Sf.Nicolae Velimirovici-Despre vindecarea minunata…

Despre vindecarea minunata a orbului din nastere 

Duminica a VI-a dupa Pasti

Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu esti Dumnezeu, Care faci minuni! (cf. Psalm 76:13,14). Nu sunt ochi care sa vada toate aceste minuni, nici limba care sa le poata numara, nici minte care sa le înteleaga.

Ochii au vazut; ei au vazut si au sfârsit în moarte. Limba a numarat si si-a pierdut graiul. Mintea a cugetat si a fost cuprinsa de uitare. Cine poate cunoaste minunile, fara sa cunoasca pe Facatorul de minuni? Si cine poate sa-L vada pe Facatorul de minuni si sa ramâna viu?

Tot focul de pe pamânt a venit si vine de la soare, ne spun cei care se ocupa de cercetarea acestor lucruri. De ce nu a coborât soarele pe pamât, în loc sa se întruchipeze în parte în pamânt, în parte în apa, în parte în aer, în parte în lemn si carbune, în parte în animale? De ce, în fiecare dintre întruchiparile împutinate, soarele s-a ascuns sub o perdea groasa si racoroasa? De ce nu a venit pe pamânt în toata întregimea lui, împlinita de focul si lumina lui, învesmântat în trup si înfrânat de trup? Pentru ca daca ar trebui sa se apropie foarte mult de pamânt, pamântul s-ar topi si s-ar risipi ca aburul si nu ar mai exista de loc.

Care dintre muritori ar putea sta lânga soare si sa ramâna viu? Si soarele este numai o zidire a lui Dumnezeu; este precum întunericul înaintea luminii lui Dumnezeu. Atunci, cine L-ar putea privi pe Dumnezeu care face minuni si sa fie viu?

Nu-ti este limpede de ce Domnul Iisus a trebuit sa ascunda stralucirea luminoasa a Dumnezeirii Sale sub învelisul gros , întunecat al trupului omenesc? Pentru ca cine dintre oameni ar putea sa ramâna viu înaintea Lui?

Mai mult decât aceasta: daca nu ar fi fost stavilit în dezvaluirea Dumnezeirii Sale, care dintre oameni s-ar mai mântui prin voia sa proprie, si nu prin puterea Dumnezeirii Sale? Este foarte adevarat ca daca ceva ar fi greu pentru Domnul Iisus, fara îndoiala ca ar fi mai greu pentru El sa Se înfrâneze si sa Se stapâneasca de la aratarea Dumnezeirii Sale decât sa o descopere.

Aceasta este lamurit pentru ca El Se înfrâna cu preamare întelepciune sa-Si arate puterea Sa Dumnezeiasca, viata Sa pe pamânt se afla în armonie desavârsita cu Dumnezeu si cu omul.

Fratii mei, Hristos ca om nu este o minune mai mica decât Hristos ca Dumnezeu. Si unul si altul sunt minuni, si ei sunt împreuna Minunea minunilor. Dar aceasta nu este minune lucrata prin magie, vrajitorie sau îndemânare a mâinii; este minunea întelepciunii lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu si iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.

Domnul nu a facut minuni pentru a primi lauda de la oameni. Merge vreunul dintre noi la spital, printre nebuni, surzi si muti si leprosi, ca sa primeasc lauda? Îsi vindeca pastorul oile pentru ca acestea sa behaie laude pentru el?

Domnul a savârsit minuni numai pentru a da ajutorul Sau milostiv celor care se afla în nevoi si sunt neajutorati, si ca sa arate oamenilor ca Dumnezeu, în mila si iubirea Sa, S-a aratat printre oameni.

Pericopa Evanghelica de astazi istoriseste una dintre nenumaratele minuni savârsite de Dumnezeu, prin care se arata iubirea lui Hristos pentru oamenii în suferinta, si Dumnezeirea Sa sunt descoperite înca odata.

La vremea aceea, “trecând Iisus, a vazut un om orb din nastere”.

Înainte de aceasta, se spune ca iudeii au luat pietre ca sa arunce în Domnul chiar în Templu, pentru ca El vorbise adevarul. Dar în timp ce iudeii cei rai se gândeau doar cum ar putea sa se poarte cu rautate fata de Domnul, El Se gândea doar cum sa le faca bine oamenilor. În fata Templului sedea un om orb din nastere care cerea mila. Nici unul dintre opresorii cei rai ai lui Hristos, cârmuitorii rusinati si batrânii poporului, nu era pregatit sa se gândeasca la acest om sarman. Chiar daca vreunul dintre ei îi arunca câtiva banuti pe genunchi, facea aceasta numai ca sa se arate înaintea oamenilor, iar nu din iubire si mila pentru om. Pe vremea lui Moise, Domnul zicea despre acesti oameni: ” Caci neam ticalos sunt ei si copii în care nu este credinciosie” (Deuteronom 32:20). Domnul cel milostiv S-a oprit lânga acest om, gata sa-i fie de un ajutor adevarat.

“Si ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învatatorule, cine a pacatuit: acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb”?

Înainte de aceasta, Domnul vindecase paraliticul de la Scaldatoarea Oilor, si îi spusese: “De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau” (Ioan 5:14), de unde este limpede ca omul acela, care fusese bolnav ani îndelungati, îsi adusese suferinta prin pacatele sale. Dar situatia cu omul care s-a nascut orb este neclara, si ucenicii au întrebat ca sa se lumineze: “Cine a pacatuit?”

Faptul ca adesea copiii sufera pentru pacatele parintilor lor, s-a facut lamurit înca de la începuturi.

Faptul ca Dumnezeu îngaduie ca suferinta sa vina asupra copiilor pentru pacatele parintilor este de asemenea lamurit din Sfânta Scriptura (I Regi 11:12; 21;29). Acest lucru poate sa para nedrept numai celor care s-au obisnuit sa priveasca oamenii ca pe persoane separate, cu totul despartite una de alta. Dar celui care priveste omenirea ca un organism întreg, aceasta nu i se va parea nici nedrept nici nefiresc. Când un om pacatos se raneste, ceilalti, care nu au pacatuit, sufera.

Este mult mai greu de lamurit cum si când putea sa fi pacatuit omul cel nascut orb, si de a lamuri pricinele orbirii sale. Ca oameni simpli, ucenicii iau în socotinta cea de a doua posibilitate, fara sa se gândeasca îndelung la aceasta, sau sa creada ca ar putea exista si o a treia posibilitate. În acest caz, pentru ei era cel mai probabil ca parintii orbului pacatuisera.

Dar amintindu-ne cuvintele lui Hristos adresate slabanogului: “Sa nu mai pacatuiesti” – ei au facut o legatura între o împrejurare si cealalta, ca si cum ar spune: Ne este lamurit din cuvintele Tale ca cel ce sufera îsi pricinuise suferinta sa: dar este adevarat aceasta si pentru împrejurarea de fata? A pacatuit orbul, ori – daca nu el – atunci parintii lui? Daca Domnul Si-ar fi întrebat atunci ucenicii: “Cum credeti voi ca a putut pacatui acesta, ca sa se nasca orb?”, ucenicii s-ar fi aflat în încurcatura, si, ca o ultima rezolvare, poate ca ar fi invocat pacatul comun întregii omeniri prin pacatul lui Adam, dupa cum spune psalmistul: “Ca iata întru faradelegi m-am zamislit si în pacate m-a nascut maica mea” (Psalm 50:6).

Este foarte putin probabil ca ucenicii sa fi vorbit si despre ceea ce socoteau anumiti carturari si farisei – gândind ca nu era de la ei, ci venea din orientul îndepartat – ca sufletul omenesc mai traise în vreun alt trup înainte de nasterea sa, a trait într-un chip ce merita rasplata sau pedeapsa în aceasta viata prezenta. Aceasta este o presupunere filozofica care nu era usor de cunoscut pescarilor acelora simpli si cu gândire dreapta, din Galileea.

Cel mai întelept rabi a raspuns la întrebarea ucenicilor: “Nici el n-a pacatuit, nici parintii lui, ci ca sa se arate în el lucrarile lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, asa cum spune Ioan Gura de Aur: “pricina orbirii lui nu se afla nici în pacatul lui, nici în cel al parintilor lui.” Despre Iov nu se spune nici ca a pacatuit el, nici ca parintii lui pacatuisera, ci faptul ca el a fost lovit de o boala cumplita, a fost astfel silit sa strige: “Trupul meu e plin de paduchi … pielea mea crapa si se zbârceste” (Iov 7:5).

Pe lânga pacatul parintilor si cel propriu, trebuie sa mai existe si alte pricini ale suferintei oamenilor pe pamânt. În cazul omului nascut orb, pricina statea în aceea “ca sa se arate în el lucrarile lui Dumnezeu”.

Binecuvântati sunt cei în care se arata lucrarile lui Dumnezeu; care le simt, si le folosesc pentru mântuirea sufletului lor.

Binecuvântat este omul cel sarac pe care mila lui Dumnezeu îl face bogat si vestit, si el simte aceasta mila a lui Dumnezeu cu recunostinta.

Binecuvântat este deznadajduitul neputincios caruia Dumnezeu îi da înapoi sanatatea, si el îsi înalta inima la Dumnezeu ca spre singurul si neasteptatul sau Binefacator.

O, cum se vad lucrarile lui Dumnezeu în fiecare zi, în fiecare dintre noi! Bucurati-va pentru toti cei carora, prin aceste lucrari, Dumnezeu le deschide ochii cei duhovnicesti, ca sa vada vedenia lui Dumnezeu! Amar de toti cei care, cu mâinile îmbelsugate de darurile lui Dumnezeu, Îi întorc spatele si merg orbeste, urmând caile lor întunecate si pline de slava desarta. Lucrarile lui Dumnezeu se arata în noi toti în fiecare zi, fiindca Dumnezeu este cu noi toti în toate zilele vietii noastre pe pamânt. Lucrarile lui Dumnezeu în noi sunt pentru mântuirea fiecaruia dintre noi în parte. Dar lucrarile lui Dumnezeu în omul care s-a nascut orb sunt spre mântuirea multora. Prin lucrarile acestea, se vadeste cu adevarat faptul ca Dumnezeu coborâse cu adevarat între oameni. Prin lucrarile acestea, se arata ca printre oameni se afla cu mult mai multi orbi în duh decât în trup.

Mai mult, se arata prin acestea cum cel întelept, dându-i-se lui un dar trupesc de la Dumnezeu, îl va folosi ca sa-si sporeasca sufletul cu dreapta credinta. Vazând mai dinainte toate aceste roade ale tamaduirii omului nascut orb, Domnul spune ucenicilor Sai cu bucurie mare: “Nici el n-a pacatuit, nici parintii lui, ci ca sa se arate în el lucrarile lui Dumnezeu.” Ca si cum ar spune: lasa acum întrebarea despre cine a pacatuit: el sau altul.

Nu are asta însemnatate acum. Daca el si parintii sai au pacatuit, as putea în clipa aceasta sa le iert pacatele luându-le asupra Mea, asigurându-i ca sunt iertati. Toate astea au acum o însemnatate mai mica pentru ceea ce trebuie sa se lucreze. Si lucrarile lui Dumnezeu – nu una, ci multe – trebuie sa fie lucratoare în el, si se va spune în Evanghelie ca sunt spre mântuirea multora. Cu adevarar, anii de suferinta ai omului nascut orb vor fi rasplatiti însutit. Cu adevarat, rasplata pentru cei care sufera pentru Dumnezeu, macar si o zi, este nepieritoare.

Un întelept talmacitor al Evangheliei, Nichifor, spune despre omul acesta care s-a nascut orb: “Omul care s-a nascut orb, care nu stiuse niciodata ce putea sa însemne vederea, va simti o mâhnire cu mai mica decât omul care vazuse odinioara, si apoi si-a pierdut vederea. Acesta fusese orb, si a primit mai târziu rasplata pentru aceasta stare de jale aproape nesimtita. Caci el a primit vederea de doua ori: vederea trupeasca, prin care el a vazut lumea din jurul lui; si vederea duhovniceasca, prin care el L-a recunoscut pe Ziditorul lumii.

“Trebuie sa fac, pâna este ziua, lucrarile Celui ce M-a trimis pe Mine; ca vine noaptea, nimeni nu poate sa lucreze.”

Astfel a vorbit Domnul ucenicilor. Cu aceste cuvinte, El le-a deslusit pricinele pentru care El urma sa savârseasca minunea asupra orbului. “Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, nu a omului”, El a vrut sa spuna, “si lucrarile lui Dumnezeu sunt ziditoare si minunate, ale Celui care M-a trimis pe Mine”, El a vorbit cu smerenie si iubire pentru Tatal – “El savârseste lucrarile acestea pentru Mine, Fiul Sau Cel Unul Nascut, savârseste de asemenea numai astfel de lucrari. Folosirea puterii tine de obisnuinta omeneasca; aceasta nu este de la Mine.

Oamenii sunt încurajati de pizma si razbunare, dar Eu sunt încurajat de mila si adevar.

Oamenii pot arunca cu pietre în Mine, dar Eu voi continua sa le dau lor pâinea vietii.” Dar pentru câta vreme? “Pâna este ziua”: altfel spus, cât tine viata. Vine noaptea: adica, moartea, când “nimeni nu poate sa lucreze”.

Aceasta se spune ca o problema generala, si nu este adevarat si pentru Domnul, caci El a savârsit lucrari si în moarte, pogorându-Se în iad, biruindu-l si eliberând pe stramosii nostri cei drepti si pe cei placuti lui Dumnezeu; si dupa Înviere, din lumea cea nevazuta, El a continuat sa faca minuni pâna în ziua de astazi, si va mai face aceasta pâna la sfârsitul veacurilor. Pentru El, nu poate veni niciodata noaptea ca sa-L opreasca pe El din lucrare.

Ziua Lui cuprinde veacurile în toata întregimea lor, si depaseste capatul lor pâna în vesnicie. Cu adevarat, atâta timp cât este ziua Lui, El lucreaza fara încetare. Si astfel oamenii, urmând pilda Sau, trebuie sa fie lucratori în toata vremea zilelor lor; de la nastere pâna la moarte. Caci pentru oameni va veni noaptea – moartea – si atunci nimeni nu va mai putea lucra dupa cum doreste. Este adevarat ca sfintii sunt lucratori dupa moartea lor, lucrând prin Biserica lui Dumnezeu de pe pamânt în felurite chipuri, si ajutând-o; dar ei nu mai lucreaza dupa voia lor, ci a lui Dumnezeu: Dumnezeu lucreaza Voia Lui prin ei, din iubirea Sa de oameni, fiindca acestia L-au iubit pe Dumnezeu în timpul zilelor lor de pe pamânt.

Dupa moarte, nimeni nu poate sa mai savârseasca nici o lucrare care sa-i fie de folos lui în lumea aceea sau, cu nici un chip, nu poate sa-si mai îmbunatateasca soarta în lumea aceea. Dupa moarte, nimeni nu poate sa câstige vreun fel de pretuire de la Dumnezeu; nici macar un sfânt nu poate dobândi pretuire mai mare decât aceea pe care o are deja, caci meritul se dobândeste numai în aceasta viata. Bogatia duhovniceasca, ori pierzarea duhovniceasca se dobândeste numai aici pe pamânt. Asadar aceste cuvinte ale Mântuitorului: “vine noaptea, când nimeni nu poate sa lucreze”, nu trebuie talmacite ca o expresie a starii Sale la moarte sau dupa moarte, ci ca o atentionare grea si potrivita a lumii.

“Atât cât sunt în lume, Lumina a lumii sunt”, spune Domnul Însusi. Prin El, prin Cuvântul lui Dumnezeu Cel vesnic, a fost zidit tot ceea ce exista. Prin El, a fost data vederea heruvimilor celor cu multi ochi si orbilor si tarânei celei stricacioase din care si-au luat chip toate fiintele zidite. El a dat lumina soarelui; El a dat vedere tuturor celor ce vad. Dar, asa cum a dat vederea trupeasca, El a dat omului darul vederii launtrice, vederea întelegerii. Prin lumina Lui soarele straluceste; prin vederea Lui ochii vad; prin vederea Lui mintea omului vede.

El este adevarata lumina a lumii întregi – de la începuturi pâna la sfârsit. Ca Mântuitor al lumii, ca Dumnezeu întrupat, El a venit ca o lumina noua pentru lume, sa sfarâme întunericul care s-a adunat în lume, sa lumineze întelegerea întunecata a oamenilor, sa refaca vederea celor orbiti din pricina pacatului; altfel spus, ca sa fie lumina oamenilor în viata si în mormânt, pe pamânt si în cer, în trup si în minte. “Atât cât sunt în lume” – a spus El celor ce erau pe vremea Lui pe pamânt, ca ei sa-L cunoasca pe El ca lumina spre care nazuisera ei, si sa nu ramâna în întuneric. “Umblati cât aveti lumina, ca sa nu va prinda întunericul” (Ioan 12:35)!

Vai de cei care L-au vazut pe El fata catre fata, si nu L-au cunoscut pe El, dar nu L-au primit si au ramas în întunericul lor aducator de moarte. Dar acest raspuns al Lui ni se spune si noua; noi suntem în vremea Lui, caci El este viu pentru vesnicie. Si astazi noi avem adeverirea cuvintelor Lui: “Cât sunt în lume, Lumina a lumii sunt.”

Câta vreme El este în sufletul omului, El este lumina acelui om.

Câta vreme El se afla în mijlocul unui popor, El este lumina acelui popor.

Câta vreme El se afla într-o scoala, El este lumina acelei scoli.

Câta vreme El este într-un atelier, El este lumina muncii si muncitorilor.

Oricare este locul de unde El pleaca, se aseaza întunericul desavârsit: sufletul omului fara Dumnezeu se face iad; poporul fara de Dumnezeu se face o haita de lupi înfometati si rapitori; scoala fara de Dumnezeu se face o fabrica-otrava a prostiei; atelierul fara de Dumnezeu se face un loc al nemultumirii si urii. Si gânditi-va la spitalele si temnitele fara de Dumnezeu – ele se fac pesteri întunecate ale disperarii! Într-adevar, cine se gândeste la zilele vietii lui, la zilele fara Hristos si zilele cu El, acest om are în el un marturisitor al adevarului acelor cuvinte ale Domnului: “Cât sunt în lume, Lumina a lumii sunt.”

“Acestea zicând, a scuipat jos si a facut tina din scuipat si a uns cu tina ochii orbului. Si i-a zis: Mergi de te spala în scaldatoarea Siloamului (care se tâlcuieste: trimis) “.

De aceea el a mers pe cale, si s-a spalat si a vazut. Tot ceea ce spusese Domnul ucenicilor Sai pâna atunci, se petrecuse în fata orbului, cu scopul precis ca orbul sa auda cuvintele Lui, caci Domnul daduse întâietate deschiderii ochilor duhovnicesti ai orbului. Este mai greu de deschis ochii duhovnicesti decât cei trupesti; mai greu si de mai mare pret. Pentru a arata ca este mai usor de dat vederea trupeasca, si ca aceasta este de mai mica însemnatate, Domnul a scuipat pe pamânt, a facut tina din scuipat si a uns cu tina ochii orbului, ca si cum ar spune: “Iata ca din scuipat batjocorit si din tarâna, din tina batjocorita, el îsi va primi vederea trupeasca si va vedea.

Dar cum va primi vederea duhovniceasca? Gânditi-va mai mult la duh decât la trup, caci trupul este vesmântul si arma duhului.” În chipul acesta, Domnul a mai vrut sa aminteasca ucenicilor despre facerea omului din tarâna pamântului. Atunci El a dovedit ca El este Ziditorul care a facut trupul omului din tarâna, atunci când a facut ochii orbului din tina. Domnul a mai vrut sa arate ucenicilor cum curge puterea Sa Dumnezeiasca din duhul Lui, nu numai prin cuvintele Sale, prin care El a înviat morti si a dat vederea multor orbi; nici numai prin mâinile Sale, pe care le punea peste bolnavi ca sa-i tamaduiasca; nici numai prin atingerea vesmântului Sau, prin care, femeia cu scurgere de sânge numai s-a atins de vesmântul lui, s-a vindecat de îndata – dar chiar si prin scuipatul Sau.

Dar de ce Domnul îl trimite pe orb la scaldatoarea Siloamului? De ce nu i-a redat vederea de îndata, ci l-a trimis la apa, cu ochii unsi cu tina, ca sa se spele? Aceasta este singura împrejurare din Evanghelie în care Domnul Se foloseste de lucruri facute în facerea minunilor Sale. Poate ca Domnul a voit prin aceasta sa cinsteasca natura zidita. Poate fi bine pentru oameni, sa  caute ajutor pentru bolile lor folosind leacuri naturale si ape minerale. Dar oamenii trebuie sa stie ca toate leacurile naturale si toate apele minerale sunt slujitori ai puterii lui Dumnezeu. Fara puterea lui Dumnezeu, toate leacurile sunt nimic, si toate izvoarele de ape minerale sunt apa moarta.

Câti orbi se spalasera în scaldatoarea Siloamului pâna atunci, fara sa primeasca tamaduirea nadajduita? De câte ori trebuie sa se fi spalat orbul în scaldatoarea aceea fara nici o izbânda? Puterea lui Hristos a tamaduit pe acest orb, iar nu Scaldatoarea Siloamului; fara aceasta putere, orbul s-ar fi putut spala în fiecare zi în acea scaldatoare, si sa se fi întors acasa tot orb. “Siloamul, care se tâlcuieste: trimis”, lamureste Evanghelistul. Numele tainic al acestei ape vindecatoare nu este simbolic al Vestitorului si Doctorului facator de minuni din cer, Domnul Hristos? Daca s-ar socoti întelesul duhovnicesc mai larg al întregii întâmplari, s-ar putea spune ca omul nascut orb reprezinta întreaga omenire, si Scaldatoarea Siloamului Îl reprezinta chiar pe Domnul, care a fost trimis din cer, pentru a da înapoi vederea întregii omeniri, care orbise din pricina pacatului, cu ajutorul apei vii a Duhului Sfânt, prin sfintirea Botezului.

Cât de blând si ascultator era orbul! El nu numai ca a îngaduit Domnului sa unga cu tina ochii lui, dar apoi, a si ascultat îndata porunca de a merge la Scaldatoarea Siloamului ca sa se spele. Spunând când omul acela era de fata ca El este lumina lumii, Domnul raspunde duhului orbului, ca sa se nasca credinta în duhul lui. Acum, El îl învata ascultarea, trimitându-l la Scaldatoarea Siloamului, caci credinta este nedespartita de ascultare.

Omul care crede în Dumnezeu asculta Voia lui Dumnezeu îndata si de buna voie.

O, fratii mei, credinta ne ajuta foarte putin daca facem Voia lui Dumnezeu fara ascultare si cu cârteala! Uitati-va la orbul acesta: el, cu credinta si ascultare, a mers îndata la Siloam, s-a spalat si a vazut! Ioan Gura de Aur spune: “Daca cineva întreaba: ‘Cum a vazut el, spalându-se de tina?’, acela nu va auzi de la noi nimic altceva, decât ca noi nu stim cum s-a întâmplat. ‘Si cel fel de minune este aceasta daca noi nu stim?’ Evanghelistul nu stia, si nici omul cel tamaduit.” Cu toate acestea, de ce se pune aceasta întrebare numai în acest caz? Daca asa stau lucrurile, fratilor, sa se cerceteze si sutele si sutele de împrejurari ale vindecarilor savârsite de Hristos.

Sa întrebe lumea întreaga, toate epocile istoriei omenesti cum s-au întâmplat toate – si nu vor primi nici un raspuns. Lucrarea cui a fost, ramâne taina cunoscuta numai de El. Nici macar Apostolul Pavel, care era cu mult mai întelept si mai învatat decât acest orb, nu ar putea spune cum el, ca si Saul, a orbit, sau cum si-a recapatat vederea când Anania, în numele lui Hristos, si-a pus mâinile pe el (Fapte 9:10-18), schimbându-l în Paul.

Si de fapt, chiar omul care s-a nascut orb nu cunostea cum primise vederea ceea ce se vede din cuvintele sale. Când s-a întors de la apa Siloamului vazând, multi se întrebau daca era el sau altul “care semana cu el”. Si când el a spus “Eu sunt”, ei l-au întrebat cum s-au deschis ochii lui. Ca raspuns, el a povestit pe scurt toata întâmplarea, dar nu a putut spune cum vazuse. “Ducându-ma si spalându-ma, am vazut.” Când l-au dus pe el înaintea fariseilor, si ei l-au întrebat cum a vazut, el le-a raspuns: “El (Iisus) a facut tina si a uns ochii mei, … si spalându-ma am vazut.” Asta a fost tot ce a putut spune el, dând o descriere amanuntita si fara frica a împrejurarii care a avut loc.

Lumina lui Hristos, prin care El lumineaza lumea si da pricepere oamenilor, se arata înaintea ochilor nostri în adevarata ei stralucire, numai atunci când noi o privim prin împotrivirea fata de întunericul oamenilor. Si ce a urmat dupa vindecarea minunata a orbului reprezinta, cu adevarat, întunericul cel mai gros si mai înghetat al inimii si al mintii omenesti; un întuneric care, în Evanghelia de astazi, sta ca o umbra adânca sub lumina aprinsa a Soarelui Hristos.

Acesta este întunericul cumplit al inimilor si mintilor oarbe ale fariseilor. Fariseii, nu numai ca nu s-au bucurat ca cersetorul orb din fata Templului putea acum sa vada, ci ei se simteau chiar batjocoriti si amarâti. Templul lor fusese deja schimbat într-un pazitor al zilei de sâmbata, în acelasi chip în care întreaga lor credinta se schimbase în slavirea zilei de sâmbata precum un zeu. Ei nu au întrebat orbul cu duiosie, cum traise el atât de multi ani în întuneric, ci l-au lovit cu îmbufnare cu întrebarea iscoditoare: cum de ai cutezat sa-ti capeti vederea în zi de sâmbata? Si cum de a cutezat cel ce te-a vindecat sa faca aceasta în zi de sâmbata? Au zis ei: “Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindca nu tine sâmbata.”

Pentru ei, omul este “de la Dumnezeu” daca se odihneste în ziua de sâmbata, fara sa-si lase camara lui, ca sa nu încalce ziua sâmbetei umblând, lucrând ori vazând cu ochii; iar nu acest om care, în ziua de sâmbata, da vedere orbului! Si, potrivit judecatii lor întunecate, cei dintâi tineau ziua de sâmbata asa cum trebuia, iar cei din urma nu!

Dar când s-a iscat între ei o neîntelegere despre Hristos, ei l-au întrebat pe orb ce credea el: Iar “el a zis ca prooroc este”. Este putin probabil ca ei sa-l fi întrebat ca sa auda de la el adevarul, ci ca sa dobândeasca de la el o osândire a lui Hristos ca încalcator al zilei de sâmbata. Dar orbul a marturisit cu îndrazneala despre Hristos, folosind cuvintele dupa cum a priceput el, ca sa graiasca cel mai bine si cu cea mai mare tarie din lume.

Cei mai buni si cu cea mai mare tari între oameni erau proorocii, despre care el trebuie sa fi auzit si stiut. Si el a cugetat în chipul acesta si a raspuns: “Prooroc este.”

Primind un raspuns atât de neasteptat si nedorit, nu le-a mai ramas nimic iudeilor mâniosi în neajutorarea lor, decât sa nu marturiseasca minunea si sa sustina ca ei nu credeau ca omul fusese vreodata orb si si-a capatat vederea: “Dar iudeii n-au crezut despre el ca era orb si a vazut”. Adica: ei nu puteau sa nu creada într-o asemenea lucrare savârsita în mijlocul multimii, dar se faceau ca nu pricep nimic, pentru a nu da nici un pret întâmplarii, si astfel sa opreasca într-un fel raspândirea bunului renume al Facatorului de Minuni Hristos.

Si ei au pretins cu fatarnicie ca nu credeau ce vedeau si au mers la parintii orbului sa-i întrebe pe ei. Dar ei nu au facut aceasta ca sa lamureasca situatia si sa afle adevarul cel adevarat, ci nadajduind ca parintii lui sa nu întareasca minunea ori sa aduca îndoiala sau sa-i micsoreze însemnatatea. “Dar parintii lui, fiind cu mare grija, din frica de batrâni, au adeverit ca el era fiul lor, si ca fusese orb, Dar cum vede el acum, noi nu stim; sau cine i-a deschis ochii lui, nou nu stim. Întrebati-l pe el; este în vârsta; va vorbi singur despre sine”.

Iata înca o dezamagire pentru batrânii iudei urâtori de Dumnezeu! Ce pot face ei acum? Daca omul insista sa umble în întunericul din adâncul pamântului, fara sa aiba nici o dorinta de a iesi la lumina soarelui, cum se poate astepta el sa treaca de pe o cale întunecata pe alta?

Primind un raspuns atât de neasteptat si de nedorit si din partea parintilor aceluia, fariseii cei rai îsi gasesc acum scaparea în mijloacele cele mai aspre si cele mai însemnate: pieirea constiintei omului. Ei au întrebat orbul din nou si i-au dat o parere josnica si necinstita: “Da slava lui Dumnezeu. Noi stim ca omul acesta e pacatos.” Cu alte cuvinte: noi am cercetat problema în întregime, si am aflat ca noi toti avem dreptate: si tu si noi. Tu ai spus adevarul când ai zis ca fusesesi orb si ti-ai capatat vederea. Dar am avut dreptate si noi când ne-am îndoit ca acest pacatos ti-a deschis tie ochii. Noi stim ca el este pacatos, si ca el nu ar fi putut face aceasta. Dar cu privire la chipul în care s-a facut aceasta, noi am ajuns la credinta ca numai lui Dumnezeu Îi statea în putinta sa faca aceasta. Asadar “da slava lui Dumnezeu”, si leapada-te de acest pacatos, neavând nici o legatura cu el.

O, iudei bolnavi! În orbirea lor, ei nu puteau sa vada ca lepadându-se de Hristos, ei Îl recunosteau, de fapt, pe El ca Dumnezeu. “Da slava lui Dumnezeu! ” – caci numai Dumnezeu putea face aceasta. Dar Domnul Iisus a facut aceasta – si aceasta înseamna ca Domnul Iisus este Dumnezeu! “Cadea-vor în mreaja lor pacatosii … ” (Psalm 140:10).

“Orbul a dat un raspuns întelept fariseilor fatarnici: A raspuns deci acela: Daca este pacatos nu stiu. Un lucru stiu: ca fiind orb acum vad”. El vrea sa spuna: Eu sunt om simplu, fara scoala, si voi sunteti învatati si cu îndemânare în vorbiri despre pacatuire si nepacatuire. Voi Îl pretuiti pe Tamaduitorul meu dupa ziua de sâmbata, iar eu dupa minunea pe care a facut-o. Daca este pacatos, si în ce masura, potrivit pretuirii voastre, eu nu stiu. Eu stiu numai ca El a facut o minune cu mine si asta înseamna pentru mine cât întreaga zidire a lumii. Pâna când El mi-a deschis ochii, lumea era pentru mine ca si cum nu ar fi existat.

Calatorind pe toate caile întunecate de sub pamânt, fariseii nu aveau unde merge în alta parte, ci stateau pe loc si întrebau orbul: “Ce ti-a facut? Cum ti-a deschis ochii? Ei au pus aceasta întrebare cu siretenie iscusita, nadajduind sa auda ceva nou de la om, care putea sluji pentru a da o însemnatate mai mica minunii sau pentru a-L osândi pe Hristos.

Dar acest om simplu si cinstit în judecata sa, a capatat scârba mare de mânuirea aceasta a batrânilor poporului, fata de care, pâna atunci, simtise un respect oarecare, necunoscându-i pe ei bine. De aceea el le-a raspuns scurt: “V-am spus acum si n-ati auzit? De ce voiti sa auziti iarasi? Nu cumva voiti si voi sa va faceti ucenici ai Lui?” El nu le putea da un raspuns mai rastit si mai potrivit. Dupa asemenea raspuns, împotrivitorii lui au luat o pozitie de aparare:

“Si l-au ocarât si i-au zis: Tu esti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise.Noi stim ca Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L stim de unde este”.

Ei s-au folosit de Moise ca sa se îndreptateasca; ei s-au folosit de Moise ca sa se laude. Ei l-au recunoscut ca învatator al lor, si ca ei îi erau ucenici. Dar Domnul Îsi facuse deja lamurita credinta cu privire la aceasta problema: ” Carturarii si fariseii au sezut în scaunul lui Moise … si le place sa stea în capul mesei la ospete si în bancile dintâi, în sinagogi … ca mâncati casele vaduvelor si cu fatarnicie va rugati îndelung” (Matei 23:2, 6, 14; cf. Luca 20:47).

Ce fel de ucenici ai lui Moise sunt acestia? Iar Domnul le-a spus: “Oare nu Moise v-a dat Legea? Si nimeni dintre voi nu tine Legea.” (Ioan 7:19).

Neîmplinind Legea lui Moise, si încalcând-o prin fatarnicia si lacomia lor, ei nu numai ca au încetat de a fi ucenici ai lui Moise, dar si fata de Moise s-au facut tradatori si încalcatori de lege. Moise a încetat de a fi învatatorul lor, si s-a facut osânditorul lor înaintea lui Dumnezeu. “Sa nu socotiti ca Eu va voi învinui la Tatal; cel ce va învinuieste este Moise, în care voi ati nadajduit” (Ioan 5:45).

Nadajduirea voastra în Moise este desarta, caci voi ati taiat Legea lui din radacini. Nadejdea voastra în Moise este mincinoasa, caci voi va încredeti numai în puterea si bogatia voastra si în nimic altceva. Ca daca ati fi crezut lui Moise, ati fi crezut si Mie, caci despre Mine a scris acela (Ioan 5:46; cf. Deuteronom 18:15-19). Dar, cum sufletele fariseilor, legate de cele pamântesti, nu mai puteau crede în Moise, si mai putin decât atât erau în stare sa creada în Domnul Iisus. Vedeti cum acesti farisei, asa numitii ucenici ai lui Moise, se folosesc de minciuni? Cersetorului celui simplu, nestiutor, ei îi spun despre Domnul: “… iar pe Acesta nu-L stim de unde este.” Ei stiau foarte bine de unde este Domnul. Acesti prigonitori ai Lui, acesti împarati si cârmuitori ai poporului, ar fi trebuit sa stie foarte bine.

Locuitorii Ierusalimului au zis: “Pe Acesta Îl stim de unde este. Însa Hristosul, când va veni, nimeni nu stie de unde este” (Ioan 7:27). Poate ca fariseii stiau de unde este Domnul, poate ca nu stiau. Daca stiau – asa cum stiau alti locuitori ai Ierusalimului – atunci ei au mintit pe omul nascut orb când au spus: “Nu stim de unde este.” Daca nu stiau si, dupa atâta iscodire, sfadire, prigonire si zarva despre El, dupa pogorârea Lui, cuvintele Lui si lucrarile Lui, ei se faceau ca nu stiu de unde este El, atunci asta înseamna ca El este Hristosul. Caci crescuse credinta: “Însa Hristosul, când va veni, nimeni nu stie de unde este.” Iata cum aceasta întareste înca odata cuvintele proorocului: “Cadea-vor în mreaja lor pacatosii” (Psalm 140:10).

Totusi, toate astea au slujit ca sa arate cersetorului slabiciunea morala deznadajduita si nimicnicia acestor batrâni ticalosi ai poporului. De aceea, acesta îi judeca tot mai tare, si tot mai deschis marturisindu-L pe Domnul. Ultimelor cuvinte ale lor, el le-a raspuns în chipul acesta:

“Tocmai în aceasta sta minunea: ca voi nu stiti de unde este si El mi-a deschis ochii.” Adica: “Ce fel de cârmuitori si batrâni ai poporului sunteti voi, ca stiti toate maruntisurile neînsemnate ale tipicului, si nu stiti despre omul care mi-a facut o asemenea minune? Cine ar trebui sa stie, daca nu voi care stati în jiltul lui Moise? Cine poate deslusi toate cele despre acest om oamenilor daca nu voi, care în fiecare sâmbata îl talmaciti pe sfântul Moise si pe prooroci?” Si omul acesta simplu continua grairile lui despre învatatorii mincinosi ai poporului, zicând:

“Si noi stim ca Dumnezeu nu-i asculta pe pacatosi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu si face voia Lui, pe acesta îl asculta.” Cu aceste cuvinte raspunde omul cel simplu, cuvintelor fariseilor: “Noi stim ca Omul acesta e pacatos.”

Acum omul spune: “… Noi stim ca Dumnezeu nu-i asculta pe pacatosi.” În Sfânta Scriptura nu se afla nici o marturisire când Dumnezeu asculta pe vreun pacatos si, la cererea pacatosului, sa faca cea mai mica minune. “Când ridicati mâinile voastre catre Mine”, vorbeste Dumnezeu prin proorocul, “Eu Îmi întorc ochii aiurea, si când înmultiti rugaciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge” (Isaia 1:15).

Si Saul s-a rugat lui Dumnezeu în desert pe când era pacatos: Dumnezeu nu-l asculta. Dumnezeu nu-l asculta pe pacatos, si cu atât mai putin sa savârseasca vreo minune printr-un pacatos, decât numai daca pacatosul se pocaieste cu adevarat, îsi spala pacatele sale cu lacrimi, ajungând sa-si urasca pacatele sale, hotarându-se sa faca Voia lui Dumnezeu si, pocait fiind si hotarât, cade în rugaciune din toata inima lui, înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu îl iarta pe el, asa cum a iertat pe pacatoasa, si pe Zaheu vamesul, si pe tâlharul de pe cruce – si dupa aceea ei nu mai sunt pacatosi. Atunci când ei nu sunt pacatosi, Dumnezeu îi asculta pe ei ca pe cei pocaiti pentru pacatele lor. Dumnezeu nu-i asculta pe pacatosii care se roaga Lui si ramân în pacatul lor. “Domnul se tine departe de cei nelegiuiti, dar asculta rugaciunea celor drepti” (Pilde 15:29).

Acest om simplu, învatându-i pe învatatorii cei mincinosi, care sunt cei pe care îi asculta Dumnezeu si care sunt cei pe care nu-i asculta El, striga acum cu glas mare ca Hristos este cel mai mare facator de minuni din toata istoria lumii.

“Din veac nu s-a auzit sa fi deschis cineva ochii unui orb din nastere. De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, n-ar putea sa faca nimic.” Asa Îl proslavea omul pe Tamaduitorul sau. Prin aceasta, se face deslusit ca acesta era urmator al Lui. Si prin aceasta el le arata fariseilor ca toate încercarile lor de manevrare pentru a nu recunoaste nici cea mai mica minune sau de a o suci dupa judecata lor, ca si cum Domnul ar fi un pacatos, sunt desarte.

Auzind aceste ultime cuvinte de la saracul care fusese vindecat, fariseii i-au spus lui: “În pacate te-ai nascut tot, si tu ne înveti pe noi?” Si l-au dat afara. Fatarnicii si mincinosii, în deznadejdea lor mânioasa, întotdeauna ajung la razboi în cele din urma. Fariseii, vazând ca au fost izgoniti cu toate socotelile lor, si ca toate masinatiunile lor se dovedisera zadarnice, atunci – mâniosi si rusinati – au mustrat acest om simplu, cinstit, numindu-l pacatos înrait si l-au dat afara.

Pâna aici, Evanghelistul înfatiseaza norul gros, întunecat, care s-a aratat degraba pe fetele fariseilor dupa descoperirea luminii minunate a Mântuitorului Hristos si a lucrarii Sale Dumnezeiesti.

Lumina este adevarul; întunericul este minciuna.

Lumina este iubire; întunericul este ura.

Lumina este tarie; întunericul este lipsa de tarie.

Începând Evanghelia de astazi cu lumina, Evanghelistul o sfârseste cu lumina: lumina, nu întuneric. Dupa savârsirea minunii, Domnul Iisus S-a îndepartat, lasându-l pe omul pe care îl vindecase singur o vreme, ca sa tina piept ispitelor fariseilor si sa se ridice pentru adevar asupra minciunii, apoi S-a aratat din nou si a mers ca sa întâmpine pe cel pe care El dorea sa-l mântuiasca.

“Si a auzit Iisus ca l-au dat afara. Si, gasindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu”? Orbul care fusese tamaduit trecuse de prima încercare: el se aratase blând si ascultator când Domnul l-a trimis cu tina pe ochi ca sa se spele la Scaldatoarea Siloamului. Aceasta a fost proba de ascultare. Apoi a trecut a doua proba: el s-a aratat staruitor pe când se afla în ispita, si nu L-a vândut pe Domnul fariseilor mincinosi. Aceasta este proba ispitei. Apoi Domnul a încercat proba a treia si cea din urma; proba cea mai mare: aceea a credintei adevarate. “Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”

“El a raspuns si a zis: Dar cine este, Doamne, ca sa cred în El”?

El Îl cunoscuse pe Hristos ca pe un facator de minuni. El Îl numise prooroc fata de farisei, dar el nu cunostea nume mai mare cu care sa-L numeasca. El înca nu era în stare sa-L numeasca Fiul lui Dumnezeu. Ascultator întru toate catre Domnul, ca cel mai mare binefacator care Se afla sub soare, acesta dorea sa auda de la El cine era Fiul lui Dumnezeu, ca sa creada în El.

“Si a zis Iisus: L-ai si vazut! Si Cel ce vorbeste cu tine, Acela este”. Iar el a zis: “Cred, Doamne”, si s-a închinat Lui. Domnul vorbeste cu blândete si duiosie cu cei pe care El îi mântuieste, ca doctorul cel bun cu bolnavii pe care îi vindeca.

Asadar El nu-i porunceste: “Crezi în Mine!”, si nici nu-l sileste cu cuvintele: “Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!”, ci îi spune: “L-ai si vazut! Si Cel ce vorbeste cu tine, Acela este.” Fiintei omenesti libere si cu judecata, Domnul îi da locul unde sa cugete si sa hotarasca pentru sine. De îndata ce omul care fusese tamaduit, a auzit cât de mare este Vindecatorul, cu mult mai mare decât proorocul, el a strigat îndata cu bucurie: “Cred, Doamne!”

El a strigat nu numai cu buzele, ci I s-a închinat Lui, ca o marturie mai mare pentru credinta lui. (Ioan Gura de Aur spune: “Prin aceasta el a marturisit puterea Lui Dumnezeiasca; si ca nu trebuie sa se creada ca era numai vorba simpla, mai era si fapta.”) Asa cum ochii lui trupesti fusesera deschisi mai înainte, tot asa erau acum deschisi ochii lui duhovnicesti. Si el privea atât cu ochii sai trupesti cât si cu cei duhovnicesti, si a vazut înaintea lui pe Omul-Dumnezeu, Dumnezeu în trup omenesc.

Dumnezeul nostru este cu adevarat mare, si face minuni; si minunile Lui nu au sfârsit. Noi credem ca Domnul Iisus Hristos este Mântuitorul nostru; noi credem ca Tu esti Fiul lui Dumnezeu si Lumina lumii. Noi, dimpreuna cu cetele îngerilor si ale sfintilor din ceruri, si cu întreaga Biserica Ta de pe pamânt, Te slavim pe Tine, Preasfinte Doamne: Tatal, Fiul si Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

din “Predici”, Sfantul Nicolae Velimirovici