile vieţuirii creştine ce le sădisem în el, deoarece erau plăpânde şi abia înrădăcinate. Mă gândeam că, dacă ar trece mai mult timp, se vor înrădăcina bine şi voi avea astfel cea mai mare garanţie că, orice s-ar întâmpla, tatăl nu va mai putea aduce nici o vătămare fiului său. Asta s-a şi întâmplat, nădejdea nu mi-a fost înşelată.

Într-adevăr, mai târziu, după trecere de multă vreme, când tatăl lui s-a năpustit asupra-i şi s-a aruncat cu multă furie, nu numai că n-a clătinat nimic din clădirea virtuţii fiului lui, ci aceasta s-a arătat a fi şi mai puternică. Mulţi dintre colegii lui de şcoală s-au folosit de pe urma legăturilor cu el şi au îmbrăţişat şi ei râvna lui de vieţuire creştină şi monahică. A ajuns să aibă mare influenţă asupra colegilor lui, deoarece avea în casă lângă el necontenit pe cel care-i educa sufletul; era ca o statuie care se bucură neîncetat de intervenţia mâinii artistului, i se adăugau în fiecare zi noi frumuseţi sufleteşti. Ceea ce-i mai minunat este faptul că nu părea că se deosebeşte întru ceva de majoritatea colegilor săi în înfăţişarea sa exterioară: nu era ursuz şi morocănos, nu era slab şi galben la faţă, nu purta altă îmbrăcăminte decât ceilalţi. Era la fel ca toţi colegii lui şi la înfăţişare, şi la privire, şi la voce, şi, într-un cuvânt, în totul. Datorită acestui fapt, a putut să prindă în mrejele lui pe mulţi dintre cei cu care avea legaturi, deoarece înlăuntrul său ascundea o vieţuire creştină deosebită. Dacă s-ar fi văzut ce viaţă ducea acasă, s-ar fi crezut că-i un monah, unul dintre locuitorii munţilor. Locuinţa lui avea exact înfăţişarea unei chilii mănăstireşti, nu se afla înlâuntrul ei nimic mai mult decât cele de neapărată trebuinţă. Îşi întrebuinţa tot timpul cu citirea cărţilor sfinte. Fiind deştept, învăţa uşor lecţiile, acorda studiilor de Ia şcoală o mică parte din zi, iar tot restul zilei şi-l consacra necontenitelor rugăciuni şi citirii cărţilor dumnezeieşti; toată ziua şi-o petrecea nemâncat, dar, mai bine spus, stătea nemâncat nu numai o zi, nici numai două, ci chiar mai multe zile. Nopţile erau martore tuturor nevoinţelor lui, lacrimilor lui, rugăciunilor lui şi citirii cărţilor sfinte”.

Pedagogul lui mi-a spus în taină toate acestea; tânărul s-ar fi supărat amarnic dacă ar fi aflat că-i sunt făcute cunoscute lumii virtuţile sale. Mai spunea despre el pedagogul lui: cămaşa îi era făcută din păr, cu ea dormea şi noaptea; a născocit acest mijloc înţelept, pentru a nu-şi prelungi prea mult somnul şi a se deştepta repede. Toate faptele sale erau tot atât de desăvârşite ca şi ale monahilor. Slăvea necontenit pe Dumnezeu, şi Dumnezeu i-a dat aripi uşoare ca să se înalţe spre această filosofie.

Prin urmare, dacă mi-ai arăta şi acum un suflet atât de mare ca al acestui tânăr, dacă mi-ai da un pedagog ca acela despre care am vorbit mai sus, dacă mi-ai făgădui că are să se ocupe întru totul de creşterea copiilor, eu, în primul rând, mai mult decât părinţii, aş dori mult de tot ca fiii lor să se ocupe şi cu studiul elocinţei şi al literelor. Într-un asemenea caz, vânătoarea ne va fi bogată, căci unii ca aceştia vor putea vâna cu multă uşurinţă pe colegii lor, şi din pricina traiului şi din pricina vârstei şi din pricina legăturilor neîntrerupte cu ei. Dar nu-i nimeni care să-şi ia aceasta sarcină şi nici s-o ducă la îndeplinire. Iar pentru că nu-i nici unul, ar fi cea mai mare cruzime ca pe cel care nu poate pe sine să se ajute, pe cel căzut la pământ, pe cel care primeşte nenumărate răni, pe cel care face ca şi alţii să piardă curajul, să-l lăsăm să moară în mijlocul vâltorilor vieţii, când ar trebui să-l scoatem din luptă. N-ar trebui, oare, pedepsit generalul care ar scoate din linia de bătaie pe ostaşii care pot să lupte, dar ar porunci să rămână necontenit pe loc cei răniţi, cei căzuţi la pământ, cei care împiedica pe alţii să lupte?

13. Mulţi părinţi stăruie în dorinţa de a-şi vedea fiii strălucind în arta elocinţei, ca şi cum ar cunoaşte precis că aceştia vor ajunge neapărat sa-şi termine cu succes studiile. În privinţa aceasta, n-am să caut să mă cert cu ei, nici să spun că fiii lor nu vor reuşi să ajungă străluciţi retori; admit chiar că-şi vor termina studiile şi că vor ajunge pe culmile oratoriei şi ştiinţei.

Să presupunem că ai de ales intre două căi: să trimiţi pe fiul tău să frecventeze şcolile spre a învăţa oratoria şi ştiinţa, sau să-l trimiţi în mănăstirile din pustie spre a i se face educaţia sufletului. Spune-mi acum, te rog, în care dintre aceste două căi este mai bine sa exceleze fiul tău? În ce mă priveşte pe mine aş dori să exceleze şi în una, şi în alta. Dar, dacă n-ar putea să exceleze în amândouă, este mai bine să aleagă o singură cale, cealaltă, educaţia sufletului, cu mult superioară celei dintâi.

– Bine, dar cum voi putea şti, mi s-ar putea obiecta, că fiul meu va ajunge virtuos, că va practica necontenit virtutea, că nu va cădea mai târziu? Mulţi oameni virtuoşi au căzut în grele păcate.

– Dar de unde poţi şti că fiul tău nu va ajunge virtuos şi nu va practica necontenit virtutea? Mulţi oameni au fost toată viaţa lor virtuoşi, iar aceştia sunt mai numeroşi decât cei care au fost virtuoşi şi apoi au căzut.

Prin urmare, ai mai multă garanţie că fiul tău va ajunge virtuos şi va rămâne virtuos, decât teama că va cădea din virtutea Ia care va ajunge.

De ce nu eşti cuprins de aceeaşi teamă şi când e vorba să trimiţi pe fiul tău sa studieze elocinţa? Aici mai cu seamă ar trebui să te temi mai mult de nereuşita şi de cădere. Puţini dintre mulţii monahi nu au atins scopul stăruinţelor lor, dar dintre mulţii oameni care au urmat şcoala şi cursurile de elocinţă puţini sunt cei care au strălucit ca oratori de seamă. Ar trebui, pe bună dreptate, să te temi că fiul tău nu va reuşi în studiul elocinţei nu numai din cauza pricinilor de mai sus, dar şi a altor pricini, cu mult mai mari, de pildă: lipsa de talent a elevilor, proasta pregătire a profesorilor, nepăsarea pedagogilor, prea multa ocupaţie a părinţilor cu alte treburi, care nu Ie îngăduie să se ocupe îndeaproape de fiii lor, lipsa de bani pentru a face faţă cheltuielilor cu şcoala şi cu achitarea lefurilor profesorilor, purtările proaste ale celor cu care vin în contact copiii, răutatea, invidia şi viclenia colegilor de şcoală şi alte multe pricini care te împiedică sâ-ţi ajungi scopul, riu sunt însă numai aceste piedici; alte piedici mai mari se ivesc in calea fiului tău după terminarea şcolii.

Într-adevăr, după ce fiul tău a trecut peste toate piedicile amintite mai sus şi a ajuns la vârful ştiinţei predate în şcoală, fără să se poticnească de ceva, îl aşteaptă atunci, la sfârşitul studiilor, alte curse, alte piedici: reaua voinţă a marilor demnitari, invidia celor care au aceeaşi funcţie ca şi el, greutatea vremurilor, lipsa de prieteni care să-i dea o mână de ajutor, sărăcia; toate acestea îl fac să nu-şi ajungă scopul urmărit. Cu monahii lucrurile nu stau aşa, ei trebuie să se îngrijească numai de un singur lucru: să aibă o râvnă aleasă şi bună, iar dacă au o astfel de râvnă, nimic nu-i va putea împiedica să ajungă virtuoşi.

Prin urmare, nu-i, oare, nedrept să deznădăjduieşti si să tremuri de teamă când e vorba să trimiţi copilul la mănăstire, unde ai cele mai bune nădejdi că fiul tău va reuşi negreşit să ajungă om virtuos, şi asta cât mai repede, şi, dimpotrivă, să n-ai nici o umbră de deznădejde, ba, deplină încredinţare de reuşită, când e vorba să-l trimiţi la şcoală pentru a studia elocinţa, unde, după cum am arătat mai sus, n-ai nici o nădejde de reuşită, unde stau în calea fiului tău nenumărate piedici, unde greutăţile sunt mai bătătoare la ochi şi mai multe? Nu-i, oare, nedrept ca, atunci când e vorba de elocinţă, să nu te uiţi deloc la neplăcerile care adeseori o însoţesc, ci să ai în vedere numai succesele de pe urma oratoriei, care sunt aşa de rare, iar, când e vorba de vieţuirea virtuoasă a monahilor, să te porţi altfel, să vezi adică numai părţile neplăcute acolo unde sunt multe nădejdi de succes, iar dincolo, unde n-ai nici o nădejde de reuşită, să gândeşti că vei reuşi? Mai mult încă: dacă toate împrejurările ar conlucra să asigure fiului tău, după terminarea studiului elocinţei, un succes deplin, se poate întâmpla ca, adeseori, o moarte prematură să-l lovească şi să plece din lumea aceasta, după ce şi-a dat atâta osteneală pentru dobândirea cunoştinţelor, fără să-şi fi valorificat studiile sale, fără să poarte pe fruntea lui cununa succesului. În mănăstire aşa ceva nu se poate întâmpla; chiar dacă ar muri fiul tău în timp ce i se face educaţia sufletului, el va pleca din lumea aceasta încărcat de mari succese şi încununat.

Prin urmare, dacă te temi de viitorul copilului tău, apoi ar trebui să te temi mai mult atunci când îl trimiţi să studieze elocinţă, deoarece sunt multe piedici până să termine acest drum. Tu însă te porţi cu totul altfel: când e vorba să trimiţi pe copilul tău în şcoli, nu-ţi pierzi răbdarea, aştepţi ani îndelungaţi, nu te uiţi la greutăţile ce le ai de îndurat în timpul studiilor lui, la cheltuiala banilor, la neplăceri, la nesiguranţa viitorului fiului tău, ci te uiţi numai la timpul când el îşi va încheia studiile; când e vorba însă să-I trimiţi la mănăstire, nici n-a apucat să calce pragul mănăstirii, nici n-a făcut cunoştinţă cu frumoasa vieţuire călugărească, că te şi cuprinde îndată teama, începi să tremuri şi să ţi se umple capul cu fel de fel de gânduri de deznădejde. Mai înainte mi-ai pus această întrebare:

– Un om care locuieşte în oraş, care locuieşte în lume şi are casa lui nu poate să se mântuiască?

– Da! Dar dacă poate să se mântuiască locuind în oraş, în lume, având casa lui şi femeia lui, oare nu va putea să se mântuiască mult mai uşor dacă n-are femeie şi toate celelalte bunuri? Omul nu trebuie să aibă două feluri de a privi lucrurile: uneori să fie încredinţat că poate să-şi mântuiască sufletul, chiar dacă este înlănţuit de grijile lumii, iar alteori să tremure şi să se teamă că nu poate fi bineplăcut înaintea lui Dumnezeu dacă este eliberat de toate grijile lumii, dacă nu are averi, casă, soţie. Dacă, după cum susţineai, poate să se mântuiască locuind în oraş, apoi cu atât mai mult dacă trăieşte în pustie! Pentru ce te temi de pustie, unde nu-i nici o primejdie, şi nu te temi de oraş, unde ar trebui ca teama să-ţi fie cu mult mai mare?

14. Ai putea însă să-mi obiectezi:

– Nu-i acelaşi lucru când păcătuieşte un laic ca atunci când păcătuieşte un monah, care şi-a afierosit viaţa lui Dumnezeu. Nu cad amândoi de la aceeaşi înălţime, şi de aceea nici rănile lor nu sunt la fel.

– Te înşeli amarnic, iubitule, şi greşeşti dacă socoteşti că laicului i se cere îndeplinirea unor porunci, iar monahului, a altora. Deosebirea dintre un laic şi un monah stă numai în aceea că unul este căsătorit, şi celălalt e necăsătorit. Pentru toate celelalte porunci, vor da socoteală la fel amândoi.

Cel care se mânie pe fratele său72, fie că e laic, fie că e monah, săvârşeşte acelaşi păcat înaintea lui Dumnezeu.
72. Matei 5, 22.

Cel care se uită la o femeie spre a o pofti, dacă o face laicul sau monahul, la fel este pedepsit pentru desfrânare.73 Judecând drept, am mai putea adăuga în această privinţă şi următoarele: dacă un laic se uită cu poftă la o femeie, săvârşeşte un păcat mai mare decât monahul. Nu-i acelaşi lucru când un om căsătorit, un om care are femeie, un om care se bucură de o mângâiere atât de mare, se uită cu ochi pofticioşi după o altă femeie, ca atunci când monahul ajunge să fie stăpânit de această cumplită poftă, el, care este lipsit cu totul de ajutorul pe care femeia îl dă laicului. Iarăşi, cel care se jură, laic sau monah, este la fel pedepsit.74 Când Hristos a dat această poruncă şi a legiuit aşa, n-a făcut deosebire între oameni şi nici n-a spus: Dacă un monah se jură, apoi jurământul lui este de Ia diavol, dar dacă nu-i monah, apoi jurământul nu i se socoteşte păcat. Hristos a dat această poruncă în general pentru toţi oamenii şi o dată pentru toate timpurile: „Iar Eu vă spun vouă să nu vă juraţi deloc!”.75 La fel, când Hristos a spus: “Vai de cei care râd”,76 n-a mai adăugat şi aceste cuvinte: Vai de monahii care râd, ci a dat această poruncă tuturor oamenilor: şi laicilor, şi monahilor. Aşa este cazul şi cu celelalte porunci mari şi minunate date de Hristos. Într-adevăr, când spune: Fericiţi cei săraci cu duhul, cei ce plâng, cei blânzi, cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, cei milostivi, cei curaţi cu inima, făcătorii de pace, cei prigoniţi pentru dreptate, cei care aud din gura necredincioşilor cuvinte de ocară, ce se pot rosti şi nu se pot rosti, din pricina lui Hristos,77 Domnul n-a adăugat la aceste Fericiri nici numele laicului, nici numele monahului, ci a dat aceste porunci tuturor oamenilor, pornind de la noţiunea de om.
73.  Matei 5, 28.
74.  Matei 5, 33-37.
75.  Matei 5, 34.
76.  Luca 6, 25.
77.  Matei 5, 3-11.

Scripturile nu cunosc deosebiri între oameni. Scripturile vor ca toţi oamenii să trăiască aşa cum trăiesc monahii, chiar dacă se întâmplă să fie căsătoriţi.

Ascultă ce spune şi Pavel, iar când spun Pavel, spun tot Hristos.

Pavel, adresându-se în epistolele sale bărbaţilor căsătoriţi şi cu copii, le cere să trăiască tot aşa de virtuos ca şi monahii. După ce le porunceşte să înlăture din viaţa lor orice lux în îmbrăcăminte, să înlăture mâncărurile bogate şi alese, le scrie aceste cuvinte: “Femeile să se împodobească cu îmbrăcăminte cuviincioasă, cu demnitate şi cu înţelepciune, nu cu împletituri de păr, cu aur, cu mărgăritare sau cu veşminte scumpe”,78 iar mai jos spune: “Viîduva care trăieşte în desfătare a murit de vie”,7Q şi, în sfârşit, mai departe “Având însă hrană şi îmbrăcăminte, vom fi îndestulaţi cu acestea”.80 Se poate cere de la monahi altceva mai muit decât îndeplinirea acestor porunci? În alte epistole Favel învaţă pe oameni să-şi stăpânească limba şi dă si cu acest prilej legi precise, iar aceste legi trebuie să le îndeplinească şi monahii. Pavel nu opreşte numai cuvintele de ruşine, vorbele proaste, ci şi glumele.81 Cere apoi ca oamenii să taie din sufletele lor nu numai iuţeala, mânia şi amărăciunea sufletească, cere să fie izgonite din gura credincioşilor şi izbucnirea şi defăimarea, căci spune Favel: “Toată iuţeala, mânia şi defăimarea să fie lepădate de la voi, împreună cu toată răutatea”.82 Ţi se par oare mici poruncile date de Pavel? Aşteaptă puţin şi vei auzi porunci cu mult mai mari decât cele de mai sus, porunci date tuturor oamenilor, despre îndelunga-răbdare.
78.  I Tim. 2, 9.
79.  I Tim. 5, 6.
80.  I Tim. 6, 8.
81. Efes. 5, 4.
82. Efes. 4, 31.

Pavel spune: “Soare/e să nu apună peste mânia voastră”.83 “Vedeţi să nu răsplătească cineva cuiva rău pentru rău, ci urmăriţi totdeauna binele, şi unii faţă de alţii, şi faţă de toţi oamenii”.84 Iar în altă parte: “Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele”.85 Ai văzut ce tărie au aceste porunci de a urca pe omul care le îndeplineşte chiar pe culmea îndelungii răbdări şi a vieţuirii creştine desăvârşite?

Ascultă însă şi poruncile date de Pavel cu privire la dragoste, punctul central al tuturor virtuţilor. Lăudând dragostea şi vorbind despre multe fapte de virtute săvârşite de ea,86 a arătat că laicii sunt datori să îndeplinească aceleaşi fapte de dragoste pe care şi Hristos le-a cerut de la ucenicii Lui. După cum Mântuitorul a spus că cea mai înaltă dovadă de dragoste este de a-şi pune cineva sufletul pentru prietenii lui,87 tot astfel şi Pavel a lăsat să se înţeleagă acelaşi lucru prin cuvintele: “Dragostea nu caută ale sale”88, şi porunceşte să se înfăptuiască o astfel de dragoste.
83. Efes. 4, 26.
84. I Tes. 5, 15.
85. Rom. 12, 21.
86. l Cor. 13, 4-7.
87. loan 15, 13.
88. I Cor. 13, 5.

Prin urmare, dacă Pavel ar fi vorbit numai de datoria de a iubi pe toţi oamenii, numai atât ar fi o dovadă îndestulătoare că această poruncă este dată şi laicilor, şi monahilor. Într-adevăr, dragostea este legătura şi rădăcina întregii virtuţi, deşi în textul acesta Pavel o priveşte numai în ea însăşi.

Poţi cere oare de la monahi mai mult decât de la laici să pună în practică această filosofie?

Când Pavel ne porunceşte să fim mai presus de mânie, de iuţeală, de strigăt, de dragostea de bani, de pântece, de lux, de slava deşartă. În sfârşit.să fim mai presus de tot ce este lumesc, când cere să nu avem nimic comun cu pământul, când Pavel ne porunceşte să ne omorâm mădularele, este recunoscut de toată lumea ca ne cere să avem aceeaşi vieţuire desăvârşită cerută de Hristos şi ucenicilor Săi. Pavel vrea să fim tot aşa de morţi faţă de păcate ca şi cum am fi murit şi am fi deja îngropaţi.89 Pentru asta spune: “Pentru că cel care a murit este dezvinovăţit de păcat”.90

În unele cazuri, Pavel ne îndeamnă să imităm, pe Însuşi Hristos, nu numai pe ucenicii Lui. Când ne sfătuieşte să iubim pe toţi oamenii, să fim cumpătaţi, să nu purtăm ranchiună nimănui, ne dă ca exemplu pe Hristos.91
89.  Rom. 6, 2; 7,  10; Gal. 6,  14.
90.  Rom. 6, 7.
91.  I Cor. 11, 1; Efes. 5, 1.

Prin urmare, când ne porunceşte să imităm chiar pe Hristos, şi nu numai pe ucenicii Lui, pe monahi, când spune că mare osândă îi aşteaptă pe cei care nu-L imită chiar pe Hristos, mai poţi susţine că monahii sunt datori să aibă o vieţuire creştină superioară laicilor? Toţi oamenii trebuie să se urce la această vieţuire creştină superioară. Decăderea morală a societăţii omeneşti îşi are pricina în faptul că socotim că numai monahii trebuie să aibă o vieţuire creştină desăvârşită, pe când toţi ceilalţi au îngăduinţa să trăiască în trândăvie, dispreţuind poruncile lui Hristos. Nu-i adevărat, nu-i adevărat, ne strigă Pavel. Tuturor, monahi şi laici, ni se cere aceeaşi vieţuire creştină desăvârşită. Susţin asta cu toată tăria, dar, mai bine spus, n-o susţin eu, ci Hristos care va judeca faptele noastre.

Dacă te mai minunezi încă de o astfel de afirmaţie şi o mai pui la îndoială, am să-ţi torn în auz învăţătura aceloraşi izvoare, spre a-ţi spăla deplin toată răutatea necredinţei. Îţi voi face dovada susţinerii mele, întemeiat pe pedepsele date de Domnul în ziua judecăţii.

Bogatul din Evanghelie n-a primit o pedeapsă mai mare pentru că ar fi fost un monah nemilostiv, ci pentru că, fiind laic, trăia în bogăţie, se îmbrăca în porfiră şi vison şi dispreţuia pe săracul Lazăr, căzut în cea mai neagră nenorocire.92 Nu voi spune că bogatul din Evanghelie se chinuia în foc şi a primit o pedeapsă mai mare, nici pentru că era laic şi nici pentru că era monah, ci pentru că a fost crud şi nemilostiv. Tot astfel, cele cinci fecioare neînţelepte au fost alungate de Mire pentru că n-au avut iubire de oameni, pentru că n-au făcut milostenie.93 În privinţa pedepsei date lor, sunt de părere că fecioria lor n-a fost o pricină de a li se mări pedeapsa. Dimpotrivă, poate că li s-a micşorat tocmai pentru că au trăit în feciorie. Celor cinci fecioare neînţelepte nu li s-a spus: “Duceţi-vă de la Mine în focul pregătit diavolului şi îngerilor lui”,94 ci numai atât: “Nu vă ştiu pe voi”.95 Nu te contrazic dacă mi-ai obiecta că tot la pedeapsă duc şi cuvintele spuse fecioarelor neînţelepte, ca şi celelalte cuvinte amintite mai sus. Prin exemplul cu fecioarele am urmărit să dovedesc că viaţa monahilor nu atrage după sine pedepse mai grele din partea lui Dumnezeu, ci că şi laicii, dacă săvârşesc aceleaşi păcate ca şi monahii, sunt pedepsiţi la fel ca şi aceştia. Tot astfel, şi cel care a intrat la nuntă fără haină de nuntă96, şi cel care a cerut fără milă suta de dinari de la datornicul său97 au suferit cele ce-au suferit nu din pricină că ar fi fost monahi, ci unul a fost dat pieirii din pricina curviei, iar altul, din pricina răutăţii lui. Şi dacă vei cerceta pe toţi cei despre care Scriptura spune că au fost pedepsiţi, vei vedea că au fost pedepsiţi numai din pricina păcatelor lor, şi nu din pricină că au fost laici sau monahi.
92.  Luca 16, 19-25.
93.  Matei 25, M 2.
94.  Matei 25, 41.
95.  Matei 25, 12.
96.  Matei 22, 11-13.
97.  Matei 18, 28-34.

Acelaşi lucru se vede nu numai când e vorba de pedepse, ci şi când este vorba de sfaturi. Astfel, când Hristos zice: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”98, aceste cuvinte nu sunt adresate numai monahilor, ci tuturor oamenilor. Când Hristos porunceşte să mergem pe calea cea strâmtă, nu dă această poruncă numai monahilor, ci tuturor oamenilor; de asemenea, când porunceşte să ne urâm sufletul100 în lumea aceasta, ca şi altele la fel cu aceasta, toate aceste porunci privesc pe toţi oamenii. Când Mântuitorul nu se adresează tuturor şi nu dă sfaturi care să privească pe toţi oamenii, atunci ne arată lămurit acest lucru. De pildă, când este vorba despre feciorie, adaugă: “Cine poate s-o primească, să o primească”101, n-a spus: “tot omul să o primească” şi nici n-a pus fecioria în rândul poruncilor. Tot aşa face şi Pavel; în orice împrejurare Pavel imita pe Dascălul său, iar când vorbeşte despre feciorie, spune: “Dar despre fecioare, nu am porunca Domnului”102.
98.  Matei 11, 28-29.
99.  Matei 7, 13-14.
100.  loan 12, 25.
101.  Matei 19, 12.
102.  I Cor. 7, 25.

Prin urmare, este de neapărată trebuinţă ca şi laicul şi monahul să se urce la aceeaşi înălţime; atât unul, cât şi celălalt vor căpăta aceleaşi pedepse dacă vor cădea. Socot deci că nici cel mai certăreţ om şi mai lipsit de simţul judecăţii nu mă va mai contrazice în această privinţă.

15. După ce am demonstrat îndeajuns acest lucru, să cercetăm şi cealaltă latură a problemei: cine va cădea mai uşor şi mai repede: laicul sau monahul? Această latură a problemei nici n-ar mai trebui cercetată.

Într-adevăr, omul căsătorit va putea cu mai multă uşurinţă trăi în castitate, deoarece căsătoria îi uşurează mai mult lupta împotriva păcatului desfrânării. Cu toate acestea, sunt mai mulţi oameni însuraţi decât monahi care cad în acest păcat, nu sunt atât de mulţi monahii care ies din mănăstire şi se duc la femei, pe cât sunt de mulţi oamenii căsătoriţi care se scoală de lângă soţiile lor spre a se duce la alte femei. Prin urmare, dacă laicii cad atât de lesne şi în număr atât de mare în acest păcat, împotriva căruia pot lupta cu mai multă uşurinţă decât monahii, ce vor face în faţa celorlalte păcate care îi atacă mai cumplit decât pe monahi? Pe monahi pofta trupului îi chinuie mai cumplit decât pe laici pentru că ei n-au legături cu femeile. Celelalte păcate însă îi subjugă mai greu pe monahi, pe când pe laici îi urmăresc cu toată tăria şi-i aruncă numaidecât în prăpastie. Dacă faţă de păcatul trupului, care porneşte cel mai cumplit război, monahii rezistă mai greu decât laicii, care nu sunt chinuiţi de această patimă pentru că sunt căsătoriţi, apoi este neîndoielnic că monahii se vor împotrivi cu mult mai uşor decât laicii celorlalte păcate, care nici nu-i chinuie. Dragostea de bani, pofta de trai bun şi de putere şi toate celelalte păcate sunt biruite mai uşor de monahi decât de laici. După cum pe un câmp de bătălie spunem că lupta este mai uşoară în acea parte a câmpului de bătălie unde morţii sunt mai puţini şi mai rari, şi nu unde morţii cad necontenit unul după altul, tot astfel trebuie să judecăm lucrurile şi când e vorba de lupta dusă în lume şi în mănăstire. Mai uşor biruie lăcomia monahul care locuieşte în munţi decât laicul care locuieşte în mijlocul lumii. Laicul este stăpânit cu uşurinţă de lăcomie, iar cel stăpânit de lăcomie trebuie, după cum hotărât spune Sfântul Apostol Pavel, să fie numărat printre închinătorii la idoli.103
103. Efes. 5, 5.

Monahul, dacă ar avea avere, nu va trece cu vederea pe ai lui, ci cu dragă inimă le va da toată averea saş laicul însă nu numai că nu se va sinchisi de ei, dar îi va nedreptăţi tot atât de mult ca şi pe străini. Iar nedreptăţirea semenului este un alt chip de slujire la idoli, mai cumplit decât lăcomia. Trebuie oare să mai vorbim de celelalte păcate şi patimi, care sunt biruite cu uşurinţă de monahi, dar care doboară pe laici cu multă tărie?

Pentru ce nu te temi deci, pentru ce nu tremuri când duci pe fiul tău în lume şi printre oameni, unde va fi biruit iute de păcat şi de răutate? Oare ţi se pare puţin lucru să dai prilej fiului tău să slujească idolilor, adică păcatelor, să ajungă mai rău decât păgânii, să lepede prin faptele lui slujirea lui Dumnezeu? Ţi-am arătat doar că cei care trăiesc în lume cad mai uşor pradă acestor păcate decât monahii. Vezi dar că nu-i decât un pretext frica ta de a-ţi trimite fiul la mănăstire. Dacă ar trebui să te temi, apoi ar trebui să te temi nu de cei care caută să scape de furtună, nici de cei care se grăbesc să ajungă în port, ci de cei învăluraţi de furtună şi de furia valurilor. În lume naufragiile sunt mai dese, pentru că mai multe sunt poftele ce chinuie pe cei ce trăiesc în lume şi pentru că cei care vor să se împotrivească acestor pofte nu Ii se împotrivesc cu toată tăria. În mănăstire insă valurile nu sunt atât de mari; în mănăstire liniştea e mare, iar cei care vor să lupte împotriva poftelor îşi dau mai multă silinţă decât cei din lume. Din această pricină îl atragem pe fiul tău în pustie, nu facem asta ca să se îmbrace cu sac, să-şi pună jug pe grumajii săi, să se culce pe pământul gol. Nu! Facem asta ca să scape, înainte de toate celelalte, de viciu şi să îmbrăţişeze virtutea.

– Ce vrei să spui cu aceste cuvinte? Toţi cei căsătoriţi pier? Nu pot să se mântuiască?

– Nu spun asta! Spun numai că vor trebui, din pricina greutăţilor legate de căsătorie, să-şi dea mai multă osteneală dacă vor să se mântuiască. Cel dezlegat aleargă mai iute decât cel cu picioarele legate.

– Răsplata celui căsătorit însă va fi mai mare şi cununile mai strălucitoare!

–  Deloc! Singur îşi pune în spate greutăţile legate de căsătorie, când ar putea să nu şi le pună.

Prin urmare, pentru că s-a demonstrat că laicii vor da aceeaşi socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele lor ca şi monahii şi că vieţuirea monahilor e mai uşoară, să alergăm pe calea cea mai uşoară şi să atragem şi pe fiii noştri pe această cale. Să nu-i aruncăm în mare! Să nu-i îmbrâncim în prăpastia viciului, ca şi cum am fi duşmanii, vrăjmaşii lor. Dacă ar face asta alţii, n-ar fi atât de groaznic. Dar când înşişi părinţii, care au experienţa vieţii, care au învăţat pe propria lor piele că este o deşărtăciune pofta pentru lucrurile din lumea aceasta, sunt atât de nebuni încât să târască şi pe fiii lor pe această cale, pe care nu mai pot călca din pricina vârstei lor înaintate, deci, când înşişi părinţii, în loc să-şi plângă viaţa lor trecută, îndreaptă şi pe fiii lor pe făgaşul vieţii lor stricate şi fac asta chiar când sunt aproape de moarte, aproape de înfricoşata judecată şi de pedepsele din iad, ce cuvânt de apărare le mai rămâne, ce iertare, ce milă vor avea din partea Judecătorului? Vor da socoteală nu numai de propriile lor păcate, ci şi de păcatele săvârşite faţă de copiii lor, fie că vor putea să împiedice pe fiii lor, fie că nu.

16. Poate că nu lăsaţi pe fiii voştri să se ducă la mănăstire pentru că doriţi să-i căsătoriţi şi să aveţi nepoţi? Dar cum se poate sa doriţi să fiţi bunici, când nu sunteţi nici părinţi adevăraţi?

Nu faptul că ai dat naştere unui copil îţi dă dreptul să te numeşti tată. Chiar părinţii pot da mărturie de adevărul spuselor mele, părinţii care, atunci când văd că fiii lor ajung nişte răi şi nişte stricaţi, se leapădă de ei, îi dezmoştenesc, ii înstrăinează, ca şi cum n-ar fi copiii lor; nici firea, nici naşterea, nici altceva asemănător nu poate să-i împiedice de a-i tăgădui. Prin urmare, părinţii care nu dau copiilor lor o educaţie creştină să nu mai aibă pretenţia să se mai numească părinţi. Când însă vor naşte pe fiii lor în alt chip, adică atunci când îi vor învăţa să trăiască creştineşte, da, atunci să ceară şi nepoţi; numai atunci au dreptul să vadă şi nepoţi. Au copii, au copiii aceia pe care i-au născut “nu din sângiuri, nici din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, ci din însuşi Dumnezeu”.104
105.  II Cor. 5, 2-4.

Aceşti copii nu silesc pe părinţii lor să se zbată pentru averi, pentru căsătorie, pentru altceva de acest fel; aceşti copii îi scutesc de orice grijă şi le dau prilej să se bucure de o mai mare plăcere decât plăcerea de a avea copii. Aceşti copii nu sunt născuţi, nici nu sunt crescuţi în vederea aceloraşi scopuri ca ceilalţi copiii, sunt născuţi şi crescuţi pentru scopuri cu mult mai înalte şi mai strălucite. De asta aduc şi mai multă bucurie părinţilor lor.

În afară de acestea, aş mai spune şi următoarele: nu-i deloc de mirare ca părinţii care nu cred în înviere să se plângă că n-au copii; pentru ei singura mângâiere că vor supravieţui, că li se va continua numele, sunt copiii. Noi insă, care socotim moartea ca un somn, care am fost învăţaţi să dispreţuim lucrurile din lumea aceasta, vom fi oare vrednici de iertare dacă ne plângem că n-avem copii, dacă înşine căutăm să avem copii, ca apoi să-i lăsăm în lumea aceasta din care noi înşine ne silim să ieşim şi în care suspinăm cât timp suntem in ea?105
105.  II Cor. 5, 2-4.

Aceste cuvinte le spun către cei care duc o viaţă mai duhovnicească.

Dacă însă ar fi unii iubitori de trup şi lipiţi puternic de viaţa de aici, lor le-aş grăi aşa:

Mai întâi, nu se ştie bine dacă fiii voştri vor avea copii, de se căsătoresc; apoi: chiar dacă vor avea copii, nu cumva necazul lor va fi şi mai mare, nu vor culege oare, de pe urma copiilor, nu atât de multe bucurii câte necazuri din pricina grijilor zilnice, a neliniştilor, a temerilor prilejuite de ei?

– Dar cui vom lăsa moştenire ogoarele, casele, robii şi aurul nostru, îmi vor spune aceşti părinţi, dacă fiii noştri nu se vor căsători, dacă nu vom avea nepoţi, dacă fiii noştri se vor duce la mănăstire? Îi aud într-adevăr pe aceşti părinţi plângându-se că nu ştiu ce să facă cu averile lor!

– Lasă-ţi averea moştenire tot fiului tău! Aceluia care trebuia să te moştenească înainte de a îmbrăţişa viaţa monahală! Fă asta cu atât mai mult acum decât înainte de a se duce la mănăstire. Acum va fi un paznic şi un stăpân mai bun al averilor tale. Înainte de a intra în mănăstire, multe pricini puteau pierde averea ce voiai să i-o laşi ca moştenire. Viermii, vremea îndelungată până să ajungă stăpân pe ea, hoţii, hulitorii, invidioşii, nesiguranţa viitorului, nestatornicia oamenilor şi, in sfârşit, moartea fiului tău, îl puteau lipsi şi de bani, şi de pământuri. Acum însă, când a intrat în mănăstire, a pus bogăţia lăsată ca moştenire la adăpost de toate aceste pricini de pierdere, a găsit pentru ea un loc în care nu poate pătrunde nimeni, în care nu-i este îngăduit nimănui să păşească. Iar acest loc este cerul, de care nici o uneltire nu se poate apropia, un loc mai roditor decât cel mai bun pământ, un loc care îngăduie celor care şi-au depus averile în el să culeagă roade bogate.

Prin urmare, acum, când fiul tău îmbrăţişează viaţa monahală, n-are nici un rost întrebarea: cui să las moştenire ogoarele, aurul şi toată averea mea? Întrebarea asta ar avea rost dacă fiul tău ar rămâne in lume.

Eşti mai stăpân pe averea ta acum, când o laşi moştenire fiului tău care a intrat în mănăstire. Eşti atât de stăpân pe ea, încât n-o pierzi nici când pleci din lumea aceasta. Dimpotrivă, mai cu seamă atunci te bucuri de câştigul averilor tale.

Vrei însă să fii încredinţat că şi fiul tău este stăpân pe averea ce i-o laşi ca moştenire? Ei bine, îţi voi dovedi că e mai stăpân pe ea când e monah decât daca ar fi laic.

Spune-mi, cine este mai stăpân pe averea lui: cel care cheltuieşte şi împarte averea în dreapta şi în stânga, cum îi place, sau cel care, din pricina zgârceniei, nici nu îndrăzneşte să se atingă de ea, care o ascunde în pământ şi nu se atinge de bunurile lui ca şi cum ar fi ale altora? Cine-i mai stăpân: cel care şi-o cheltuieşte cum se cuvine sau cel care-şi cheltuieşte averea în vânt şi fără socoteală? Cel care seamănă în cer sau cel care seamănă pe pământ? Cel care nu-i supărat pe funcţionarii care strâng impozitele şi birurile sau cel care-i împiedicat să-şi dea averile cui vrea? Asupra plugarilor şi negustorilor se năpustesc toţi, din toate părţile, şi-i silesc să-şi plătească impozitele, fiecare dintre aceşti funcţionari îşi cere partea sa. Nimeni însă nu ridică aceste cereri ameninţătoare faţă de cel ce doreşte sâ-şi cheltuiască averea sa cu cei nevoiaşi.

Prin urmare, şi din acest punct de vedere fiul tău, dacă se face monah, este mai stăpân pe averea moştenită decât dacă ar fi laic.

Să nu-mi spui cumva că atunci este un om stăpân pe averea lui, când şi-o cheltuieşte cu femeile stricate, cu stomacul, cu paraziţii, cu linguşitorii, când îşi face de ruşine cu ea numele său cel bun, când îşi distruge mântuirea sufletului! Şi, dimpotrivă, sâ-mi spui că nu este stăpânul averii sale atunci când şi-o cheltuieşte cu multă înţelepciune spre a căpăta un nume cu adevărat mai bun, când şi-o cheltuieşte spre folosul sufletului său şi spre bună plăcerea Iui Dumnezeu. Dacă ai grăi aşa, ar însemna să spui că este stăpân pe averea sa acela care şi-o aruncă la canal, şi că nu-i stăpân pe ea acela care şi-o cheltuieşte ajutând pe cei săraci.

Dar e mai bine să nu-i comparăm pe aceştia cu cei care-şi cheltuiesc zadarnic averile, cu cei care şi-o cheltuiesc spre pierderea propriului lor suflet. Cheltuielile celor dintâi fac pe stăpânii averilor mai străluciţi, mai bogaţi, mai siguri de ei înşişi, pe când cheltuielile celorlalţi îi fac nu numai de ruşine şi de ocară, dar îi fac să-şi piardă şi sufletul.

17. Ar putea însă un tată să mă întrebe:

– Nu se poate, oare, ca fiul meu să se facă monah când va ajunge bătrân, după ce s-a căsătorit şi a avut copii?

–  Mai întâi, cine ne va garanta că fiul tău va ajunge bătrân? În al doilea rând, cine ne va garanta că va mai avea gândul călugăriei când va fi bătrân? Nu punem noi hotar vieţii noastre. Pavel ne-a învăţat acest adevăr prin cuvintele: “Ziua Domnului vine ca un hoţ noaptea”.106 De asemenea, nici gândurile noastre nu sunt mânate totdeauna de aceleaşi dorinţe. Pentru asta un înţelept ne sfătuieşte, zicând: “Nu întârzia a te întoarce la Domnul şi nu amâna din zi în zi. Că fără de veste va izbucni mânia Domnului şi în vremea răzbunării vei fi dat pieirii”.107
106.  l Tes. 5, 2.
107.  Înţ. Sir. 5, 8-9.

Dar, chiar dacă am fi stăpâni pe sorocul vieţii noastre şi chiar dacă nu ne-am schimba părerile niciodată, tot n-ar trebui ca fiul tău să amâne intrarea lui în monahism, tot n-ar trebui să fie nepăsător când e vorba sa i se pricinuiască o atât de mare pagubă. E cea mai mare nesocotinţă, ca atunci când fiul tău e tânăr, când are mai mult nevoie de ajutor, când duşman puternic îi stă în faţă, să-i poruncim să se arunce in vârtejul vieţii, ca să fie cu uşurinţă învins, dar să-l înarmăm, să-l oţelim, când e bătrân, când e acoperit tot de răni, când nu mai are sănătoasă nici cea mai neînsemnată parte a fiinţei sale, când e doborât la pământ şi slăbănogit.

– Dar la bătrâneţe, mi s-ar putea obiecta, lupta este mai lesnicioasă, războiul mai uşor, pentru că poftele s-au stins.

–  Ce fel de luptă este însă aceea când nu mai ridică nimeni mâna împotriva noastră? Din această pricină nici cununile nu vor fi strălucitoare. “Fericit este cel ce şi-a luat jugul din tinereţea sa; va şedea singur şi va tăcea”.108 Unul ca acesta este vrednic de laude, de fericiri, de aplauze, căci îşi înfrânează pornirile nebuneşti ale firii, îşi scapă corabia sufletului său de la înec chiar în timpul celei mai cumplite furtuni.
108.  Plâng. Ier. 3, 27-28.

Dar să nu mai stăruim. Să admitem, dacă vrei, că avem de luptat şi Ia bătrâneţe, când ni s-au potolit toate poftele.

Dacă ar sta în puterea noastră să ne alegem noi timpul în care să dăm lupta, am putea aştepta să ajungem bătrâni. Din nenorocire însă, trebuie să luptăm tot timpul vieţii noastre, iar lupta aceasta începe chiar din copilărie, de Ia vârsta de zece ani. (Într-adevăr, de la vârsta de zece ani începem să dăm socoteală pentru păcatele ce le săvârşim, şi asta o arată lămurit copiii mâncaţi de urşi, pedepsiţi astfel pentru că şi-au bătut joc de profetul Elisei).109
109.  IV Regi 2, 23-24.

Prin urmare, dacă lupta împotriva păcatelor începe din copilărie, atunci, la vârsta în care războiul năvăleşte cu înverşunare împotriva noastră, pe ce te întemeiez! tu când hotărăşti că bătrâneţea este timpul potrivit de luptă? Dacă ar sta in puterea ta, să porunceşti şi diavolului să nu-l ameninţe cu ispitele sale, să nu-l lovească cu pumnii, da, atunci ar avea o oarecare raţiune sfatul pe care-I dai fiului tău. Dar ce pot spune dacă tu nu laşi să fie atacat, să fie lovit, iar mie, care vreau să-l scot de sub lovituri, îmi porunceşti să fiu liniştit, să n-am nici o grijă, dar, mai bine spus, să mă dau în lături de bunăvoie? Poate fi, oare, ceva mai păgubitor decât acest amestec al tău, care cauţi să dezarmezi pe cel atacat, în timp ce duşmanul este înverşunat, şi, astfel, tu însuţi îl dai în mâinile lui? E tânăr şi plăpând fiul tău? Dar tocmai pentru asta are nevoie de o pază mai bună. Iar dacă are nevoie de o pază mai bună, are nevoie şi de o purtare de grijă mai mare. Trebuie să trăiască înconjurat necontenit de multă linişte, trebuie să ducă o viaţă potolită. Nu trebuie să fie aruncat în afaceri, nu trebuie să trăiască în mijlocul lumii acolo unde tulburarea şi zgomotul sunt mari. Tu însă procedezi pe dos: pe aceia pentru care războiul este mai greu din pricina tinereţii lor, a slăbiciunii lor, a lipsei lor de experienţă, din pricina mediului în care trăiesc, pe aceştia cauţi să-i atragi în vâltoarea lumii, ca şi cum ar fi nişte eroi care au săvârşit cine ştie ce fapte de vitejie, ca şi cum ar fi nişte oameni care pot ţine piept oricărui atac. Pe unii ca aceştia nu-i laşi să se ducă în pustie şi să exerseze acolo. Faci la fel ca un general care ar porunci unui învingător în nenumărate lupte să studieze acasă în linişte tactica războiului, iar altuia, neexperimentat în lupte, care nu s-a ocupat deloc cu războiul, i-ar porunci tocmai pentru asta să se ducă la bătălie; printr-o astfel de poruncă, i-ar pune şi mai mari piedici, pentru că sarcina dată lui este foarte greu de îndeplinit.

În afară de asta, trebuie să se ştie şi aceea că, după ce fiul tău s-a căsătorit, nu mai poate fi stăpânul lui, trebuie să facă una din două: sau să trăiască necontenit cu femeia lui, dacă femeia lui vrea, sau, dacă ea vrea să se înfrâneze, să cadă în adulter. Mai trebuie să mai amintesc de celelalte trebuinţe ale copiilor, de grijile gospodăriei, care pot să slăbească râvna unei vieţuiri creştine şi să amorţească sufletul?

18. Pentru aceea este mai bine să înarmezi pe fiul tău din copilărie, când este încă stăpân pe el însuşi şi-i dezlegat de toate grijile vieţii, nu numai pentru pricinile arătate mai sus, dar mai cu seamă pentru cele pe care le voi spune îndată.

Cel care a îmbrăţişat viaţa monahală la bătrâneţe trebuie să-şi cheltuiască toată vremea cu spălarea păcatelor săvârşite până la intrarea sa în monahism. Toată grija lui trebuie să fie îndreptată în această direcţie. Adeseori nici atât nu-i de-ajuns, pleacă din lumea aceasta cu rămăşiţele rănilor primite în tinereţe. Cel care a îmbrăţişat monahismul din copilărie nu-şi mai pierde timpul cu asta, nici nu mai stă să-şi vindece rănile, chiar de la început primeşte premiile vieţuirii sale desăvârşite. Cel dintâi să fie bucuros dacă-şi poate repara toate înfrângerile, cel de-al doilea este victorios chiar de la început şi adaugă victorii peste victorii; este întocmai ca un învingător la jocurile olimpice, care a rners din copilărie până la bătrâneţe din biruinţă in biruinţă şi care pleacă din lumea aceasta cu fruntea încununată de nenumăraţi lauri.

Din care ceată vrei să facă parte fiul tău? Din ceata celor care pot, datorită victoriilor lor, să privească in faţă chiar pe arhangheli sau din ceata acelora care stau cu gloata şi ocupă cel din urmă loc? Fără îndoială, vor primi cele din urmă locuri, iar aceste din urmă locuri, numai dacă vor putea învinge toate piedicile numărate mai sus, anume: dacă nu vor muri înainte de a ajunge la bătrâneţe, dacă nu vor fi împiedicaţi de soţii, dacă nu vor primi atât de multe răni încât nici bătrâneţea să nu le fie îndestulătoare să-şi vindece rănile, dacă la bătrâneţe se mai ţin de hotărârea luată în tinereţe de a îmbrăţişa viaţa monahală. Abia dacă sunt îndeplinite aceste condiţii vor fi rânduiţi în locurile cele din urmă. Spune-mi acum, din care ceată vrei ca să facă parte fiul tău? Din ceata acestora sau din ceata celor care strălucesc în fruntea falangei?
~ Dar cine este atât de ticălos, mi-ar răspunde orice părinte, încât să nu dorească să strălucească fiii lui în fruntea falangei? Dar noi dorim să trăim la un loc cu copiii noştri, vrem ca ei să fie alături de noi!

– Asta o voiesc şi eu şi doresc mai mult decât voi, părinţii lor, ca ei să se întoarcă în casa părintească spre a răsplăti pe părinţii lor pentru cheltuielile făcute cu educaţia lor; iar răsplata pe care vă vor da-o nu se poate compara cu nici o altă răsplată. Să nu le cerem însă să se întoarcă acum acasă. Oare nu-i un lucru nelalocul lui ca, atunci când trimitem pe copiii noştri să înveţe carte, să-i îndepărtăm pentru multă vreme din patrie, să le interzicem întoarcerea acasă şi, chiar când e vorba să înveţe o meserie de rând sau alta mai rea, să le poruncim să locuiască şi să mănânce în casa profesorilor lor, iar când e vorba să trimitem pe copiii noştri să înveţe o învăţătură cerească, şi nu una omenească, să-i întoarcem îndată îndărăt, înainte de a ajunge ceea ce dorim să ajungă? Cel care învaţă să meargă pe sârmă, cel care învaţă echilibristica pleacă pentru multă vreme din casa părinţilor săi, iar noi îi închidem în casă, împreună cu părinţii, pe cei care vor să înveţe să zboare de pe pământ la cer? Poate fi o nesocotinţă mai mare decât aceasta? Nu vedeţi că plugarii nu aduc acasă de pe ogoare recolta lor, înainte de coacere chiar dacă mari nevoi i-ar sili să culeagă fructul ostenelilor?

Să facem şi noi ca şi plugarii. Să nu aducem acasă înainte de vreme pe fiii noştri din pustie. Să-i lăsăm acolo atât cât trebuie pentru ca învăţăturile ce le primesc în mănăstire să se fixeze în sufletele lor, iar plantele virtuţilor sădite în ei să se înrădăcineze. Să nu ne tulburăm şi nici să nu ne supăram, chiar dacă ar trebui să stea zece sau douăzeci de ani în mânăstire. Cu cât vor sta mai mult in această şcoală a virtuţii, cu atât vor dobândi mai multă putere. Mai mult chiar, sunt de părere că nici nu trebuie să hotărâm cât timp să stea în mânăstire; să hotărâm să rămână acolo pană se vor coace roadele învăţăturilor sădite în ei. Când s-au copt roadele, atunci să se întoarcă din pustie, înainte în nici un caz. Nu vom avea nici un folos dacă ne grăbim să-i aducem prea devreme acasă, dimpotrivă, vom opri coacerea învăţăturilor sădite în sufletele lor. Fructul care a fost lipsit de hrana pe care şi-o scoate din rădăcină nu va fi de nici un folos. Ca să nu ni se întâmple şi nouă asta, să îndurăm despărţirea de copii. Nu numai să nu ne grăbim să-i aducem înainte de vreme acasă, dar chiar să-i oprim dacă ar voi să se întoarcă. Dacă se întorc acasă desăvârşiţi la suflet, vor fi un câştig obştesc şi pentru tatăl lor, şi pentru mama lor, şi pentru casa lor şi pentru neamul lor, dar dacă se întorc nedesăvârşiti, vor fi de batjocură şi de ocară şi vătămători şi lor înşişi, dar şi altora. Să nu Ie pricinuim o atât de mare paguba.

Când trimitem pe fiii noştri în ţări străine, cu o însărcinare oarecare, nu voim să-i vedem întorşi decât când şi-au îndeplinit scopul călătoriei lor. Dacă s-ar întoarce înainte de asta, ne este mai mare întristarea că s-au întors fără nici un rezultat decât bucuria că-i vedem iarăşi lângă noi. N-ar fi oare cea mai mare nesocotinţă să nu arătăm acelaşi interes în cele duhovniceşti ca şi în treburile de toate zilele, ci, dimpotrivă, în acestea din urmă să indurăm cu atâta resemnare despărţirea de copii, încât chiar să dorim ca despărţirea să se prelungească, atunci când e făcută în vederea vreunui câştig, iar în cele duhovniceşti, să ne arătăm slabi şi să plângem când ne pleacă la mănăstire copiii? Nu-i oare cea mai mare nesocotinţă ca din pricina acestei micimi de suflet să păgubim pe copiii noştri de cel mai mare bun, educaţia sufletului lor şi dobândirea virtuţilor? Nu-i oare cea mai mare nesocotinţă să ne gândim numai la despărţirea noastră de copii, deşi avem mai mare mângâiere că ei, prin intrarea lor In mănăstire, intră în luptă pentru a câştiga mai mari biruinţe, că îşi vor atinge negreşit scopul pentru care au fost trimişi şi că nu este nimic care să le frângă nădejdile?

Când ne trimitem copiii în ţări străine, ne este greu să ne ducem să-i vedem, mai ales dacă suntem bătrâni; când ii trimitem în mănăstiri însă, putem să ne ducem oricând la ei. Şi aşa trebuie să facem. Când nu pot veni la noi, să mergem noi la ei, să ne întâlnim cu ei, să stăm de vorbă cu ei. Vom avea mare câştig şi mare folos de pe urma întâlnirilor cu ei. Nu ne vom bucura numai că vedem chipul drag al copiilor noştri, dar noi înşine ne vom întoarce acasă cu foarte mult folos sufletesc. De multe ori vom rămâne alături de ei, căci ne va cuprinde şi pe noi dragostea de a trăi aceeaşi filosofic, aceeaşi învăţătură despre lume şi viaţă, ca şi copiii noştri.

Prin urmare, să-i chemăm acasă pe fiii noştri doar când vor fi puternici, când vor fi de folos şi altora. Sâ-i scoatem din mănăstire numai atunci când lumina vieţii lor va putea lumina pe toţi, când lumina lor poate fi pusă în sfeşnic.110
110. Matei 5, 14-16.

Atunci veţi vedea ce fii aveţi voi şi ce fii au ceilalţi părinţi, care şi-au lăsat copiii în lume şi pe care voi îi fericeaţi. Atunci veţi cunoaşte foloasele trăirii în mănăstire, foloasele monahismului, când fiii voştri vor vindeca pe oamenii care suferă de boli de nevindecat, când Ii se va striga în gura mare că sunt binefăcători obşteşti, apărători şi mântuitori ai omenirii, când vor trăi ca nişte îngeri printre oameni pe pământ, când vor fi priviţi cu respect de către toţi. Dar, mai degrabă, nici una dintre vorbele mele n-ar putea să înfăţişeze frumuseţea vieţuirii monahale, cum ne-o pot înfăţişa înseşi viaţa şi faptele monahilor.

Aşa ar trebui să procedeze şi cei care dau legi societăţii omeneşti, dacă vor să aibă vreun folos de pe urma legiuirii lor. N-ar trebui să aplice pedepsele cuvenite tinerilor atunci când ajung bărbaţi, ci să-i formeze şi să-i educe atunci când sunt copii. Dacă ar proceda aşa, n-ar mai avea nevoie mai târziu de pedepse. În starea de azi a lucrurilor, legiuitorii se aseamănă cu un doctor care, în faţa unui om cuprins de o boală uşoară, n-ar spune nimic, nu i-ar arăta cum să scape de boală, dar i-ar prescrie nenumărate reţete medicale atunci când boala l-a doborât şi nu mai poate fi vindecat. Tot astfel şi cei care fac legi, atunci încearcă să ne facă educaţia, când ne-am stricat cu totul.

Pavel însă nu gândeşte aşa, dimpotrivă, cere ca tinerii să aibă de Ia început şi din copilărie lângă ei dascăli ai virtuţii. Prin această poruncă Pavel împiedică strecurarea viciului în sufletele lor. Aceasta-i învăţătura cea mai bună.

Nu-i bună deloc aceea care mai întâi îngăduie ca răutatea să pună stăpânire pe sufletele tinerilor, iar apoi caută s-o alunge. Noi să procedăm altfel. Să ne dăm toată silinţa, să nu precupeţim nimic spre a face ca răutatea să nu se strecoare în sufletul copiilor noştri.

Pentru aceea vă sfătuiesc:

Nu împiedicaţi pe alţi oameni care vor să înveţe pe fiii voştri virtutea. Veniţi-le voi în ajutor, ca să salvaţi de la înec corabia sufletului copiilor voştri. Puneţi-le totul la îndemână, astfel ca fiii voştri să traverseze cu bine marea acestei vieţi.

Dacă toţi am gândi aşa despre creşterea copiilor noştri, dacă toţi am căuta să-i povăţuim mai mult spre virtute decât spre toate celelalte bunuri ale lumii, încredinţaţi fiind că virtutea este adevăratul bun, iar celelalte sunt bunuri de puţină însemnătate, fiii noştri s-ar împodobi cu bunătăţi atât de mari, încât amintindu-le ar părea că aiurez.

Vrei să ştii care sunt aceste bunătăţi? Du-te în mănăstiri şi le vei cunoaşte din faptele locuitorilor pustiei. Cunoscându-le îndeaproape, îmi vei aduce multe mulţumiri, şi nu vei mulţumi atât mie, cât lui Dumnezeu. Vei vedea că odrăsleşte pe pământ vieţuirea cerească, vei vedea că învăţăturile noastre despre bunătăţile viitoare şi despre învierea morţilor dobândesc crezământ chiar de pe acum, când suntem trăitori pe pământ, vei vedea că dobândesc crezământ chiar printre necredincioşi.

19. Spusele mele nu sunt o lăudăroşenie. Asta se vede lămurit din următorul fapt: când vorbim necredincioşilor despre vieţuirea celor care trăiesc în pustie şi în mănăstiri, n-au de spus nici un cuvânt împotriva acestei vieţuiri, ba, dimpotrivă, par a susţine şi a ne certa că sunt prea puţini cei care duc o astfel de viaţă. Dacă am sădi în oraşe fructul unei astfel de vieţuiri, dacă ar începe să domnească şi să aibă putere de lege buna rânduială, dacă am învăţa pe copiii noştri, în locul atâtor altor lucruri, să fie prieteni ai lui Dumnezeu, dacă le-am da învăţături duhovniceşti în locul celorlalte învăţături, şi înainte de toate celelalte învăţături, toate necazurile noastre ar pieri, viaţa aceasta de pe pământ ar scăpa de nenumărate rele, şi cu toţii, de aici de pe pământ, ne vom desfăta de roadele vieţii viitoare, de unde au fugit durerea, întristarea şi suspinarea.

Dacă n-ar pune stăpânire pe noi dragostea de bani şi dragostea de slava deşartă, nu ne-am teme nici de moarte, nici de sărăcie; dacă n-am socoti o pagubă suferinţa, ci, dimpotrivă, cel mai mare câştig; dacă nu am cunoaşte nici duşmănia, nici ura şi nu am avea de purtat război vreodată nici cu patimile noastre şi nici cu patimile altora, atunci oamenii ar ajunge să trăiască aproape ca îngerii.

– Dar care om, aş putea fi întrebat, a ajuns să ducă o astfel de viaţă?

– Poate nu-mi dai crezare pentru că locuieşti în oraş şi n-ai citit cărţile dumnezeieşti. Dacă ai cunoaşte însă pe monahii care locuiesc în pustie şi dacă ai cunoaşte din cărţile duhovniceşti pe cei ce au trăit mai de mult, ai afla că monahii, iar înainte de aceştia Apostolii, iar mai înainte de ei, drepţii, au trăit întru totul această vieţuire îngerească.

Dar să nu ne certăm, să presupunem că fiul tău are să ocupe între aceştia locul al doilea sau al treilea; chiar în acest caz se va bucura de mari bunătăţi. Nu poate să ajungă un Petru sau un Pavel şi nici nu poate să fie alături de ei? Îl vom lipsi oare din pricina aceasta şi de cinstea dată celor ce stau în urma lor? Dacă ai spune aşa, ai face acelaşi lucru ca şi cum ai zice: pentru că nu poate să ajungă piatră preţioasă, să rămână fier, aşa cum este, să nu ajungă nici argint, nici aur.

Pentru ce nu gândeşti aşa, ci altfel despre fiul tău, când e vorba de lucrurile din lumea aceasta? Când îl trimiţi să înveţe carte, să ajungă orator, negreşit nu te aştepţi să-l vezi pe culmile oratoriei. Cu toate acestea nu-l retragi de la şcoală, dimpotrivă, faci tot ce-ţi stă în putinţă, gândindu-te că ar fi îmbucurător chiar dacă s-ar întâmpla ca fiul tău să ajungă doar un orator de mâna a cincea sau a şasea. Tot astfel, când daţi pe fiii voştri să slujească în oastea împăratului, nu vă aşteptaţi să urce neapărat în scaunul guvernatorilor. Cu toate acestea, nu le porunciţi să lepede haina ostăşească şi nici să nu mai primească vreo slujbă în palatele împărăteşti, dimpotrivă, faceţi totul ca în nici un chip să nu-şi piardă postul, gândindu-vă că-i de-ajuns să-i vedeţi număraţi chiar printre curtenii mijlocii.

Pentru ce dar, când este vorba de aceste lucruri omeneşti, cu toate că nu-i cu putinţă ca fiii voştri să ajungă în cele mai înalte slujbe, vă frământaţi şi vă chinuiţi chiar pentru cele mai mici posturi pentru fiii voştri, deşi nu aveţi depline nădejdi nici în aceasta privinţă, iar dincolo, unde este vorba ca fiii voştri să trăiască o viaţă îngerească şi împreună cu îngerii, pregetaţi şi vă daţi înapoi? Doriţi cu înfocare pentru fiii voştri slujbe la curţile împărăteşti, dar nu doriţi deloc ca fiii voştri să slujească împreună cu îngerii împăratului ceresc. Vă e ruşine să mărturisiţi lipsa voastră de dorinţă. De asta născociţi felurite pretexte, felurite scuze. Dacă aţi dori cu adevărat ca fiii voştri să slujească împăratului ceresc, nici unul dintre aceste pretexte şi scuze nu v-ar împiedica. Şi aşa stau lucrurile. Când iubeşti cu adevărat ceva, dacă nu poţi pune stăpânire pe tot ce ţi-e drag, pe ceea ce este sus de tot, te mulţumeşti să dobândeşti mijlociul, iar în cazul cel mai rău, te mulţumeşti de cele mai multe ori chiar şi cu puţin. Iubitorul de vin, iubitorul de băutură, dacă nu poate găsi vin plăcut la gust, vin cu buchet, nu va dispreţul nici vinul cel mai prost; tot astfel şi iubitorul de avuţii, dacă nu i se dau pietre preţioase şi nici aur, simte mare mulţumire chiar numai la primirea argintului. Aşa este dorinţa, aşa e dragostea de ceva, e un tiran care este în stare să înduplece pe omul stăpânit de ea să sufere şi să rabde totul pentru ea.

Prin urmare, dacă cuvintele voastre n-ar fi simple pretexte, ar trebui să-i ajutaţi pe fiii voştri în hotărârea lor şi să luaţi parte la strădaniile lor. Cel care doreşte ca fiul lui să ajungă ceva, nu-l împiedică să ajungă, ci face totul ca să ajungă. Cei care iau parte Ia jocurile olimpice, deşi ştiu că dintre atâţia participanţi numai unuia i se vor da laurii victoriei, totuşi cu toţii se frământă şi se chinuiesc. Şi ce mare deosebire este între luptele olimpice şi luptele date pentru dobândirea virtuţii! Nu numai pentru că altul este scopul luptelor, ci şi pentru că la luptele olimpice este de neapărată trebuinţă ca numai unul dintre toţi participanţii să plece încununat. Superioritatea luptelor pentru virtute şi inferioritatea luptelor olimpice, nu stă numai în aceea că de la luptele olimpice pleacă numai unul încununat, iar ceilalţi neîncununaţi, ci şi în aceea că în luptele pentru virtute toţi primesc cunună, unul mai strălucită, altul, una mai puţin strălucită.

În general vorbind, ar fi cu putinţă ca fiii noştri să stea în primele rânduri ale oştirii împăratului ceresc, dacă am voi să ne îngrijim chiar de la început de creşterea lor, dacă i-am încredinţa celor care voiesc să le facă educaţia. Dumnezeu n-ar trece cu vederea o râvnă şi un zel atât de mari. Ar întinde mâna Sa şi s-ar atinge de statuie. Iar când lucrează mâna lui Dumnezeu, este cu neputinţă să nu ne ajungem scopul urmărit, dar, mai bine spus, este cu neputinţă să nu ajungem pe culmea strălucirii şi slavei, cu condiţia să facem cele ce stau în puterea noastră de a le face. Dacă femei au avut puterea să înduplece pe Dumnezeu să le ajute la creşterea copiilor lor, cu atât mai mult noi vom putea îndupleca pe Dumnezeu dacă vom voi. Şi ca să nu lungesc vorba, voi lăsa la o parte pe celelalte femei, deşi sunt multe despre care pot vorbi, şi voi aminti numai de una.

20. Ana era o femeie din poporul iudeu111; a născut un copil şi nu aştepta sa mai nască altul.
111. I Regi, 1-2.

Chiar pe acest singur copil abia îl dobândise după multe lacrimi, căci era stearpă. Deşi vedea că potrivnica ei, Penina, a doua soţie a bărbatului ei, o ponegrea şi-şi bătea joc de ea că este stearpă, totuşi Ana nu s-a purtat aşa cum ne-am purta noi, dimpotrivă, când a avut acel singur copil, şi-a ţinut copilul lângă ea numai atât cât a trebuit să-l alăpteze. Când copilul n-a mai avut nevoie de această hrană, îndată I-a luat, l-a afierosit Iui Dumnezeu, I-a sfătuit să nu mai calce pragul casei părinteşti, ci să locuiască necontenit în templul lui Dumnezeu. Iar dacă uneori dorea sâ-şi vadă, ca mamă, copilul, nu-şi chema copilul la ea, ci, împreună cu tatăl lui, se ducea la el, ţinându-se departe de el, căci era afierosit Domnului. Astfel crescut, tânărul acela a ajuns mare şi vestit, prin virtutea lui a întors din nou spre poporul iudeu faţa lui Dumnezeu, Care, scârbit de popor din pricina multelor lui răutăţi, nu le mai vorbea prin profeţi şi nici nu li se mai înfăţişa în vedenii. Tânărul acela deci, Samuel, prin virtutea lui, l-a înduplecat pe Dumnezeu să dea iudeilor aceleaşi haruri ca şi mai înainte şi să aducă din nou profeţia care încetase. Şi n-a avut această putere când a ajuns la vârsta bărbăţiei, ci de pe când era copil. “Nu erau vedenii deloc, spune Scriptura, şi cuvântul Domnului era rar”112. Cu toate că aşa stăteau lucrurile, totuşi Dumnezeu vorbea prin profeţi cu Samuel.
112.  I Regi, 3, 1.

Atât de mare câştig avem când dăm lui Dumnezeu toate averile noastre şi când ne despărţim nu numai de toate avuţiile şi pământurile noastre, dar chiar de copiii noştri. Dacă ni s-a poruncit asta cu privire Ia sufletul nostru113 cu atât mai mult ni s-a dat această poruncă cu privire la toate celelalte bunuri.
113.  Matei 10, 39; 16, 25.

Ce a făcut Ana, a făcut şi patriarhul Avraam. Dar, mai bine spus, a făcut mai mult decât ea. De aceea a şi primit pe fiul său cu mai multă slavă114.
114. Fac. 22, 1-13.

Într-adevăr, mai cu seamă atunci îi avem pe copiii noştri, când îi încredinţăm Stăpânului, Dumnezeu îi va ocroti cu mult mai bine, deoarece Ie şi poartă mai bine de grijă, nu vedeţi că tot aşa se întâmpla şi în casele bogaţilor? Copiii care locuiesc la un loc cu părinţii lor nu ajung oameni străluciţi şi cu vază şi nici nu au mare putere, pe când cei care se despart de părinţi şi sunt luaţi de împăraţi şi puşi în slujba lor şi spre paza vistieriilor se bucură de mai multă trecere şi îndrăzneală faţă de împărat, sunt mai străluciţi şi mai cu vază decât ceilalţi copii, care au rămas în casele părinteşti, pe cât sunt mai străluciţi stăpânii faţă de slugi. Dacă oamenii sunt atât de buni şi atât de binevoitori faţă de cei care le slujesc, cu mult mai mult este Bunătatea nesfârşită, adică Dumnezeu.

Să lăsăm deci pe copiii noştri să slujească lui Dumnezeu, nu-i ducem în templu, ca pe Samuel, ci chiar în cer, împreună cu îngerii, cu arhanghelii. Ştie oricine că aceia care se ocupă cu această filosofie, cu această concepţie creştină despre lume şi viaţă, vor sluji negreşit împreună cu îngerii şi arhanghelii. Fiii voştri se vor ocroti nu numai pe ei înşişi, ci şi pe voi, cu mai multă îndrăzneala. Dacă unii oameni au avut în viaţă oarecare vază datorită părinţilor lor, apoi părinţii vor avea cu mult mai multă vază datorită copiilor lor, dacă le vor îngădui copiilor să îmbrăţişeze viaţa monahală, în primul caz, influenţa şi vaza se datoresc firii, adică Faptului că i-au născut, în al doilea caz, se datoresc creşterii pe care părinţii o dau copiilor, iar creşterea, educaţia dau mai multă vază, mai multă trecere decât naşterea. Vă voi încredinţa adevărul spuselor mele din dumnezeieştile Scripturi. Ezechia, deşi era un bărbat virtuos şi credincios, totuşi nu a avut destulă îndrăznire, întemeiat pe faptele lui bune, să facă faţă primejdiei de război ce-l ameninţa. Dumnezeu a spus că a scăpat pe Ezechia de această primejdie nu datorită faptelor lui bune, ci virtuţii părintelui său. “Voi apăra, spune Dumnezeu, cetatea aceasta ca să o scap de primejdie din pricina Mea şi din pricina lui David, robul meu”115. Iar Pavel, în epistola către Timotei, spunea aşa despre părinţi: “Se vor mântui prin naşterea de copii, dacă vor rămâne copiii în înţelepciune, în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie”116.
115.  IV Regi 19, 34.
116.  I Tim. 2, 15.

De asemenea Scriptura l-a lăudat pe Iov, în afară de celelalte virtuţi ale lui, de pildă pentru că era drept, cinstit, cinstitor de Dumnezeu, şi pentru purtarea lui de grijă faţă de copii. Iar această purtare de grijă nu consta în a le aduna aur, nici în a căuta să-i facă slăviţi şi străluciţi. Dar în ce consta purtarea lui de grijă? Ascultă ce spune Scriptura: “Şi după ce se terminau zilele ospăţului lor, trimitea Iov şi-i curăţea, şi sculându-se de dimineaţă, aducea pentru dânşii jertfă după numărul lor şi un viţel pentru sufletele lor, căci, spunea Iov în inima lui: Să nu fi gândit cumva fiii mei rele în mintea lor faţă de Dumnezeu”117.
117.  Iov 1, 5.

Vom avea noi vreun cuvânt de apărare dacă îndrăznim să facem altfel decât ne învaţă Scriptura? Dacă Iov, un om care a trăit înainte de darea harului, înainte de darea Legii evanghelice, care nu s-a bucurat de nici o învăţătură, avea atât de mare grijă de copiii lui, încât tremura chiar pentru bănuitele lor păcate, cine ne va scăpa de pedeapsă pe noi care suntem în har, care am avut parte de atât de mulţi dascăli, care avem astfel de pilde şi sfaturi atât de bune, noi, care nu numai că nu ne înfricoşăm de bănuitele păcate ale copiilor noştri, ci, dimpotrivă, nu ţinem seama nici de cele vădite, şi nu numai că nu ţinem seama, dar chiar izgonim pe cei care vor să-i îndrepte? Pe Avraam, după cum am spus mai sus, în afară de alte fapte mari, l-a făcut vestit şi creşterea dată copilului sau.

21. Având dar atât de multe pilde, să pregătim lui Dumnezeu slujitori încercaţi. Dacă un om este cinstit cu mare cinste dacă creşte pentru oraşul său atleţi, dacă instruieşte ostaşi pentru împăratul său, ce mare cinste urmează să primim noi, care creştem pentru Dumnezeu bărbaţi atât de vrednici şi de mari, dar, mai bine spus, nu bărbaţi, ci îngeri? Să facem totul spre a lăsa copiilor noştri bogăţia credinţei, singura bogăţie care dăinuieşte,  care călătoreşte necontenit cu ei, care poate să le folosească foarte mult nu numai aici, ci şi dincolo. Bogăţia cea pământească nu numai că nu se mută cu noi de aici dincolo, dar chiar aici pe pământ piere înaintea noastră şi adeseori nimiceşte pe cei care o au. Cealaltă bogăţie însă, a credinţei, va fi nepieritoare şi aici, şi dincolo şi va păzi cu străşnicie pe cei ce o au. Într-adevăr, lucrurile aşa şi stau: cel care preferă bunurile pământeşti în locul celor duhovniceşti, le va pierde şi pe unele, şi pe altele, iar cel care doreşte bunurile cereşti, le va dobândi negreşit şi pe cele pământeşti. Cuvintele acestea nu sunt ale mele, ci chiar ale Domnului, Care ne va da aceste bunuri: “Căutaţi, spune El, Împărăţia lui Dumnezeu şi toate acestea se vor adăuga vouâ”118.
118. Matei 6, 33.

Ce cinste poate fi egală acesteia? Domnul ne spune: “Tu îngnjeşte-te de cele duhovniceşti şi lasă în seama Mea pe toate celelalte”. Dumnezeu este ca un tată iubitor de familie, se  ocupă cu chivernisirea  casei noastre, cu supravegherea slugilor, şi cu toate celelalte treburi, spre a ne lăsa nouă, copiilor Săi, toată libertatea ca să ne îndeletnicim cu studiul.

Să ascultăm deci de cuvintele Domnului. Să căutăm Împărăţia lui Dumnezeu. Făcând aşa, vom vedea pe copiii noştri oameni de ispravă în orice împrejurare şi, o dată cu ei, vom fi şi noi apreciaţi şi ne vom bucura de bunurile acestei vieţi, cu condiţia numai să dorim cu înfocare bunurile viitoare şi cereşti.

Ascultarea acestor porunci vă va aduce mare plată; împotrivirea şi neascultarea însă, cumplită osândă. Nu e cu putinţă să aveţi vreun cuvânt de apărare, nici să spuneţi că n-a fost nimeni care să vă înveţe. Dar, chiar dacă n-ar fi fost spuse cuvintele mele, apărarea voastră n-ar fi avut nici o valoare, deoarece însuşi sufletul omenesc are în el puterea de a deosebi binele de rău, iar învăţătura creştină, ne stă în faţă şi este cunoscută de toţi; în sfârşit, răutăţile din viaţă sunt destul de puternice ca să alunge în pustie chiar pe oamenii cei mai îndrăgostiţi de viaţă. Chiar dacă aş tăcea, după cum am spus, apărarea voastră n-ar avea nici o valoare; acum însă, cu mult mai mult, nu are nici o valoare, după ce am spus atât de multe cuvinte, după ce am dat atâtea sfaturi atât din viaţa de toate zilele, cât şi din dumnezeieştile Scripturi.

Chiar în cazul când copiii noştri nu s-ar strica cu totul, dacă i-am ţine acasă şi ar avea parte să fie rânduiţi în cea din urmă ceată a celor mântuiţi, nici atunci nu vom scăpa de pedeapsă, mai ales dacă punem piedici dorinţei lor arzătoare de a duce o viaţă mai apropiată de Hristos, dacă-i ţinem cu sila legaţi de bunurile acestei vieţi, atunci când ei doresc fierbinte să zboare către cer. Vom fi iertaţi, oare, vom avea vreun cuvânt de apărare când, ţinându-i lângă noi, nu vor putea fi rânduiţi nici în cea din urmă ceată a celor mântuiţi, când îşi vor pierde fără speranţă mântuirea sufletului, când vor atârna deasupra lor cele mai grele pedepse? Vom fi iertaţi, deci, nu numai de păcatele noastre, dar şi de păcatele săvârşite de copiii noştri mai târziu, când atragem asupra noastră înşine cele mai cumplite răspunderi? Socotesc că nu vor fi pedepsiţi atât de mult copiii voştri pentru păcatele săvârşite de ei mai târziu, după ce au fost târâţi în învălurarea acestei vieţi, cât veţi fi pedepsiţi voi, care i-aţi făcut să ajungă în această nevoie. Dacă este preferabil, pentru cel ce sminteşte pe un copil, să se înece în mare cu o piatră legată de gât119, ce pedeapsă, ce osândă vor fi destul de potrivite pentru cei care se poartă cu atâta cruzime, cu atâta neomenie faţă de propriii Iui copii? Pentru aceasta, vă rog, lăsaţi la o parte cearta şi duşmănia. Căutaţi să ajungeţi părinţii unor filosofi120.
119. Matei 18, 6.
120. Vezi nota 3 bis

Nimeni să nu repete obiecţiile pe care le aud de pe buzele multora. Care sunt aceste obiecţii? Unii părinţi spun: “Am oprit pe copiii noştri să îmbrăţişeze viaţa monahală pentru că ştiu bine ca nu au putere să-şi ajungă scopul urmărit”. Chiar dacă ai şti precis mai dinainte acest lucru, totuşi n-ar trebui să-l presupui, căci mulţi dintre cei la care te-ai fi aşteptat să cadă, au rămas în picioare. De altfel, nici chiar dacă ai şti destul de bine mai dinainte acest lucru, nici atunci n-ar trebui să-l târăşti în viaţa lumii. N-am avea un cuvânt îndestulător de apărare nici dacă am dat brânci celor ce sunt pe cale să cadă, ba, dimpotrivă, mai cu seamă acest lucru este cel care ne osândeşte. Pentru ce nu I-ai lăsat să cadă din pricina trândăviei lui, ci i-ai luat-o înainte? Pentru ce i-ai răpit lui păcatul şi ai luat asupra ta toată vina? Dar ar fi fost cu mult mai bine să nu-l fi lăsat să cadă. Pentru ce n-ai făcut totul ca să nu cadă fiul tău? Pentru că ştiai bine că va cădea? Dar mai ales pentru asta vei fi vrednic de pedeapsă. Cel care ştie mai dinainte despre căderea cuiva nu trebuie să-i dea brânci, trebuie să-i întindă o mână de ajutor, să arate mai multă grabă pentru că cel ce este pe cale de a cădea să se ţină cu bărbăţie pe picioare, indiferent ce se va întâmpla în viitor, de va sta în picioare sau nu. Noi trebuie să ne facem pe deplin datoria noastră, chiar dacă cei pe care-i ajutăm nu vor să tragă vreun folos de pe urma cuvintelor şi faptelor noastre. Pentru ce? Pentru că să nu dăm noi seama înaintea lui Dumnezeu, ci ei. Acest lucru a vrut să-l spună Domnul prin mustrarea celui care nu şi-a precupeţit talantul său: “Trebuia, spune Domnul, să dai argintul Meu la zarafi, şi, venind. Eu aş fi luat al Meu cu dobândă”121.
121.  Matei 25, 27.

Să ascultăm deci de Cel care ne dă aceste sfaturi ca să scăpăm de pedeapsă. Nu putem înşela, o dată cu oamenii, şi pe Dumnezeu, Care cercetează inimile122 şi Care aduce toate la lumină. Care ne va face răspunzători de mântuirea copiilor noştri. Dacă cel care nu şi-a dat argintul său la zarafi a fost pedepsit atât de mult, ce va păţi oare cel care opreşte pe cei care voiesc să şi-I dea? Chiar dacă fiii noştri, cu toate sfaturile noastre de a rămâne în lume, n-ar fi cuprinşi şi rostogoliţi de grijile vieţii, ci ar înfrunta cu bărbăţie ispita şi ar îmbrăţişa pustia, totuşi vom primi aceeaşi pedeapsă pentru că am voit să-i împiedicăm din drumul lor. După cum cel care îndeamnă pe tineri să îmbrăţişeze viaţa monahală, fie că-i convinge, fie că nu, îşi are plata lui deplină (căci a făcut tot ce i-a stat în putinţă), tot astfel si cel care vrea sâ-i strice, fie că reuşeşte, fie că nu, va suferi aceeaşi pedeapsă, căci şi acesta a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să-şi ajungă scopul.
122.  Rom. 8, 27; Apoc. 2, 23.

Prin urmare, chiar dacă nu veţi reuşi deloc să puneţi piedici copiilor voştri şi să-i abateţi de la gândurile lor nobile, numai pentru simplul fapt ca aţi făcut această încercare veţi primi tot atât de mare pedeapsă cât aţi fi primit-o dacă ei într-adevăr s-ar fi abătut de pe calea lor frumoasă.

Gândindu-ne Ia toate aceste lucruri şi lăsând la o parte îndoielile şi aparentele pretexte, să ne silim să ajungem părinţii unor copii vrednici şi de seamă, să ajungem ziditorii unor temple purtătoare de Hristos123, dascălii atleţilor cereşti, îndemnându-i la luptă, îndreptându-i. Să ne sârguim să lucrăm prin toate mijloacele spre folosul lor, pentru a participa şi noi dincolo, în viaţa cealaltă, împreună cu ei la cununile cereşti. Dar dacă vă împotriviţi, atunci copiii voştri, de sunt oameni dintr-o bucată, chiar fără voia voastră se vor îndrepta şi vor îmbrăţişa această filosofie, vor îmbrăţişa monahismul şi se vor bucura de toate bunătăţile, iar vouă nu vă va rămâne altceva decât de a strânge pentru voi înşivă o pedeapsă neînchipuit de mare, şi veţi lăuda cuvintele mele atunci când laudele nu vă vor mai fi de vreun folos.
123. I Cor. 3,  16; II Cor. 6, 6.