Sf.Nil Sorski – Despre lucrarea mintii

 

CUVÂNT ÎNAINTE

 

al stareţului Vasilie de la Poiana Mărului la cartea fericitului Nil de la Sorska.

 

Sfinţii Părinţi învăţându-ne să biruim patimile şi să ne curăţim mintea de cugetele cele rele, hotărăsc cu însuşi poruncile lui Hristos, ca lucrătorul să aibă aceste două arme puternice: Frica de Dumnezeu şi aducerea aminte că Dumnezeu este aici, de faţă, după cuvintele: "Cu frica Domnului se îndepărtează tot omul de rele" şi: "Văzut-am pe Domnul de-a pururea înaintea mea, căci de-a dreapta mea este ca să nu mă clătesc". Şide la aceasta mai adăugă: aducerea aminte de moarte şi de matca focului, precum şi cetirea Sfintelor Scripturi.

                Toate acestea sunt bune pentru bărbaţii sporiţi şi evlavioşi, dar şi asupra celor nesimţitori şi împietriţi, însăşi gheena şi chiar arătarea descoperită a lui Dumnezeu nu le va aduce lor frică. Iar la monahii începători, chiar mintea degrabă se toceşte de amintirea acestora şi fuge de ele ca albina de fumegarea fumului.

                Iar dacă totuşi aducerea aminte de unele ca acestea este de folos, Părinţii cei duhovniceşti şi încercaţi au descoperit o şi mai neasemănată bunătate, care poate ajuta chiar şi pe cei neputincioşi, de se vor nevoi.

                Asemănare şi chip a bunătăţii celei dintâi sunt cei ce macină la râşniţă cu mâinile şi cu puterea lor; iar a bunătăţii celei de-a doua, cei ce macină la moara cu apă şi cu meşteşug. Că precum apa singură porneşte roata şi piatra, aşa şi preadulce Numele lui Iisus, dimpreună cu aducerea aminte de Dumnezeu este de faţă, porneşte spre rugăciune mintea celui ce vieţuieşte necurmat întru Iisus Hristos. Despre care lucru, Isihie cel Mare cu cuvântarea de Dumnezeu zice: "Sufletul cel ce este îmbunătăţit şi îndulcit de Iisus, înalţă laude Făcătorului de bine cu bucurie, cu dragoste şi cu mărturisire, mulţumind şi chemându-l cu veselie". Şi încă: "După cum nu este cu putinţă cuiva să petreacă viaţa de acum fără de mâncare şi fără de băutură, tot aşa fără de paza minţii e cu neputinţă sufletului să ajungă la ceva duhovnicesc şi plăcut lui Dumnezeu, sau să scape de păcatul cel de gând, chiar de s-ar şi sili, de frica muncilor, să nu mai greşească". Şi încă: "Cugetele care, fără voia noastră au pătruns, s-au întărit şi stau în inimă, numai rugăciunea lui Iisus, făcută din adâncul inimii le poate alunga".

                Marele acesta Nil, pustnicul de la Sorska, care prin încercare a pătruns taina unei astfel de rânduieli şi a deprinderii rugăciunii cu mintea, a alcătuit această carte, arătând începutul lucrării minţii, biruinţa noastră şi înfrângerea luptătorilor celor nevăzuţi. Căci prin mijlocul cel dintâi, chiar dacă ar fi oarecare sporire, dar fără de paza minţii, lucrul este cu multă zăbavă şi osteneală.

                Prin acest de-al doilea mijloc însă, degrabă şi cu lesnire se apropie lucrătorul de Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Grigorie Sinaitul. Căci la chipul cel dintâi se face numai rugăciunea, învăţătura şi lucrarea poruncilor, iar aici se fac amândouă păzirile, şi cea dinlăuntru şi cea din afară.

                Oare călugărul începător, dacă se va lepăda de lume şi de săvârşirea păcatelor celor mari şi de moarte şi dacă va pune făgăduinţa înaintea lui Dumnezeu să se oprească nu numai de păcatele cele mici din fiecare zi, care se iartă şi pentru care însuşi Domnul porunceşte a ne ruga neîncetat, ci şi de lucrarea patimilor celor păcătoase şi de gândurile cele rele şi intrând cu mintea în inimă, va începe să cheme pe Domnul Iisus Hristos împotriva puterii vrăjmaşului şi a oricărui gând rău; sau chiar dacă din neputinţă se va învoi cu îndemnul vrăjmaşului şi făcând cele potrivnice poruncilor lui Hristos, va cădea către Domnul cu rugăciunea inimii, căindu-se şi defăimându-se pe sine şi va petrece aşa până la sfârşitul său, căzând şi sculându-se, fiind biruit şi biruind şi cerând ziua şi noaptea izbăvire de pârâşul său, oare unul ca acesta, nu va ajunge la dobândirea bunătăţilor nădăjduite?

                Căci, după cum ne învaţă cercarea, cei ce se nevoiesc au căderi, nu spre moarte, gândite şi simţite, astfel: cu cuvântul, cu iuţimea şi cu poftirea, de la întocmirea cea întreită a sufletului, sau prin simţirile trupului, cu văzul, cu auzul, cu cuvântul, cu gustul, cu pipăitul şi cu mirosul. Şi nici celor mai mari bărbaţi nu le este cu putinţă să scape de tot de prihana acestor păcate de fiecare zi, a căror început este cuvântul, cugetul, nepriceperea, uitarea, nevrerea, voia, întâmplarea şi care se şi iartă prin darul lui Hristos cel de toate zilele, precum spune Sfântul Casian.

                Iar dacă cineva, din puţinătatea de duh va spune că Sfântul Casian gândeşte aceasta numai despre sfinţi, că adică se curăţă de păcatele zilnice prin harul lui Hristos şi nu despre cei începători şi pătimaşi, apoi aibă loc şi această părere. Însă acest lucru trebuie a-l judeca şi dezlega mai vârtos pe temeiul Sfintei Scripturi, care lămureşte în ce fel începătorul de curând şi cel pătimaş sunt osândiţi pentru aceste păcate şi patimi de fiecare zi şi se fac vinovaţi de muncile cele veşnice şi cum iarăşi pot dobândi iertare prin Harul lui Hristos, ca toţi Sfinţii, prin pocăinţa cea din tot ceasul şi prin mărturisirea cea către Dumnezeu.

                Este câte unul, zice Cuviosul Dorotei, care lucrează din patimă şi auzind un cuvânt se supără şi răspunde cinci sau zece cuvinte pentru unul şi vrăjmăşeşte şi se întristează şi după ce a trecut tulburarea, continuă să gândească răul asupra celui ce i-a zis cuvânt jignitor şi, ţinând minte răul asupra lui, îi pare rău că nu i-a zis mai multe şi pururea pregăteşte întru sine şi mai rele cuvinte ca să-i zică. Şi necontenit îi pare rău: "pentru ce nu i-am zis aşa?!" şi mereu se mânie. Aceasta este o aşezare şi este vinovată de chinurile cele veşnice. Un altul, când aude vreun cuvânt se tulbură şi zice şi el cinci cuvinte sau zece pentru unul şi se întristează că n-a zis încă şi mai rele şi ţine minte răul. Dar dacă trec câteva zile, el se schimbă.

                Unul petrece într-o astfel de stare o săptămână şi apoi încetează, altul ţine numai o zi, altul ocărăşte, vrăjmăşuieşte şi se tulbură, dar îndată se schimbă. Iată câte aşezări deosebite şi toate sunt sub osânda iadului, câtă vreme lucrează cu patimă.

                Din toate acestea, se vede limpede, de ce nu poate cel pătimaş să se cureţe cu darul lui Hristos cel de toate zilele, de păcatele ce par a fi mici şi nu de moarte. Să vedem acum în ce fel se iartă aceste păcate celor de curând începători şi pătimaşi.

                Zice acelaşi Cuvios Dorotei: "Este unul care se mâhneşte când aude cuvânt de ocară, dar nu pentru că a fost ocărât ci pentru că nu a răbdat ocara. Acesta are aşezarea celor ce se nevoiesc şi care se împotrivesc patimilor. Altul se nevoieşte şi se osteneşte iar la urmă este biruit de puterea patimilor. Unul nu voieşte să răspundă cu rău, dar din pricina obişnuinţei este târât de cuvânt; altul se nevoieşte să nu zică nicidecum vreun cuvânt rău dar se necăjeşte de ocara primită şi se defaimă pe sine că se necăjeşte şi-i pare rău pentru aceasta. Toţi aceştia sunt din cei care se împotrivesc patimilor, căci cu voia lor se luptă cu patima, nu vor să o lucreze, se necăjesc şi se nevoiesc. Căci au zis părinţii: <<Tot lucrul pe care nu-l voieşte sufletul este degrabă trecător>>. Să vă spun şi o pildă: cel ce primeşte patima şi o lucrează se aseamănă omului care, fiind săgetat de vrăjmaşii săi, ia săgeata cu mâinile sale şi şi-o împlântă în inima sa. Iar cel ce se împotriveşte patimii, este asemenea celui săgetat de vrăjmaşii săi care însă fiind îmbrăcat cu platoşă, nu este rănit. Unul ca acesta, măcar de va fi şi pătimaş, însă cu Darul lui Hristos poate dobândi iertăciune de păcatele din fiecare zi, care se fac cu patimă, ci fără de voie şi pentru care Domnul a poruncit Sfântului Petru să ierte în fiecare zi de câte şaptezeci de ori câte şapte."

                Aceasta o întăreşte şi Sfântul Anastasie Sinaitul zicând: "Să ştii şi să înţelegi despre cei ce primesc Sfintele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului, că măcar de vor avea şi ei unele păcate ce sunt lesne de iertat, ca cele cu limba, cu auzul sau cu văzul, cu mărirea deşartă sau cu grija sau cu iuţimea sau cu altceva din acestea, întinându-se pre sine şi mărturisindu-se Domnului, aşa primesc Sfintele Taine. Crede-mă că unora ca aceştia, primirea Sfintelor Taine li se face întru iertarea păcatelor". În chip asemănător a spus şi Sfântul Pimen: "Mai degrabă voiesc pe omul care păcătuieşte şi se pocăieşte, decât pe cel ce nu păcătuieşte şi nu se pocăieşte"

                Dar fiindcă la început s-a spus despre o biruinţă cu meşteşug a patimilor, cu rugăciunea minţii şi cu lucrarea poruncilor, se cade acum a arăta mai descoperit însăşi lupta minţii cu patimile.

                Cu orice fel de patimă sau gând rău vine adăugirea vrăjmaşului şi lucrătorul, chemând pe Hristos împotriva acestora, piere diavolul cu meşteşugurile lui. Sau din neputinţă a căzut cu cuvântul sau cu gândul sau cu iuţimea sau cu pofta trupească, dar se roagă lui Hristos şi de mărturiseşte Lui şi-i pare rău pentru aceasta. De este cuprins de trândăvie şi de întristare în minte şi în inimă, se întoarce spre aducerea aminte de moarte şi de matca focului şi cum că Dumnezeu este de faţă lângă el şi cu aceasta răcorindu-se puţin cheamă pe Hristos, apoi aflând linişte de luptă, iarăşi roagă pe Hristos să-i ierte lui păcatele cele de voie şi cele fără de voie. Şi mai drept zicând, el aleargă către Hristos şi în ceasul războiului şi în vremea liniştei celei sufleteşti şi Hristos îi este lui totul, în toate întâmplările, fie bune fie rele. Unul ca acesta nu este prins de părerea că ar săvârşi ceva, când se roagă sau face cele plăcute lui Dumnezeu, căci toată rugăciunea lui îşi are început şi sfârşit de la frica de chinuri şi de la pocăinţa de păcat.

                ai una este rugăciunea cea dinăuntrul şi alta cea din afară. Cel ce face rugăciunea cea din afară, împlinind numai cântarea, nădăjduieşte către Dumnezeu, iar lăsând aceasta, se ticăloşeşte. Iar cel ce face rugăciunea cea dinlăuntru, fiind mustrat de conştiinţa sa pentru păcatele din tot ceasul, despre care s-a zis mai sus şi, răbdând năvălirea ispitelor vrăjmaşului, pururea strigă către Hristos având în minte aceste cuvinte: "Chiar dacă vei urca toată scara desăvârşirii, roagă-te pentru iertarea păcatelor" şi iarăşi: "Mai bine să rostesc cinci cuvinte cu mintea decât multe cu limba". Şi aşa fără de îndoire împlineşte cuvântul cel zis de Sfântul Dorotei pentru împotrivirea la patimi. Ba încă şi mai mult, de vreme ce acest sfânt aşează a fi împotriva patimii până la scârbire. Şi lămureşte zicând: "Unii ca aceştia se aseamănă celor ce sunt săgetaţi de vrăjmaşi, dar fiind îmbrăcaţi cu platoşă, nu sunt răniţi". Şi aceasta a luat-o sfântul de la Proorocul, care zice: "Iată, s-a scârbit şi s-a dus trist şi voi tămădui căile lui". Asemenea şi Ioan Gură de Aur zice: "Chiar şi numai de te vei întrista pentru păcatele tale, aceasta îţi va fi de mare tămăduire". Iar aici nu-i numai scârbire ci şi rugăciune, zdrobirea de inimă, pocăinţă şi aşezare bună spre păzirea poruncilor şi suspinare şi mărturisire. Precum învăţăm din rugăciunea spre somn, care zice: "Ori de m-am jurat cu Numele Tău, ori de L-am hulit în gândul meu, sau am ocărât pe cineva, sau am întristat, sau am osândit, sau am grăit de rău, sau m-am mâniat…" şi celelalte aduceri aminte de păcatele cele ce se iartă şi-s fără de voie, care se întâmplă celor ce învaţă lucrarea minţii, spre care mulţi nici ochii nu vor ridica, din pricina căderilor în aceste păcate din toate ceasurile. Fiindcă, socotesc ei, că cel ce învaţă această sfinţită lucrare, se cade să fie curat de toate acestea, ci nu este aşa, ci precum s-a arătat, numai să nu lucreze patima de voie. Fiindcă aceleaşi păcate se fac unora miros spre viaţă iar altora miros de moarte. Deoarece cel dintâi, adică cel ce se împotriveşte patimilor, vine din pricina lor la smerenie, la pocăinţă şi la cunoaşterea neputinţelor sale, iar cel de-al doilea, adică cel ce lucrează patima de voie, vine la împietrirea inimii şi la pierzanie veşnică din obrăznicia sa.

                Iar dacă va socoti cineva că poate şi fără lucrarea minţii să se cureţe de aceste păcate, prin harul lui Hristos, prin pocăinţă, pe lângă cele ce s-au spus aici, aceluia îi răspundem: "O, tu cel ce cugeţi astfel, pune aici înainte, de o parte poruncile lui Hristos, iar de alta rugăciunea cea de toate zilele care este <<şi ne iartă nouă greşalele noastre>> şi-mi dă şi hotărâre adevărată de a nu trece nici o poruncă: să nu pofteşti, să nu te mânii, să nu osândeşti, să nu grăieşti de rău, să nu minţeşti, să nu grăieşti cuvinte deşarte, să iubeşti pe vrăjmaşi, să faci bine celor ce te urăsc, să te rogi pentru cei ce te asupresc. Apoi să te depărtezi de iubirea de plăceri, de iubirea de argint, de gândurile cele de curvie, de grijă, de slavă deşartă, de nebăgarea de seamă, şi în scurt a zice, de toate păcatele şi de gândurile cele rele. Şi cu acest fel de aşezare, apropie-te de deprinderea lucrării cu mintea, dar să iei aminte cu dinadinsul, în fiecare zi, de câte ori vei călca poruncile împotriva hotărârii tale şi de câte ori vei fi rănit de păcatele şi de patimile şi gândurile cele rele, fă ca şi văduva aceea, care sta înaintea judecătorului ziua şi noaptea, şi strigă către Hristos în fiecare ceas, pentru fiecare poruncă pe care o vei fi călcat şi pentru fiecare patimă şi gând rău de care vei fi biruit. La toate acestea, să ai bun sfătuitor Sfânta Evanghelie.

                ai după ce vei fi petrecut o vreme în unele ca acestea, vino şi-mi spune ce vei vedea în inima ta. Singur tu vei recunoaşte că nu este cu putinţă o astfel de luare aminte cu rugăciunea cea din afară, ci numai prin singură lucrarea minţii. Numai aceasta învaţă pe lucrătorul ei taina acestora şi-i încredinţează sufletul că, lăsând multa cântare de psalmi, canoanele şi troparele şi îndreptându-şi toată silinţa spre rugăciunea minţii, el nu-şi pierde pravila sa ci dimpotrivă, o înmulţeşte. Căci precum toată puterea şi voia Legii era să povăţuiască spre Hristos, cu toate că se părea că prin acestea ea se micşorează, tot aşa şi multa cântare duce pe lucrător către rugăciunea cea cu mintea".

                Că nu ni se cade nouă să ne trecem toată viaţa călugărească în multa cântare, deoarece însăşi practica rugăciunii celei din afară ne învaţă că, rugându-ne noi cu ea, parcă ar fi o oarecare despărţire între noi şi Dumnezeu "un zid de aramă", cum zice Proorocul, nelăsând mintea noastră să privească limpede către Dumnezeu în rugăciune nici să ia aminte la inimă, în care sălăşluiesc toate puterile sufleteşti şi este izvorul cugetelor bune şi rele.

                Dar pentru că această Sfântă Carte a Sfântului Nil, pe cei ce voiesc a petrece în tăcere îi învaţă păzirea cea mare şi arată şi pricinile înşelăciunii, îndemn pe cititor să o citească, iar eu mai adaug numai acestea:

                Sfinţii Părinţi împart numai în trei cinuri viaţa călugărească: Cea dintâi, viaţa de obşte, adică împreună vieţuirea cu mai mulţi; a doua, cea numită împărătească sau de mijloc, adică vieţuirea a doi sau trei la un loc, având împreună agonisirea celor trebuincioase, împreună hrana şi îmbrăcămintea, dimpreună osteneala şi toată lucrarea mâinilor şi toată purtarea de grijă a vieţii având-o împreună; iar a treia, adică viaţa de sihăstrie şi deosebită, este lucrul bărbaţilor celor desăvârşiţi şi sfinţi.

                Acum însă unii, neluând aminte la puterea Sfintelor Scripturi, şi-au aflat totuşi un al patrulea cin, nu după voia sau rânduiala Sfinţilor Părinţi, ci făcându-şi fiecare chilii unde vor, departe sau aproape unul de altul, vieţuiesc singuri, fiecare făcându-şi voia sa şi umblând după agonisire, după chiverniseală şi după celelalte. După vieţuire acest cin se aseamănă cu cel al sihaştrilor, dar după oprirea şi înfricoşata certare a Sfinţilor Părinţi, care opresc pe toţi cei luptaţi de patimi sufleteşti să nu îndrăznească a se lupta cu dracii îndeosebi în sihăstrie – ei nu sunt sihaştri, ci asemenea celor ce încep singuri, născocindu-şi singuri felul de viaţă, în care se împiedică, neputând vieţui într-însa cu pace şi cu statornicie, ca unii ce se află într-o măsură şi rânduială ce nu li se potriveşte.

                Dacă vom lua aminte cu atenţie la cartea Sfântului Grigorie Sinaitul, vom vedea că el numeşte începere şi luptare deosebită, nu viaţa cea singuratică şi neîmpreună cu alţii. Dar mai ales din viaţa Sf. Grigorie vedem că el n-a lăsat pe nici unul din ucenicii săi să vieţuiască singur, mai aproape sau mai departe unul de altul ci, strângând în trei lavre mulţime de călugări bătrâni şi tineri, le-a pus rânduială de tăierea voii şi de ascultare, chiar dacă ar fi aceştia simpli şi fără ştiinţă de carte, deoarece ascultarea se împărtăşeşte din toate faptele cele bune, pentru smerenia ei. Iar celor ce nu sunt sub smerenie nu li se cade, ca să nu fie înşelaţi, fie ei simpli, fie învăţaţi, că cel ce începe singur nu poate scăpa de părere şi de toate celelalte.

                Însuşi acest fericit Nil, aducând multe şi înfricoşate cuvinte celor ce voiesc să vieţuiască singuri şi sunt pătimaşi, laudă mult calea cea împărătească, zicând că această rânduială se află şi în multele Atonului, unde până astăzi aşezarea chiliilor celor de demult ca şi a celor de acum stă mărturie vie pentru calea împărătească. Ca şi chiliile cu Biserică, precum şi colibele fără Biserică au încăperi tot pentru doi sau trei şi nu pentru unul, adică tot câte două sau trei chilii sub un acoperământ. Dacă ar fi fost cale împărătească vieţuirea îndeosebi aproape sau departe unul de altul, ce-ar mai fi fost nevoie să pomenească de doi sau trei? După această părere, chiar de vor fi doi sau trei sau mai mulţi acelaşi lucru este, deoarece fiecare face după voia şi priceperea sa. Acest fel de viaţă este asemenea acelui frate, care stătea singur în chilie şi răspundea celor ce-l întrebau: "Iată că acum vieţuiesc sihăstreşte". Pe acela scoţându-l Părinţii din chilie, i-au poruncit să meargă pe la toţi şi să-şi ceară iertare zicând: "Iertaţi-mă Părinţilor, că nu sunt sihastru!". Despre aceasta au zis Părinţii: "Dacă vei vedea pe vreunul din cei tineri urcându-se la cer, apucă-l de picioare şi-l aruncă la pământ". Dar ce zic cei ce vieţuiesc singuri? "De aceea locuiesc singuri, aparte, ca să nu mânii pe fratele meu şi să nu mă depărtez de vorbirea cea deşartă şi de clevetire". Dar oare nu-ţi dai seama, frate, că cu aceste vorbe şi cu alte asemenea, mai mult te osândeşti decât te îndreptăţeşti? Precum au zis părinţii că şi celor tineri le este de folos a cădea. Iar slava deşartă, părerea de sine, viclenia şi cele asemenea acestora înalţă şi trufesc. De aceea este mai bine a vieţui cu un frate împreună şi a-ţi cunoaşte neputinţa şi măsura, a te defăima pe sine-ţi, a te ruga şi a te pocăi înaintea Domnului şi a te curăţi cu darul lui Hristos cel de toate zilele, precum am mai spus despre aceasta, decât a fi stăpânit de slava deşartă, de părerea de sine şi de vicleşug şi a le acoperi şi a le hrăni cu viaţa cea singuratică. Despre unul ca acesta, sfântul Ioan Scărarul, dimpreună cu toţi Părinţii cei mari, spune să nu îndrăznească nici măcar să vadă urma tăcerii celei singuratice, căci nu puţină vătămare aduce viaţa singuratică celui pătimaş. Zice Marele Varsanufie: "Tăcerea cea deosebită duce pe cel neputincios şi pătimaş la înălţarea minţii, spre care şi patimile lui sufleteşti îl silesc". Cum deci să mai îndrăznească el spre războiul cel îndeosebi şi să nu se supună învăţăturii sfinţilor Părinţi, adică să vieţuiască în linişte, cu doi sau trei, după calea cea împărătească?!. Dacă cineva ascultă şi se supune cu credinţă tare sfătuirii fratelui său, unul ca acesta fără de osteneală a împlinit porunca Domnului, care zice: "Nu vă îngrijiţi de sufletul vostru ce veţi mânca, nici de trupul vostru ce veţi îmbrăca", fiindcă şi lucrul şi şederea şi umblarea care se fac cu sfatul şi cu voia fratelui pentru trebuinţa vieţii lor, vor scăpa de aţâţarea şi de adăugirea cea iute a potrivnicului, care sminteşte şi cutremură pe tot cel ce începe singur, ca grâul în ciur.

                Viaţa după poruncile lui Hristos face pe monah râvnitor spre tot lucrul, căruia i se împotriveşte diavolul şi nu-şi găsesc loc la dânsul iubirea de sine şi alipirea de patimi. Căci cu acestea înfierbântă vrăjmaşul pe cei pătimaşi ce vieţuiesc singuri şi-i silesc să treacă de la un lucru la altul şi din grijă în grijă. De aceea, în vremile de acum se poate vedea un lucru de mare mirare, că unii lăsându-şi viaţa cea deosebită au venit la viaţa cea de obşte, împreună cu alţii şi nu mai au între dânşii pe "al meu" şi "al tău", lucru numit de Părinţi "grijă drăcească". La această viaţă venind ei şi ştiindu-i pe ei că mai înainte lucrau cu mâinile după voia lor şi pentru a lor agonisire, li s-a dat de lucru însă mai puţin, adică într-o săptămână cât lucrau într-o zi când erau deosebi. Iar ei slăbind, au spus că este greu aceasta. Şi dacă au fost lăsaţi să lucreze numai jumătate din lucrul rânduit au zis că şi aceasta este cu neputinţă. Şi fiind ei întrebaţi cu mustrări, au răspuns că lucrarea pentru sine dă omului sârguinţă şi râvnă, iar la viaţa împreună cu alţii, în loc de sârguinţă şi râvnă creşte cârtirea şi lenevirea.

                Deci adevărat este că cel ce vieţuieşte împreună cu un frate sau doi, se slobozeşte de iubirea de sine şi de alipirea de patimi numai prin această vieţuire şi este dator să se silească a împlini poruncile lui Hristos în tot lucrul. Că fără acest fel de credinţă şi învăţătură, el este ca un rob sau argat, care primeşte plată şi nu trăieşte adevărata viaţă. Şi precum cel ce vieţuieşte singur deosebi şi este neputincios şi pătimaş, porunca şi silinţa spre tot lucrul din afară le face cu iubire de sine şi cu alipire de patimi tot aşa şi cel care petrece viaţa împreună cu alţii, este îndemnat la sârguinţă şi la lucrarea pentru cele de nevoie vieţii lor, numai de poruncile lui Hristos.

                De aceea trebuie şi se cuvine ca, noi cei ce suntem pătimaşi, să ne ţinem de calea cea împărătească, vieţuind împreună la toate cu un frate sau doi, în tăcere, ca să ne izbăvim de patimi sau de înşelăciune, să nu fim prinşi de iubirea de sine şi de alipirea de patimi şi să scăpăm de prihana începerii celei singure. Şi în locul tuturor acelora, vom afla calea cea lesnicioasă şi uşa deschisă spre lucrarea poruncilor lui Hristos şi deprinderea spre sfinţita lucrare cu mintea, întru Iisus Hristos Domnul nostru, căruia i se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, în vecii vecilor, AMIN!

 

CUVÂNT ÎNAINTE

AL SFÂNTULUI NIL DE LA SORSKA

 

Despre lucrarea cea de gând şi cum se învaţă aceasta

 

                Mulţi dintre Sfinţii Părinţi au vorbit despre lucrarea inimii şi despre paza gândului şi despre paza minţii, cu multe feluri de cuvinte, după cum fiecare a fost învăţat de Darul lui Dumnezeu, plecând de la cuvântul spus de însuşi Domnul: "Din inimă ies gândurile cele rele, care spurcă pe om", învăţându-ne să ne curăţim vasul cel dinlăuntru şi că Tatălui i se cade a ne închina cu duhul şi cu adevărul. De asemenea şi de la cuvintele Apostolului care zice: "De mă rog cu limba, adică cu gura numai, se roagă duhul meu care rosteşte cuvintele, dar mintea mea este fără rod, că de mă rog cu duhul, să mă rog şi cu mintea".

                Despre rugăciunea minţii pomeneşte şi Apostolul, întărind-o mai cu dinadinsul, când zice: "Voiesc mai bine a rosti cinci cuvinte cu mintea decât mii cu gura". Iar cuviosul Agaton zice: "Lucrarea cea trupească sunt frunzele iar cea dinlăuntru, adică a minţii, este rodul. Înfricoşat este lucrul, zice acest sfânt, căci tot pomul care nu face rod – adică lucrarea minţii – se taie şi se aruncă pe foc".

                ai iarăşi au zis Părinţii că "cel ce se roagă numai cu gura, iar de minte nu se grijeşte acela văzduhului se roagă, căci Dumnezeu se uită la minte". Şi marele Varsanufie a adăugat: "De nu va ajuta Dumnezeu pe om la lucrarea cea dinlăuntru, în deşert se osteneşte la cea din afară". Iar Sf. Isaac zice: "Lucrarea trupească, fără lucrarea minţii este ca un pântece sterp şi ca nişte ţâţe uscate, că nu ne poate apropia de cunoştinţele lui Dumnezeu"

                Mulţi alţi părinţi au zis asemenea şi toţi se unesc la aceasta. Sf. Filotei Sinaitul zice despre călugării care au numai lucrarea trupească şi din prostie nu cunosc lucrarea războiului celui de gând şi de aceea nici nu se grijesc de minte, să se facă rugăciune pentru ei şi să fie povăţuiţi ca, precum se feresc de faptele cele rele, tot aşa să-şi cureţe şi mintea, care este vederea sufletului. Pentru că Sfinţii Părinţi, cei de demult, nu numai cei ce vieţuiau singuri şi în pustiurile cele mai dinlăuntru şi-au păzit mintea, au aflat darul şi au ajuns la nepătimire şi la curăţie sufletească, ci şi cei ce erau în mănăstiri, şi nu numai cei ce se depărtaseră de lume ci şi cei ce erau în cetate.

                Precum Simeon Noul Cuvântător de Dumnezeu şi stareţul său Teodor Studitul şi alţii, au strălucit ca nişte lumini cu darurile cele duhovniceşti, în lavra cea mare a studiţilor, în mijlocul cetăţii împărăteşti, cu aşa de mare mulţime de oameni. Asemeni şi Nechita Stitatul şi mulţi alţii. De aceea Grigorie Sinaitul învaţă despre trezvie şi despre linişte – care este paza minţii – nu numai pe cei înstreinaţi şi pe cei ce vieţuiau în singurătate, ci şi pe cei ce erau în viaţa de obşte, îi îndemna să se grijească de aceasta. El ştia acest lucru, cum că toţi sfinţii au aflat Darul Duhului, prin lucrarea poruncilor, mai întâi cu simţirea, apoi cu mintea; că fără de aceasta, nu se poate câştiga acest minunat şi mare dar. Iar fericitul Isihie Ierusalimiteanul zice aşa: "Precum nu este cu putinţă a trăi această viaţă fără mâncare şi fără băutură, tot aşa nu este cu putinţă, fără paza minţii, care se numeşte şi trezvie, a ajunge la ceva duhovnicesc, chiar dacă s-ar nevoi omul să nu greşească, de frica muncilor iadului. Căci adevăraţii lucrători ai poruncilor lui Dumnezeu, se cade nu numai cu fapta să se păzească de rele, ci şi cu  mintea să se ferească de călcarea poruncilor."

                Sfântul Simeon Noul Bogoslov zice că această mare şi prea frumoasă şi de neam luminată lucrare mulţi o află din învăţătură, iar mai puţini au primit-o de la Dumnezeu, fără învăţătură, cu nevoinţa lucrării şi cu căldura credinţei. Asemenea şi Grigorie Sinaitul şi mulţi alţii dintre sfinţi zic că nu puţină nevoinţă trebuie pentru a afla povăţuitor neînşelat la această minunată lucrare. Iar povăţuitor neînşelat este socotit acel care are lucrare şi înţelepciunea din Dumnezeieştile Scripturi şi a câştigat duhovnicească dreaptă socoteală. Sfinţii Părinţi ziceau că şi în vremea lor abia de se găsea vreun povăţuitor neînşelat la acest fel de lucrare, iar acum foarte împuţinându-se, se cade a căuta cu multă osteneală. Iar de nu vom afla, Sfinţii Părinţi ne îndeamnă a ne învăţa din Dumnezeieştile Scripturi, după însuşi cuvântul Domnului: "Cercaţi Scripturile, că întru dânsele veţi afla viaţă veşnică". Căci câte s-au scris mai înainte de Sfintele Scripturi spre învăţătura noastră s-au scris, zice Apostolul, iar sfinţii au aflat pe Domnul şi au câştigat cunoştinţa cea duhovnicească, lucrând cu simţirea şi cu mintea în via inimii şi curăţindu-se de patimi. Iar nouă, celor ce suntem prinşi de văpaia patimilor, ne-a poruncit să luăm apa cea vie din izvorul Dumnezeieştilor Scripturi, care pot stinge patimile ce ne aprind pe noi şi ne pot îndrepta spre cunoştinţa cea adevărată.

                De aceea şi eu, mult păcătosul şi nepriceputul adunând din Sfintele Scripturi, cele zise de duhovniceştii Părinţi pentru lucrarea minţii, am scris pentru a mea aducere aminte şi nu ca şi cum eu, negrijuliul şi lenevosul aş fi lucrător al acesteia. Că niciodată nu am făcut vreun bine şi sunt pustiu de duhovniceştile fapte bune şi sunt ca un rob cumpărat de patimile cele necuvioase şi supus lor întru toate, căci nu mă aflu întru sănătatea bunei nădejdi şi neluptat de patimi, ci mă aflu în legătura durerii şi sunt pătimaş.

                Am zis aceste puţine cuvinte nu de la mine, ci lăsând din sfărâmăturile ce cad de la masa domniilor lor, adică a fericiţilor Părinţi, ca măcar puţin să fiu şi eu următor lor.

 

CUVÂNTUL 1

Despre multe feluri de războaie ale gândului care vin asupra noastră şi că se cade cu osteneală a ne împotrivi patimilor

 

Sfinţii Părinţi au spus despre războiul cel de gând că mai întâi este bântuiala, apoi însoţirea, după aceea învoirea, apoi robirea şi patima.

                Bântuiala, au zis Părinţii Ioan Scărarul, Filotei Sinaitul şi mulţi alţii – este gândul simplu sau chipul unei întâmplări, care intră în inimă şi se arată minţii. Iar Grigorie Sinaitul zice că bântuiala este aducerea aminte, pe care o face vrăjmaşul, zicând: fă aceasta sau aceea, aşa cum arătându-se Domnului Iisus Hristos, L-a îndemnat: "zi ca pietrele acestea să se facă pâini", în scurt zicând, orice gând adus de diavolul în mintea omului. Despre aceasta părinţii zic că este fără greşeală, deoarece bântuiala gândului vrăjmaşului, precum zice Simeon, Noul Teolog, nu este de la noi şi deci nu-i nici de laudă, nici de ocară. La aceasta a aflat intrare diavolul cu dracii săi, de când a făcut pe om să fie izgonit din Rai şi de la Dumnezeu, pentru călcarea poruncii, ca să poată tulbura pe tot omul cu gândul. Căci numai cei desăvârşiţi pot petrece neclătinaţi, precum zice Sfântul Isaac Sirul.

                Însoţirea, zic Părinţii, este convorbirea pătimaşă sau nepătimaşă cu gândul care se arată, ca şi cum ai primi gândul adus de vrăjmaşul de bună voie. Aceasta nu este cu totul fără de păcat şi are laudă cel ce-şi va îndrepta gândul spre cele plăcute lui Dumnezeu. Deci, de nu va tăia omul degrabă bântuiala adusă de vrăjmaş şi puţin va vorbi cu el, vrăjmaşul sileşte gândul de patimă. Ci trebuie să ne nevoim a-l întoarce spre bine. Iar cum trebuie să întoarcem noi mintea spre gânduri bune, vom arăta mai departe, cu ajutorul lui Dumnezeu.

                Învoirea, au zis Părinţii, este aplecarea sufletului cu îndulcire spre gândul ivit sau spre chipul ce s-a arătat. Aceasta se întâmplă dacă primim închipuirea sau gândul adus de vrăjmaş şi ne învoim puţin la îndemnul lui. Aceasta au zis-o Părinţii despre cei ce se nevoiesc spre lucrarea cea duhovnicească. Deci, de nu se va afla cineva în lucrarea faptelor bune şi, cu toate că a primit de la Dumnezeu ajutor pentru izgonirea gândurilor, de se va lenevi şi nu se va nevoi, nu este fără de păcat pentru negrijirea de a goni gândurile cele rele şi viclene. Iar de va fi dintre nevoitorii începători şi încă neputincios de a izgoni gândurile cele viforoase ale vicleanului, unul ca acela îndată să se mărturisească Domnului, cu părere de rău şi prihănire de sine, chemându-L în ajutor, precum este scris: "Mărturisiţi-vă Domnului şi chemaţi Numele Lui". Şi Dumnezeu după mare mila Sa, îl va ierta pe el pentru neputinţa lui. Aceasta au zis-o Părinţii despre cei ce, fiind în luptă, sunt biruiţi de bântuiala gândului şi nu cu voia lor. Ci mintea să se întărească şi să nu facă fărădelegea cu lucrul, zice Grigorie Sinaitul.

                Pe urmă vine înduplecarea spre patimă. Despre aceasta a zis acelaşi sfânt: "Cine primeşte de bună voie gândurile vrăjmaşului şi stă de vorbă şi se însoţeşte cu ele, este biruit de acestea, nu se mai împotriveşte patimii şi se învoieşte să facă păcatul, chiar dacă n-a putut să-l săvârşească cu lucrul, neajutând vremea sau locul sau vreo altă pricină. Această înduplecare este mai rea şi se osândeşte cu certarea.

                Iar înrobirea sau ducerea cu sila şi fără voia inimii pierde chiar şi aşezarea noastră cea mai bună, fiind noi uniţi cu gândul patimii. Deci de va fi robită inima de gânduri şi va fi târâtă zilnic la gânduri viclene, fără voia ta o vei putea întoarce înapoi îndată cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar dacă este purtată ca de vifor şi este scoasă din aşezarea cea bună şi dusă spre gândurile cele viclene, neputând reveni la aşezarea cea bună şi paşnică, aceasta se întâmplă din tulburare şi din vorbăria multă şi nefolositoare. Această împreunare cu cele rele pierde şi aşezarea cea mai bună. Lucrul acesta se judecă într-un fel când se face în vremea rugăciunii şi într-alt fel în altă vreme, într-un fel în cele obişnuite şi în altul când vine de la gândurile cele viclene. Deci de se va robi mintea de gândurile viclene în vremea rugăciunii este mai greu căci în această vreme mintea trebuie îndreptată către Dumnezeu şi a lua aminte la rugăciune, ferindu-se de orice gând străin. Iar de nu va fi în vremea rugăciunii şi gândurile vor fi întru cele trebuitoare vieţii, aceasta nu este păcat. Că şi Sfinţii se îndeletniceau cu bună rânduială de cele trebuincioase în viaţă. Iar de gândurile cele rele totdeauna se cade a ne feri.

                Iar patima, zic Părinţii, este aceea care multă vreme se încuibează în suflet şi-l înviforează pururea cu gândurile pătimitoare aduse de vrăjmaşul. Şi din deasa însoţire se întăreşte şi se face obişnuinţă din multa nălucire şi învăţătură. Aceasta se întâmplă când vrăjmaşul aduce înaintea omului orice lucru pătimaş, aprinzându-l cu dragoste spre el, dar mai ales se face aceasta când însuşi omul vorbeşte cu gândul şi se însoţeşte cu el din neatenţie, sau cu voia cugetă la lucrul cel necuvios, fără grijă de pocăinţă sau teamă de muncile de veci, adică nu-i pare rău şi nu se roagă pentru izbăvirea de patimă. Unul ca acesta este supus muncilor celor viitoare, pentru nepocăinţă şi nu pentru că este luptat de patimă, căci dacă ar fi aşa, nu ar fi dobândit unii iertare fără să fi ajuns la desăvârşita nepărtinire, precum zice Damaschin. Căci, au zis Părinţii, se cuvine celui luptat de patimă să se împotrivească ei cu multă nevoinţă. De pildă, este cineva luptat de patimă curviei, se cade deci ca el să se depărteze cu totul de acea faţă spre care este luptat şi de vorbirea şi de petrecerea împreună cu ea şi de atingerea hainelor şi de mirosirea lor. Căci de nu se va păzi acela pe sine de toate acestea, săvârşeşte patima şi curveşte cu gândul în inima sa, singur aprinzându-şi cuptorul patimilor şi ca pe o fiară băgând întru sine gândurile cele viclene.

 

CUVÂNTUL 2

Despre lupta pentru care s-a zis mai sus cum că aducerea aminte de Dumnezeu şi paza inimii, adică rugăciunea şi liniştea minţii, biruiesc patimile, şi despre daruri

 

                Pentru a lupta împotriva patimilor de care am pomenit, Sfinţii Părinţi ne-au arătat o cale lucrătoare, prin care să biruim sau suntem biruiţi, dacă ne lăsăm de bună voie să fim luptaţi şi anume: să ne împotrivim gândurilor celor viclene din toată puterea. Aceasta este pricinuitoare sau de cununi, sau de munci, sau de cununi celor ce biruiesc şi de munci celor ce greşesc şi sunt biruiţi în viaţa aceasta. Şi această greşeală este pricinuitoare muncilor, zice Petru Damaschinul, când se face cu lucrul. Iar dacă suntem tare luptaţi şi nu slăbim, lupta cea mare a vrăjmaşului ne împleteşte mai luminoase cununi. Iar luptă înţeleaptă este când tai de la început gândul venit, adică bântuiala, şi te rogi neîncetat. Că zice: "Cel ce se împotriveşte celei dintâi, adică bântuielii, acela a tăiat dintr-o dată pe toate cele ce-i urmează, pentru că cel ce se luptă cu înţelegere leapădă pe mama răutăţilor, adică bântuiala cea vicleană a gândului".

                În vremea rugăciunii se cade să ne nevoim ca mintea să fie surdă şi mută, precum zice Nil Sinaitul şi să avem inima liniştită de orice gând fie el oricât de bun, pentru că, zice Isihie Ierusalimiteanul, după gândurile nepătimaşe urmează cele pătimaşe, după cum s-a cunoscut şi din cercare. Aşadar intrarea celor dintâi deschide calea celor de al doilea şi prin gândurile cele bune intră în noi cele rele. De aceea se cade să ne nevoim a alunga din minte şi gândurile cele ce par a fi de-a dreapta şi a privi de-a pururea în adâncul inimii zicând: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!". Apoi schimbând să zicem: "Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!" ceea ce se potriveşte şi mai bine nouă păcătoşilor. Şi aşa mereu, cu osteneală să zicem ori stând, ori şezând, sau culcat fiind, încuind mintea în inimă, ţinând şi suflarea cât va fi cu putinţă ca să nu sufli adesea, precum învaţă Simeon Noul Teolog.

                ai Grigorie Sinaitul zice: "Cheamă pe Domnul Iisus cu dorire, cu răbdare şi cu aşteptare, ferindu-te de gândurile rele. Iar ceea ce au zis aceşti Sfinţi Părinţi, pentru ţinerea răsuflării, ca să nu răsufli adesea, cercând vei învăţa degrabă, că foarte mult ajută aceasta la strâmtorarea inimii".

                Chiar dacă nu te poţi ruga în liniştea inimii fără de gânduri, ci vezi că acestea se înmulţesc în minte, nu slăbi, ci stăruie mereu, rugându-te. Sf. Grigorie Sinaitul, ştiind că nu este cu putinţă ca noi cei pătimaşi să biruim gândurile cele viclene, a zis aşa: "Nimeni din cei ce au început de curând nu poate să-şi ţie mintea şi să biruiască gândurile de nu-i va ţine Dumnezeu mintea şi nu-i va depărta gândurile. Că numai cei puternici pot să-şi ţină mintea şi să gonească gândurile. Dar şi aceştia nu singuri le izgonesc, ci cu puterea lui Dumnezeu se oştesc împotriva războiului, ca unii ce sunt îmbrăcaţi cu Harul cu toată într-armarea Lui".

                Iar tu, dacă vezi necurăţenia viclenelor duhuri, adică gândurile ridicându-se în mintea ta, nu te înspăimânta nici nu te mira. Şi chiar de s-ar părea că unele lucruri sunt bune, nu lua aminte la ele, ci ţine-ţi pe cât vei putea răsuflarea şi mintea încuind-o în inimă, în loc de armă, cheamă adesea şi cu tot dinadinsul pe Domnul Iisus şi vor fugi ca arse de foc nevăzut, de acel foc Dumnezeiesc. De te supără şi mai mult gândurile, atunci stând roagă-te împotriva lor şi iarăşi ţine cu tărie lucrarea cea dintâi. Iar cum să ne rugăm împotriva gândurilor, vom zice mai pe urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu.

                ai dacă, deşi ne vom ruga împotriva lor, ele mereu se obrăznicesc şi se înmulţesc în aşa măsură încât mintea nu mai poate păzi inima, zi câtăva vreme rugăciunea cu buzele, cu tărie şi răbdare. Iar când se va linişti mintea de gânduri, iarăşi ia aminte la inimă, făcând rugăciunea cu mintea sau cu gura.

                Multe sunt roadele faptelor bune, zice Grigorie Sinaitul, dar din parte sunt, pe când rugăciunea inimii este izvorul a tot binele şi adapă sufletul ca pe o grădină. Acest sfânt, culegând din scrierile tuturor Părinţilor celor duhovniceşti, ne învaţă că în rugăciune ei poruncesc să avem grijă să ne ferim de va fi cu putinţă, de orice gând, nu numai de cele rele, ci şi de cele ce par bune. Că zice: "Rugăciunea este lăsarea gândurilor până la o vreme, ca nu cumva luând aminte la ele, ca şi cum ar fi bune, să pierdem ceea ce este mai mare şi anume căutarea Domnului în inimă". Adică în vremea rugăciunii să păzim inima cu mintea şi rugăciunea să o întoarcem înlăuntru, precum învaţă Simeon Noul Cuvântător de Dumnezeu. Iar a păzi mintea în inimă fără nici un gând, zice, este o lucrare foarte anevoioasă pentru cei ce n-au deprins-o, nu numai pentru cei începători, ci şi pentru lucrătorii cei mai stăruitori, dar care încă n-au primit în inimă dulceaţa rugăciunii, prin lucrarea Harului; din însăşi cercarea se ştie că această lucrare pare anevoioasă. Iar când va câştiga omul har, atunci se roagă fără osteneală şi cu dragoste, fiind el mângâiat de har. Căci zice Grigorie Sinaitul: "Când vom ajunge la lucrarea rugăciunii, atunci cu adevărat aceea ţine mintea la sine, o veseleşte şi o slobozeşte din robie.

                De aceea se cade să stăruim în rugăciune cât va fi cu putinţă şi să suferim toate gândurile netrecând la cântare înainte de vreme, pentru că întru răbdare să fie şederea noastră, după cuvântul care zice:"Stăruind în rugăciune, nu te scula curând din pricina slăbirii sau a durerii ci, trăgând mintea către strigarea cu înţelegere, adu-ţi aminte de cuvântul proorocesc, că în dureri se află ceea ce se chinuieşte să nască". Adu-ţi aminte şi de Sf. Efrem Sirul care zice: "Chinuieşte chin de chinuire ca să treci chinurile chinurilor celor deşarte". Tot aşa, Grigorie Sinaitul învaţă să ne rugăm plecând umerii şi capul cu durere, că răbdăm cu dorire chemarea în ajutor a Domnului Iisus Hristos şi mintea să o încuiem în inimă. Să ne aducem aminte de însuşi cuvântul Domnului, că împărăţia cerurilor este nevoinţă şi cei nevoitori o răpesc, nevoinţa arătată aici fiind silinţa şi durerea în rugăciune. Iar dacă mintea va slăbi strigând şi trupul şi inima vor avea durere din pricina chemării celei grabnice şi dese a Domnului Iisus, atunci să fie lăsată spre puţina uşurare şi odihnă, trecând la cântare. Această rânduială şi această învăţătură este pentru cei înţelepţi.

                Iar dacă eşti cu un ucenic credincios, aşa să faci. El să citească psalmii, iar tu ia aminte la inimă şi cu nici un chip să nu primeşti nălucirile chipurilor sau vederea feţelor ca să nu fii înşelat. Dacă mintea stă în inimă şi lucrează rugăciunea, atunci cugetul nu umblă, căci acesta se supune numai celor desăvârşiţi în Duhul Sfânt, care au sporit întru Iisus Hristos. Lucrul acesta, zice acest cuvios, numai din cercare se înţelege şi de aceea ne porunceşte ca pentru rugăciune să facem toată osteneala şi numai când suntem supăraţi de trândăvie, să zicem puţini psalmi şi tropare de pocăinţă, fără cântare. Că zice Scărarul: "Unii ca aceştia nu vor cânta, căci destulă le este spre veselie durerea inimii, care se face pentru buna nevoinţă". Precum zice şi Sf. Marcu: "bucurie şi mângâiere li se face lor căldura cea duhovnicească". După rânduiala Părinţilor celor de demult, Varsanufie, Diadoh şi ceilalţi, la toată cântarea se cade a zice Sfinte Dumnezeule şi a sfârşi cu Aleluia. Cei ce au aşezat rânduiala pentru lucrători ca un ceas să citească şi unul să cânte şi aşa să-şi treacă toată ziua, bine au făcut, pentru buna măsură a vremii şi după puterea fiecăruia din cei ce se nevoiesc. Deci stă în voia fiecăruia, fie să ţină această rânduială, fie să stea întotdeauna cu mintea la locul lui Dumnezeu. Iar când cu Darul Lui Dumnezeu se va îndulci rugăciunea şi va lucra în inimă, atunci se cade a lua aminte mai mult la ea. Căci zice: "Dacă vezi că rugăciunea se lucrează în inimă şi curge neîntrerupt, cu nici un chip să n-o laşi ca să te apuci de cântare, căci de vei face aşa, va fugi de la tine. Când te rogi, laşi pe Dumnezeu din afară şi îl afli înlăuntru, ridici pe cele de jos la cele de sus, iar altfel făcând, tulburi mintea din liniştea ei. Şi liniştea trebuie să o avem întru smerenie, căci Dumnezeu în smerenie se află şi este mai presus de tulburare şi strigare.

                Cei ce nu ştiu rugăciunea, care este izvorul faptelor bune – căci după cuvintele Scărarului, aceasta după faptele cele bune ca pe nişte pomi sufleteşti – aceştia să se îndeletnicească în cele multe ale obştii, căci alta este viaţa în tăcere şi alta în obşte.

                În toate deci având bună măsură, după învăţătura celor înţelepţi. Deci se cade a cânta cu măsură, precum au zis părinţii, dar mai mult a se nevoi la rugăciune, nelenevindu-ne a cânta şi a ceti vieţile Părinţilor cele lucrătoare. Căci n-are nevoie de vâsle corabia, când este împinsă de vânt şi trece marea patimilor, ci numai când stă corabia, trebuiesc vâsle şi cu luntrea cea mică a trece marea.

                Iar celor ce ne vorbesc despre Sfinţii Părinţi şi de unii din vremea noastră, că toată noaptea se îndeletnicesc cu necontenită cântare le răspundem după Scriptură aşa: "Nu sunt desăvârşite toate şi ale tuturor, din pricina neplinătăţii nevoinţelor şi a slăbiciunii firii. Că cele mici la cei mari nu sunt cu totul mici, iar cele mari la cei mici nu sunt desăvârşite. Nu toţi lucrătorii cei de acum şi cei de demult şi nici totdeauna au mers pe aceeaşi cale sau au ţinut-o neîntrerupt până la urmă. Cei ce sunt întru sporire şi au ajuns la luminare, n-au nevoie de cetirea psalmilor, ci de tăcere, de rugăciune neîncetată şi de contemplaţie căci ei sunt uniţi cu Dumnezeu şi nu este potrivit să se întoarcă cu mintea de la Dânsul şi să o bage în tulburare. Că preacurvie face mintea acestora, de se va depărta de aducerea aminte de Dumnezeu şi se va arunca în lucrurile cele mai de rând".

                Sfântul Isaac Sirul, scriind despre aceste lucruri înalte, spune aşa: "Când cineva ajunge la acea nespusă bucurie  şi rugăciunea se opreşte din gură, atunci încetează toată gura şi limba – păzitoarea gândurilor şi mintea – cârmuitoarea simţurilor şi cugetul – această pasăre iute zburătoare şi fără de ruşine şi nu mai are cugetul nici rugăciune, nici mişcare, nici voie, ci este purtat de altă putere şi în acel ceas este stăpânit şi dus la lucruri neajunse şi neştiute". Şi adaugă: "Aceasta este spaima şi vederea rugăciunii, iar nu rugăciune. Atunci mintea nu se mai roagă cu rugăciune, ci se află mai presus de rugăciune, lasă rugăciunea ca să câştige ceva mai înalt, se află în uimire şi nu mai are nici o dorire, nu ştie, după cuvântul Apostolului, de este în trup sau afară de trup".

                Rugăciunea este sămânţa, iar această stare este secerişul snopilor, când cel ce seceră se minunează de acea negrăită vedere, cum din nişte seminţe goale şi simple pe care le-a semănat au răsărit fără de veste, spice atât de pline. Părinţii o numesc rugăciune pentru că a răsărit din rugăciune, pentru că această nespusă dăruire se dă sfinţilor în vremea rugăciunii şi se arată ca să întărească gândurile cele sufleteşti, dar numele ei care este, nimeni nu-l ştie.

                Deci, când se va ridica sufletul la cele dumnezeieşti şi cu neajunsă unire se va face cu lucrarea asemenea Dumnezeirii, când va fi luminat în mişcările sale cu raza luminii celei mari şi când mintea se va învrednici să simtă fericirea cea viitoare, atuncea se uită şi pe sine şi pe toate cele de aici şi nici o mişcare nu mai are. În alt loc zice: în vremea rugăciunii mintea este răpită în afară de orice dorire, în cugete netrupeşti, care nu pot fi grăite cu limba. Fără de veste se aprinde atunci în suflet bucuria şi limba tace, aceasta nu este hrana ei. În inimă fierbe pururea o negrăită dulceaţă şi pe nesimţite scoate o vreme pe om din toate celelalte vărsând în tot trupul o bucurie pe care limba nu o poate spune şi de care mai apoi aducându-şi aminte, pe toate cele trupeşti le socoate cenuşă şi gunoaie. Când va gusta omul din hrana aceasta, care se revarsă în tot trupul său, în acel ceas el socoteşte că Împărăţia Cerurilor nu este altceva decât această simţire.

                ai iarăşi zice în alt loc: "Cel ce a aflat bucuria în Dumnezeu, nu numai că nu se mai uită la patimi, ci nici la această viaţă nu se mai întoarce. Că dragostea de Dumnezeu este mai dulce decât viaţa, iar cunoştinţa de Dumnezeu din care se naşte dragostea, este mai dulce decât mierea şi fagurul". Dar acestea sunt necuprinse şi negrăite, precum zice Simeon Noul Teolog: "Ce limbă va spune, ce minte va pricepe, ce cuvânt va cuprinde, această lucrare înfricoşată şi mai presus de cuvânt! Văd lumină pe care lumea nu o are; şezând în chilie, văd pe Făcătorul meu şi-L iubesc, mănânc şi mă hrănesc numai cu vederea Lui. Şi unindu-mă cu El, covârşesc cerurile. Aceasta o ştiu bine şi adevărat, dar unde este trupul meu atunci nu ştiu". Şi vorbind de Domnul, zice: "Acela mă iubeşte şi mă primeşte în sine însuşi, mă ia în braţe Cel ce locuieşte în Ceruri şi care este în inima mea, Îl văd şi aici şi acolo". Apoi îndată către Domnul zice: "Iată, Stăpâne, că m-am făcut asemenea îngerilor şi mai bun decât ei, pentru că de dânşii este nevăzut cu fiinţa şi cu firea neapropiat, iar eu te văd cu totul Stăpâne, şi firea mea se amestecă cu firea Ta". Şi apoi scriind despre aceasta, spune: "Ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inimă trupească nu s-a suit". Aflându-se întru acestea, zice, nu numai că nu doreşti să ieşi din chilie, ci te simţi bine chiar şi ascuns într-o groapă. Căci întru acestea fiind răpit,în afară de toată lumea, văd pe Stăpânul cel fără de moarte şi Ziditorul meu

                Sfântul Isaac Sirul, asemănându-se acestuia zice la fel: "Când se va lua acoperământul patimilor de pe ochii cei sufleteşti şi se va uita omul la acea mărire, îndată este răpit întru uimire şi de nu ar fi pus Dumnezeu hotar câtă vreme să zăbovească în acestea în viaţa aceasta, sau dacă l-ar fi lăsat în ele în toată viaţa, n-ar mai vrea omul să iasă din ele, pentru minunata lor vedere". De aceea, lasă Dumnezeu din mila Sa să se împuţineze darul de la sfinţi pentru o vreme, ca să aibă ei purtare de grijă şi de fraţi, cu slujirea cuvântului, învăţându-i spre credinţa cea bună.

                Zice şi Sfântul Macarie: cei ce au ajuns la plinătatea măsurii, cu totul fiind răpiţi de dragostea şi dulceaţa acelor minunate şi înalte vedenii, dacă ar fi avut întotdeauna acest har, nu s-ar mai fi grijit de greutatea învăţăturii, să mai audă, să mai vadă sau să se mai grijească de ceva cât de puţin. Şi luând pildă pentru cei desăvârşiţi cu harul, ca şi cum s-ar fi suit  pe o scară  cu douăsprezece trepte zice că, slăbind harul, au coborât cu o treaptă mai jos şi stau pe a unsprezecea. De aceea nu a ţinut măsura cea desăvârşită, ca să nu aibă grijă şi de slujirea cuvântului.

                Ce să mai zicem despre aceştia, care fiind în trup muritor, au gustat din hrana cea nemuritoare şi aflându-se încă în lumea cea degrabă trecătoare, s-au învrednicit de bucuria care este păstrată în cereasca moştenire. Aceştia nu se vor învoi nici cu cele mai frumoase, nici cu cele dulci ale lumii acesteia şi nici nu se tem de cele cu mare necaz, ci îndrăznesc a zice împreună cu Apostolul: "Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos…". Acestea se întâmplă deci, după cuvântul Sfântului Isaac, celor ce au fost văzători şi lucrători ai acestei lucrări şi celor ce au învăţat de la aceşti Părinţi şi au aflat din gura lor tot adevărul. În acest chip şi în acest adevăr şi-au petrecut ei toată viaţa.

                Pe când noi netrebnicii, cei vinovaţi cu multe păcate şi plini de patimi, n-ar trebui nici măcar să auzim de astfel de cuvinte. Însă, nădăjduind în Harul lui Dumnezeu, am îndrăznit a zice în parte din cuvintele acelor purtători de Duh, ca măcar puţin să ne dăm seama în ce ticăloşie ne aflăm şi către ce nebunie suntem împinşi, noi cei ce ne grijim numai de lucrurile acestei lumi şi de agonisirea celor stricăcioase. Şi pentru ele ne tulburăm şi ne gâlcevim, ne primejduim sufletele şi ni se pare că făcând aşa, lucrăm binele şi ne lăudăm cu ele. Ci, amar nouă, că nu ne cunoaştem sufletele noastre şi nu ne dăm seama la ce vieţuire am fost chemaţi, precum zice Sf. Isaac Sirul, ci socotim că viaţa lumii acesteia şi scârbele ei ar fi ceva. Şi din lenevire, din iubirea de lume şi din negrijirea de sine, zicem că acestea au fost pentru sfinţii cei de demult, iar nouă nu ne sunt de trebuinţă, nici cu putinţă. Dar nu, nu este aşa!! Este însă cu neputinţă pentru cei ce se aruncă cu voia lor în patimi şi nu vor nicidecum să se pocăiască, nici nu voiesc să se ostenească pentru lucrurile lui Dumnezeu şi pentru cei ce iubesc grijile cele nefolositoare ale lumii acesteia. Iar pe cei ce se pocăiesc cu dinadinsul pe toţi îi miluieşte Domnul, le face bine şi îi proslăveşte pe cei ce îl caută cu frică şi cu multă dragoste numai pe Dânsul şi împlinesc poruncile Lui. Aşa învaţă toată Dumnezeiasca Scriptură. Mulţi dintre Părinţii cei de demult au fost lucrători şi învăţători ai acestora şi unii pe alţii se zideau se învăţau şi se întăreau. Iar acum fiindcă aceia s-au împuţinat, pe cel ce se va învoi la lucrul lui Dumnezeu mai mult harul îl va învăţa, îl va înţelepţi şi îl va ajuta. Iar cei ce nu voiesc să înveţe cu osteneală, ba şi pe alţii îi duc la nepăsare, şi deznădăjduire zicând că acum Dumnezeu nu mai dă darurile cele de demult, pe aceştia Dumnezeieştile Scripturi îi numesc înşelaţi şi înşelători ai altora. Iar unii nici nu voiesc să audă că mai este dar în vremea de acum. Aceştia, zice Grigorie Sinaitul sunt întunecaţi de multă nesimţire, de nepricepere şi de împuţinare a credinţei.

                Înţelegând noi acestea din Sfânta Scriptură şi dacă cu adevărat voim să ne nevoim pentru lucrul lui Dumnezeu, să ne depărtăm mai întâi, cât va fi cu putinţă, de deşertele lucruri ale lumii acesteia, să ne nevoim a împuţina patimile, adică să ne păzim mintea de gândurile cele viclene şi împlinind toate poruncile lui Dumnezeu să păzim inima şi să avem rugăciunea totdeauna. Aceasta este treapta cea dintâi a vârstei călugăreşti.

                Nu se pot altfel împuţina patimile. Dar mai mult noaptea se cade să ne ostenim la această lucrare, au zis Părinţii, căci zice fericitul Filotei Sinaitul, "noaptea mai mult se curăţeşte mintea". Iar Sfântul Isaac: "toată rugăciunea pe care o vei face noaptea să-ţi fie mai de cinste decât toată lucrarea pe care o vei face ziua că dulceaţa pe care o primesc pustnicii ziua curge din lumina de noapte şi ceilalţi Părinţi se nevoiesc la aceasta". Sf. Ioan Scărarul zice: "Noaptea nevoieşte-te mai mult la rugăciunea iar la cântare mai puţin". Iar în alt loc: "Ostenind lucrătorul sculând se roagă. Aşa se cade a face când osteneşte mintea în rugăciune: să o lăsăm să se îndeletnicească puţin la cântare la pravilă sau la psalmi, la tropare sau la altceva. Cu multă cuvântare în rugăciune adesea ori răspândeşte mintea iar puţina cuvântare adesea o adună", zice acelaşi Ioan Scărarul.

                În vremea risipirii gândurilor osteneşte-te mai mult cu cetirea, precum zice Sf. Isaac: "În vremea în care mintea îţi va fi risipită, nevoieşte-te mai mult cu cetirea, decât la rugăciune sau la lucrul mâinilor precum a poruncit îngerul Marelui Antonie". Căci lucrarea mâinilor cu rugăciunea foarte mult este de folos în vremea risipirii gândurilor celor ce au început de curând, au zis Părinţii. Şi mai ales este bună în vreme de scârbă şi mâhnire a gândurilor.

                Fericitul Isihie Ierusalimiteanul arată patru mijloace în lucrarea minţii: 1.-să se ferească de bântuială; 2.-să aibă inima adâncită în tăcere şi liniştită de orice gând; 3.-să se roage şi să cheme pururea pe Domnul în ajutor; 4.-să aibă aducere aminte de moarte.

                Toate acestea, zice, împiedică gândurile cele rele să lucreze în noi, ori în care din ele ne vom îndulci şi toate se numesc trezvie, adică lucrarea cea de gând. Luând aminte la toate acestea, fiecare din noi să se nevoiască, cu rânduială, în ceea ce i se potriveşte.

 

CUVÂNTUL 3

Cum şi cu ce să ne ostenim când ne supără războiul în lupta cea de gând

 

                Aceasta este nevoinţa noastră în lupta războiului celui nevăzut, de care grăiesc toate Scripturile. Deci să nu slăbim cu sufletul, nici să nu de mâhnim când suntem luptaţi de gânduri viclene, nici să nu încetăm din alergarea căii celei întru luptare. Căci acesta este vicleşugul răutăţii diavolului, ca să ne facă să nu nădăjduim în biruinţa asupra gândurilor spurcate şi să nu alergăm la Dumnezeu cu pocăinţă pentru a ne ruga împotriva lor. Ci noi, să-l biruim cu pocăinţa cea de totdeauna şi cu rugăciunea cea neîncetată şi să nu dăm spatele vrăjmaşilor noştri, chiar dacă am primi mii de răni în fiecare zi. Şi să punem întru noi aşezământ ca până la moarte să nu ne despărţim nicidecum de această lucrare dătătoare de viaţă. Căci odată cu aceasta vine în taină şi cercetarea milei lui Dumnezeu. Căci nu numai nouă celor pătimaşi şi neputincioşi ni se întâmplă, ci şi celor ce se află în rânduiala cea înaltă a curăţiei, în viaţa vrednică de laudă şi petrec în vieţuirea cea de linişte sub ocrotirea Domnului – şi lor, zic, li se întâmplă căderi cu gândul, dar apoi vine pacea, mângâierea şi gânduri curate şi blânde.

                Zice Sf. Isaac: "când se simte omul netrebnic, mustrat de nedeprindere şi de-a pururea fiind slăbănog, atunci este ceasul când este smuls arcul din mâna luptătorului celui uriaş ce ne dă război. Şi numele lui este înălţat şi lăudat mai mult decât al nevoitorilor celor vestiţi de biruinţă şi cununi". Înşişi Sfinţii ne arată acest dar ca să ne risipească îndoiala şi ca să nu slăbim când ne luptă cugetul în vreme de tulburare şi ne aduce gânduri spurcate. Şi dimpotrivă, când ne cercetează harul să nu fim fără de grijă, nici să nu ne înălţăm, ci să ne mărturisim lui Dumnezeu şi să-I mulţumim, aducându-ne aminte de greşalele în care ne aflăm în vremea părăsirii, în ce cădere eram şi ce minte dobitocească aveam. Adu-ţi aminte şi de ticăloşia firii tale, de necurăţenia gândurilor, care venise peste tine cu puţin mai înainte, cum nu le-ai văzut din pricina întunecării în care erai, cum îndată te-ai plecat spre patimi şi ai vorbit cu ele, întru întunecarea nepriceperii. Aducându-ţi aminte de toate acestea, să-ţi pară rău şi să înţelegi că toate au fost îngăduite prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pentru ca să te smereşti. Că zice Grigorie Sinaitul: de nu va fi lăsat omul să fie biruit şi stăpânit, să fie supus patimilor, gândurilor şi duhurilor, să fie biruit şi să nu aibă nici un ajutor, nici de la Dumnezeu, nici de lucruri, nici de la altcineva, aşa încât aproape să ajungă la deznădăjduire, în toate fiind silit, nu se poate umili, nici nu se socoate pe sine mai prejos decât toţi cei mai de pe urmă şi tuturor rob, ba şi mai rău decât toţi dracii, de care este silit şi biruit. Aceasta este purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cea mai înainte văzătoare şi smerirea prin pedeapsă. Prin aceasta ne dă Dumnezeu darurile Sale cele înalte, ia aminte cu frică la acestea: de nu-ţi vei smeri înţelepciunea ta, te părăseşte harul şi cazi desăvârşit în lucrurile în care eşti ispitit numai cu gândul. Căci cu puterea harului şi nu cu a ta faci faptele cele bune. El este cel ce te poartă pe palmele sale, ferindu-te de toţi împotrivitorii.

                Să luăm aminte şi la acest lucru: ca nu cumva din pricina noastră să se întărească asupră-ne gândurile cele viclene, nevieţuind noi după porunca lui Dumnezeu şi fiind în răzvrătire şi fără pază. Căci, după Dumnezeieştile Scripturi, cu multă râvnă şi nevoinţă trebuie să ne întărim toată vieţuirea noastră, petrecând toată vremea pe cât va fi cu putinţă, în smerenie cu bună cuviinţă, toată nevoinţa făcând-o pentru dragostea de Dumnezeu şi cu dorul de mântuire cu adevărat. Şi tot lucrul Domnului să-l facem fără de lenevire şi cu nevoinţă.

 

 CUVÂNTUL 4

Despre întărirea a toată lucrarea Vieţuirii noastre

 

                În aceasta se cuprinde vieţuirea noastră de totdeauna: în toate să petrecem numai în lucrul lui Dumnezeu cu sufletul şi cu trupul, cu lucrul cu cuvântul şi cu gândul, pe cât va fi cu putinţă. Că zice fericitul Filotei: "În ce chip fiind noi în lume eram supuşi înşelăciunii păcatului cu toată mintea şi simţirea, tot aşa se cade ca şi acum, când ne-am apropiat de vieţuirea cea după Dumnezeu, să slujim lui Dumnezeu cel Viu şi adevărat, dreptăţii şi Voii Lui".

                ai să împlinim sfintele Lui porunci, depărtându-ne cu totul de toate relele, după Scriptura care zice: "Către toate poruncile Tale m-am îndreptat şi toată calea nedreptăţii am urât". Aşadar, sculându-ne din somn, mai întâi preamăreşte pe Dumnezeu şi mărturiseşte-te Lui. Apoi împlineşte aceste lucrări: rugăciunea, cântarea, citirea, lucrarea cu mâinile şi altceva. Să ai întotdeauna mintea în bună cucernicie şi în nădejde către Dumnezeu, năzuind ca pe toate să le faci numai pentru buna Lui plăcere şi nu pentru slavă deşartă şi pentru plăcerea oamenilor, ştiind adevărat că Dumnezeu este cu noi – cel ce este pretutindeni şi toate le plineşte. Oare nu aude cel ce zideşte urechea şi cel ce zideşte ochiul nu le vede pe toate? Şi fereşte-te de cârtire, de osândire, de cuvinte deşarte şi de pricinire. De asemenea, la mâncare şi la băutură fii cu frică de Dumnezeu, iar mai vârtos în vremea somnului, să fii cu bună cuviinţă înlăuntru cu gândul, iar afară cu toate mădularele bine acoperite. Căci acest somn de puţină vreme este chipul somnului celui veşnic, adică al morţii. Culcarea pe pat socoteşte-o aşezare în mormânt. În toate acestea şi întotdeauna să avem pe Dumnezeu înaintea ochilor, după cum a zis David: "Mai înainte am văzut pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clătesc". Cine face aşa întotdeauna, în rugăciune se află.

                De are cineva trupul sănătos, se cade să-l slăbească cu post, cu priveghere şi cu lucrare ostenitoare, fie cu lucrul mâinilor, fie cu metanii, să se silească a supune trupul sufletului şi cu Darul lui Dumnezeu să-l izbăvească din patimi. Iar dacă trupul este slab, să-l chivernisească după putere. Dar pentru rugăciune şi cel slab şi cel neputincios niciodată să nu fie fără de grijă, chiar şi la treaba trupească, mintea să se roage în ascuns, pentru că şi aceasta se cade a se săvârşi cu frică. Ostenelile trupeşti se vor săvârşi de cei sănătoşi după puterea fiecăruia. Dar toţi cei ce sunt în mare neputinţă, să se ostenească cu gândul, să aibă mintea întru bună cucernicie, cu nădejde la Dumnezeu şi să poarte grijă de dragostea Lui. De asemenea şi faţă de vecinii noştri se cade a ne purta, după porunca Domnului, cu dragoste şi de vor fi aproape de noi să arătăm aceasta şi cu lucrul şi cu cuvântul cât va fi cu putinţă, cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar de vor fi departe de noi, să ne unim cu dânşii cu mintea prin dragoste şi toată ţinerea de minte de rău faţă de ei să o ştergem din inima noastră şi cu smerenie să ne supunem sufletul şi cu bunăvoinţă să plăcem tuturor.

                De ne va vrea Dumnezeu în acest chip, ne va ierta greşalele noastre, ne va primi rugăciunile ca pe un dar bun şi ne va dărui din destul mila sa cea mare.

 

CUVÂNTUL 5

Pe scurt, despre cele arătate mai sus

 

                Iată cu darul lui Dumnezeu, am spus din Sfintele Scripturi despre lucrarea minţii şi despre războaiele cele de multe feluri, pe care le aduce vrăjmaşul asupra noastră şi despre lupta noastră împotriva acelora şi cum că mare lucrare este a avea mintea fără de gânduri în vremea rugăciunii.

                Apoi am îndrăznit a însemna din Sfintele Scripturi, de ce daruri se învrednicesc cei ce le lucrează pe acestea, deşi eu nici nu sunt vrednic să mă ating de ele.

                Iată că am mai zis apoi, cu ce să se întărească cel ce se atinge de acestea, cum să petreacă viaţa neclătită cel ce se nevoieşte cu această aleasă lucrare, adică cu liniştea minţii şi cu adevărata rugăciune.

                După aceasta, dându-ne Dumnezeu pricepere, vom spune şi despre celelalte chipuri de biruinţă în multe feluri de lupte.

 

CUVÂNTUL 6

Despre lepădarea noastră cea de multe feluri şi despre biruinţa asupra celor opt gânduri pătimaşe

 

                Multe sunt chipurile războiului prin care dobândim biruinţă asupra gândurilor celor viclene, au spus Părinţii; fiecare nevoitor, potrivit cu măsura la care se află, putând să se roage împotriva gândurilor, să le răspundă împotrivă, să le defaime sau să le izgonească. A le izgoni şi a le defăima pot numai cei desăvârşiţi, a le răspunde împotrivă numai cei sporiţi, iar noi cei începători şi neputincioşi se cade să ne rugăm împotriva lor şi să aducem gânduri bune în locul celor viclene. Căci, zice Sf. Isaac, să furăm patimile cu chipul faptelor bune. Şi Petru Damaschin: "Să avem agonisinţă bună pentru lucrul gândurilor" şi alţi Părinţi au zis asemenea. Drept aceia, de ne vor supăra vreodată gândurile, neputându-ne noi ruga cu smerenie şi cu linişte lăuntrică, atunci să ne rugăm împotriva lor şi să le schimbăm în cele de folos.

                Să vedem din Sfintele Scripturi, cum să le schimbăm în cele de folos şi cum să ne rugăm împotriva lor.

                Sfinţii Părinţi ne-au învăţat că sunt opt gânduri pătimaşe cuprinzătoare, din care se nasc toate celelalte gânduri pătimaşe: al săturării pântecelui, al curviei, al iubirii de argint, al mâniei, al întristării, al trândăviei, al slavei deşarte şi al trufiei.

                Fiindcă Părinţii au pus în fruntea tuturor gândul săturării pântecelui şi noi nepricepuţii, ca să nu schimbăm rânduiala celor înţelepţi, vom urma cuvintele lor aşa.

 

CUVÂNTUL 7

Cel dintâi gând pătimaş – al preasăturării pântecelui

 

                Dacă te supără gândul preasăturării pântecelui, aducându-ţi aminte de multe feluri de bucate mai dulci şi mai de cinste, ca să le mănânci fără trebuinţă, afară de vreme şi peste măsură, adu-ţi aminte mai întâi de cuvântul Domnului: "Să nu se îngreuieze inimile voastre cu preasăturarea şi cu beţia". Apoi chemând în ajutor pe însuşi Domnul şi rugându-L, cugetă la ceea ce au zis Părinţii: că această patimă la călugări este rădăcina a tot răul şi mai ales a curviei.

                Chiar de la începutul vieţii, omul cel dintâi, strămoşul nostru Adam, prin aceasta a călcat porunca: că atingându-se de mâncarea cea neîngăduită lui, a căzut din Rai şi a adus moarte întregului neam omenesc, precum este scris: "Frumos era la vedere şi bun la mâncare rodul ce m-a omorât". De atunci şi până în ziua de astăzi, mulţi ascultând de pântece, au căzut în mare cădere, precum spune Sfânta Scriptură. Zice Marele Varsanufie: "Să ştii că mâncărurile cele cu dulceaţă şi cu bun miros se prefac în gunoi şi în rea putoare şi fără de nici un folos; de aceea ocărăşte-te pe sine-ţi că pofteşti cele ce degrabă se fac din dulceaţă şi bună mirosire în aşa de urâtă putoare. Astfel împărtăşeşte-te din bucate cu măsură şi la vreme cuvenită şi aşa vei birui patima".

                Despre măsura mâncării aşa au zis Părinţii: "Dacă îşi va pune cineva rânduială cât să mănânce pe zi şi va vedea că este prea mult şi îl îngreunează mâncarea, îndată se mai împuţinează măsura. Iar de va vedea că este prea puţin şi nu-i ajunge pentru împlinirea trupului, nu pentru dulceaţă ci pentru trebuinţă să mai adauge puţin. Aşa cred când cu bună chibzuinţă să-şi pună măsura cât este de nevoie pentru trebuinţa trupului. Astfel mănâncă mulţumind lui Dumnezeu iar pe sine ocărându-se, ca unul ce nu este vrednic de acea puţină mângâiere.

                Însă nu este cu putinţă a găsi o singură măsură pentru toţi, deoarece este mare deosebire între un trup şi un altul în privinţa tăriei, aşa cum se deosebeşte arama şi fierul şi ceara. Cea mai bună măsură pentru cel de curând începător este să se scoale de la masă puţin flămând. De va mânca întru îndestularea săturării şi aceasta este fără de păcat, iar de se va sătura cât de puţintel, să se ocărască pe sine şi aşa căderea să o întoarcă în biruinţă.

                Despre vremea mâncării, au zis Părinţii că se cade a posti până în ceasul al nouălea; iar de va vrea cineva să postească mai mult, stă la voia sa, însă timpul cel mai potrivit este după două ceasuri de la trecerea soarelui de amiază. Ceasul al nouălea e potrivit toamna şi primăvara, când zilele sunt deopotrivă de lungi pe când vara şi iarna, zilele şi nopţile se lungesc sau se scurtează foarte mult în părţile dinspre miazănoapte şi nu-s ca în Palestina sau în Vizantia. De aceea se cade a face potrivit cu vremea precum este cu cale, iar în zilele în care nu este post a pune mai devreme ceasul mâncării şi de va fi nevoie, a gusta şi seara puţin.

                Cât priveşte felurimea mâncărurilor, se cade a lua câte puţin din toate bucatele care se află fie ele şi mai dulci. Aceasta este părerea celor înţelepţi, zice Grigorie Sinaitul, şi nu pe unele a le alege iar pe altele a le lepăda. Ca şi Dumnezeu să fie mulţumit de noi şi să scăpăm de înălţarea sufletului. Căci, aşa scăpăm şi de înălţare şi nici nu lepădăm ceva din cele făcute bune de Dumnezeu.

                Cei slabi la credinţă şi la suflet însă, este bine să se ferească de cele dulci. Pentru că nu cred ei că Dumnezeu îi păzeşte, de aceea Apostolul le-a poruncit să mănânce verdeţuri. Iar dacă cineva din cauza firii sale sau a vre-unei neputinţe este vătămat de unele bucate, să nu le mănânce în silă, ci să mănânce numai pe cele ce îi fac bine. Că nu se cade, zice Marele Vasilie, ca cu bucatele cu care hrănim trupul, cu acela să-l şi luptăm.

                În ce priveşte deosebirea trupurilor, cine are trup sănătos şi tare, să-l ostenească pe el după putinţă, ca să se izbăvească de patimi şi să-l supună sufletului, cu Darul lui Dumnezeu. Iar de este neputincios şi slab, să-l odihnească puţintel, ca să nu cadă cu totul. Cel ce se nevoieşte, se cade să fie în lipsă atât la mâncare cât şi la băutură: să nu se sature şi să nu mănânce fără untdelemn. Iar când vrăjmaşul ne luptă trupul, se cade şi mai mult a posti, deoarece mulţi neînfrânându-şi pântecele au căzut în patima necurăţeniei şi în groapa cea nespusă a spurcăciunii. Fiind însă pântecele în buna rânduială a înfrânării, este deschisă calea tuturor faptelor bune. "Că de-ţi vei înfrâna pântecele, zice Marele Vasilie, vei intra în Rai, iar de nu-l vei înfrâna, te faci arvună morţii"

                Când cineva din pricina ostenelii drumului sau a altui oarecare lucru greu va adăuga puţintel la obişnuita mâncare, lucrul nu este cu defăimare, deoarece l-a făcut cu socoteală şi după putere.

 

CUVÂNTUL 8

Gândul al doilea, al curviei

 

                Mare luptă avem împotriva duhului curviei, foarte cumplită şi îndoită: în suflet şi în trup. De aceea se cade să ne nevoim tare întotdeauna a ne păzi inima de acest gând, cu atenţie şi cu trezvie. Iar mai ales să ne nevoim la Sfintele Sărbători, când voim să ne împărtăşim cu Sfintele Taine, căci atunci se sileşte vrăjmaşul în tot chipul, să ne spurce mintea noastră.

                Când ne bântuie aceste gânduri, se cade să ne întărim în frica de Dumnezeu şi să ne aducem aminte că nimic nu se poate ascunde de la faţa Lui, nici gândirea cea mai subţire a inimii, ci pe toate le judecă şi le cercetează Domnul. Să ne mai aducem aminte de făgăduinţa pe care am făcut-o înaintea îngerilor şi a oamenilor, de a petrece întru întreaga înţelepciune şi în curăţie nu numai a omului din afară, ci şi omul cel ascuns al inimii să petreacă curat de gândurile cele spurcate. Lucrul acesta este de mult preţ şi plăcut înaintea lui Dumnezeu. Iar cel ce de voie se îndulceşte cu gândul curviei şi multă vreme se spurcă pe sine, acela curveşte în inima sa şi se întâmplă să ajungă şi la faptă cu lucrul. Părinţii au zis că nici o altă greşeală nu este ca aceasta, de aceea se numeşte cădere, căci pe cel căzut îl face fără îndrăzneală şi îl duce la deznădejde. De aceea mi se pare de folos ca în vremea războiului curviei să cugetăm în ce fel de Cin şi rânduială ne aflăm; că purtăm chip îngeresc şi cu această împuţiciune ne pângărim conştiinţa şi necinstim acest chip sfânt. De asemenea să ne gândim şi la ruşinea şi la înfruntarea cea de la oameni ca măcar aşa să lepădăm acest gând necuvios. Că oare n-am voi mai bine să murim decât să ne vadă oamenii în astfel de spurcăciune, şi ruşine?! Astfel să ne nevoim în tot chipul ca să  lepădăm aceste gânduri şi să avem întotdeauna mare şi înfricoşată biruinţă asupra lor. Şi să ne rugăm lui Dumnezeu cu stăruinţă, precum ne învaţă Sfinţii Părinţi. Maxim Mărturisitorul porunceşte să ne rugăm, împotriva gândurilor curviei, cu cuvintele lui David: "Cei ce mă prigonesc, acum m-au înconjurat. Bucuria mea, izbăveşte-mă de asupritorii mei!". Ioan Scărarul ne învaţă a striga: "Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte şi cele ce urmează, arătând cum trebuie a ne ruga împotriva acestor gânduri. Şi zice, să chemăm în ajutor pe cei ce s-au nevoit pentru întreaga înţelepciune şi curăţie, aşa cum a poruncit Daniil Schiteanul fratelui aceluia ce era luptat de curvie, să cheme în ajutor pe Muceniţa Tomaida, care a fost ucisă pentru curăţie şi să zică aşa: "Dumnezeule, pentru rugăciunile Muceniţei Tomaida, ajută-mă!". Care lucru făcând fratele a fost izbăvit de patima curviei.

                Având noi această mărturie, aşa să ne rugăm şi să chemăm în ajutor pe cei care îi aflăm în Sfintele Scripturi, că s-au nevoit pentru întreaga înţelepciune şi curăţie. Iar dacă războiul bântuie tare, atunci scoală-te degrabă, ridică mâinile şi ochii la cer şi te roagă precum a poruncit Grigorie Sinaitul şi Dumnezeu va izgoni gândurile spurcate. Roagă-te aşa precum zice Sf. Isaac: "Tu, Doamne, eşti puternic şi a Ta este biruinţa. Tu, Doamne, luptă-te acum şi biruieşte pentru noi!". Fă precum învaţă Sf. Ioan Scărarul: strigă către cel ce poate să mântuiască, nu cu vorbe meşteşugite, ci cu cuvinte smerite zicând: "Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt!" şi vei cunoaşte puterea Celui de Sus şi pe cei nevăzuţi nevăzut îi vei goni. Bate întotdeauna pe cei ce se luptă cu numele lui Iisus, că nu este armă mai tare ca aceasta nici în cer nici pe pământ. Zice tot Scărarul că dracul caută vreme potrivită asupra noastră, când nu ne putem noi ruga trupeşte împotrivă şi atunci mai ales ne luptă pe noi. Ia aminte dar, călugăre, cu tot  dinadinsul la aceste gânduri în vremea războiului cel cumplit, precum mai înainte am arătat, ridicând ochiul trupeşte sau sufleteşte, împotriva vremii şi puterii tale. De vei face aşa, vei cunoaşte că nu cu puterea ta, ci cu puterea Celui de Sus se biruiesc aceste gânduri, cu nevăzut şi desăvârşit ajutor. Iar de te vei lenevi, apoi te vei ruşina având conştiinţa spurcată şi fiind biruit de dânsele. Să înţelegem, au zis Părinţii şi această rea meşteşugire a vrăjmaşului: dacă vreodată îţi va aduce în minte chipuri muiereşti frumoase şi ţie ţi se va părea că nu este cu patimă, degrabă să le tai pe ele, că de vei zăbovi într-însele îndată înşelătorul şarpe întorcând gâtul, îl surpă în pofte urâte şi spurcate.

                Uneori şi singuri ne amărâm din pricina gândurilor de curvie şi luând seama la ele ne defăimăm pentru că poftim aceste împuţiciuni, asemenea dobitoacelor. Iar dacă sunt şi peste cele fireşti, suntem mai rău şi decât dobitoacele. Ci noi şi de acestea să ne ferim, mai ales cei ce au început de curând, ca nu cumva zăbovind noi în aceste gânduri, ca şi cum ne-am lupta cu ele, să ne aflăm lucrând patimi. De aceea, e mai bine să tăiem cu totul orice aducere aminte. Numai cei puternici, care s-au deprins în puterea dumnezeiască să-şi pună în rânduială gândurile, numai ei pot zăbovi la aceste gânduri.

                Păzeşte-te de părerea şi de vorbirea cu femeile, fugi de petrecerea cu cei tineri şi de vederea celor cu chip muieresc şi cu feţe netede. Căci acestea sunt laţul diavolului asupra călugărului, precum au zis Părinţii. Şi de va fi cu putinţă să nu te afli împreună cu ei aparte, precum zice Marele Vasilie, nici la mare trebuinţă, pentru că nimic nu este mai de preţ decât sufletul, pentru care a murit Hristos. Fereşte-te să mai auzi vorbe necuviincioase, care pornesc patimile.

 

CUVÂNTUL 9

Gândul al treilea – al iubirii de argint

 

                Boala iubirii de argint, au zis Părinţii, se face în afară de fire, din puţinătatea credinţei şi din greşită înţelegere. De aceea, nu mică nevoinţă ne trebuie împotriva acestei patimi, dacă luăm aminte de sine, cu frică de Dumnezeu şi voim cu adevărat mântuirea. Iar dacă patima se va întări în noi, se face mai rea decât toate, iar de ne vom supune ei, ne duce la atâta pierzanie încât Apostolul a numit-o "rădăcina a tot răul", adică a mâniei, a întristării şi a celorlalte. Ba şi "slujire de idoli" a numit-o pentru că mulţi din pricina iubirii de argint au căzut nu numai din viaţa creştinească, ci s-au păgubit şi sufleteşte şi trupeşte precum ne spune Sfânta Scriptură. Iar Părinţii  spun că cel ce adună aur şi argint şi nădăjduieşte spre sine, nu crede că Dumnezeu se îngrijeşte de dânsul. Încă şi aceasta zice Sfânta Scriptură: "De va fi cineva stăpânit de una din aceste două patimi, de mândrie sau de iubirea de argint, pe unul ca acela nu-l mai luptă diavolul cu alte patimi, de vreme ce destul îi este lui spre pierzanie această singură patimă". De aceea să ne păzim de această patimă pierzătoare şi stricătoare de suflet şi să ne rugăm lui Dumnezeu să izgonească de la noi duhul iubirii de argint. Şi nu numai de argint şi de aur să ne ferim, ci şi de tot lucrul cel afară de trebuinţă pentru îmbrăcăminte, încălţăminte, zidirea chiliei, de vase şi de unelte. Toate acestea să nu fie de mult preţ şi înfrumuseţate ci lesne de aflat şi fără de tulburare, ca nu cumva din pricina lor să cădem întru învăluirile lumeşti. Iar adevărata lepădare de iubirea de arginţi, de iubirea de lucruri şi de poftirea acestora, stă nu numai în a nu avea agonisire de avere, ci în a nu le pofti nicidecum. Aceasta ne duce pre noi spre curăţia sufletească.

 

CUVÂNTUL 10

Gândul al patrulea – al mâniei

 

                De te supără gândul mâniei, silindu-te să ţii minte răul, împingându-te spre urgie şi să răsplăteşti cu rău celui ce te-a scârbit atunci adu-ţi aminte de cuvântul Domnului, care a zis: "De nu veţi ierta fratelui vostru din toată inima greşalele lui, nici Părintele vostru cel Ceresc nu va ierta greşalele voastre". Deci, tot cel ce voieşte să ia iertare greşalelor sale, este dator el mai întâi să ierte din inimă fratelui său. Căci aşa ne-a poruncit Dumnezeu să-i cerem iertare de greşelile noastre, precum şi noi iertăm. Şi de nu vom ierta noi, arătat este că nici nouă nu ni se va ierta. Aşa trebuie înţeles cuvântul Părinţilor, că rugăciunea celui ce se mânie nu este primită, chiar de ar învia un mort. Părinţii au spus aşa, nu pentru că cel mânios ar putea să învie un mort, ci pentru ca să arate urâciunea rugăciunii lui. De aceea, cu nici un chip nu ni se cade nouă să ne mâniem, nici să facem vreun rău fratelui, nu numai cu lucrul sau cu cuvântul, ci nici cu chipul. Că poate cineva şi numai cu căutătura să scârbească pe fratele său, precum au zis Părinţii.

                Iar biruinţa deplină asupra gândurilor mâniei este a te ruga pentru fratele care te-a scârbit precum porunceşte cuviosul Dorotei şi zice aşa: "Dumnezeule, ajută fratelui meu, şi pentru rugăciunile lui mântuieşte-mă pe mine păcătosul". Căci a te ruga pentru fratele înseamnă dragoste şi miluire, iar a chema în ajutor rugăciunile lui înseamnă smerenie. Şi să-i facem lui bine cât va fi cu putinţă, căci aşa împlinim porunca Domnului care zice: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc". Celor ce  fac astfel, Domnul le-a făgăduit răsplată mai mare decât celorlalţi, căci le-a făgăduit nu numai Împărăţia Cerurilor, vreo mângâiere sau dăruire ca acelora, ci însăşi moştenirea fiiască, pentru că zice: "Veţi fi fiii Părintelui Vostru din ceruri". Şi însuşi Domnul nostru Iisus Hristos care a rânduit această poruncă şi a făgăduit această mare răsplătire, a şi împlinit ceea ce a învăţat, dându-ne nouă pildă să o facem şi noi pe cât va fi cu putinţă. Câte răutăţi a răbdat El de la evrei, pentru noi păcătoşii şi nu numai că nu s-a mâniat, ci se ruga pentru dânşii Tatălui zicând: "Părinte iartă-le lor păcatul acesta!". De asemenea, toţi sfinţii au aflat harul călătorind pe această cale, nerăsplătind cu rău celor ce-i scârbeau şi făcându-le bine, rugându-se pentru ei şi acoperindu-le greşeala când o vedeau şi cu milă învăţându-i pe dânşii.

 

 

CUVÂNTUL 11

Gândul al cincilea – al întristării

 

                Nu puţină luptă avem de dus împotriva duhului întristării, de vreme ce aruncă sufletul în pierzare şi deznădejde. De va fi întristarea de la oameni, se cade a răbda cu bucurie, iar pentru cei ce ne-au scârbit să ne rugăm, cum am spus mai înainte, ştiind cu adevărat că toate cele ce ni se întâmplă, nu se fac fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu, şi toate ce ni le trimite Domnul, nu le trimite decât spre folosul şi mântuirea sufletului nostru. Deşi în vremea de acum ni se pare că nu ne sunt de folos, dar mai pe urmă ne vom încredinţa că ne este de folos ceea ce ne rânduieşte Dumnezeu, iar nu ceea ce voim noi.

                Deci să nu cugetăm omeneşte ci să credem din tot sufletul că ochiul lui Dumnezeu este atotvăzător, pe toate le vede şi nimic nu ni se întâmplă fără voia Lui. Din mila Sa ni se întâmplă să ne învrednicească de răsplată, că fără de ispitire nimeni nu s-a încununat vreodată. De aceea, pentru toate să aducem mulţumire lui Dumnezeu ca Dătătorul de Bine şi Mântuitorul nostru, căci zice: "gura care binecuvântează va primi de la Dumnezeu şi în inima care mulţumeşte va intra Harul" (Sf. Isaac).

                Să ne păzim dar, a cârti asupra celor ce ne întristează şi să ne rugăm precum zice acelaşi Sfânt: "Dumnezeu poartă toate neputinţele omului iar cel ce cârteşte pururea, nu va rămâne nepedepsit". Se cade însă să avem întristarea cea folositoare pentru păcatele făcute, ştiind cu adevărat că nu este păcat care să biruiască iubirea de oameni a lui Dumnezeu, care iartă pe cei ce se pocăiesc şi se roagă.

                Această întristare este amestecată cu bucurie şi face pe om râvnitor spre tot binele şi răbdător în toată durerea. "Că întristarea cea pentru Dumnezeu, zice Apostolul, lucrează negreşit pocăinţa întru mângâiere, iar întristarea cea adusă de draci, să o lepădăm de la inimă ca şi celelalte patimi rele şi să o dezrădăcinăm din ea cu rugăciunile, cu cetirea şi cu împărtăşirea din dumnezeieştii Părinţi. Căci întristarea care nu este pentru Dumnezeu, este pricină a tot răul şi de va zăbovi întru noi, îndată cuprinzându-ne deznădejdea, face sufletul pustiu şi trândav, slab şi lenevos spre rugăciune şi cetire.

 

CUVÂNTUL 12

Gândul al şaselea – al trândăviei

 

                De se va întări prea mult trândăvia asupra noastră, în mare război este cuprins sufletul. Cumplit este acest duh şi strâns legat cu duhul întristării şi bântuie mai ales pe cei ce se află în singurătate. Căci când se ridică valuri grele asupra sufletului, în acel ceas omul socoteşte că nu se va izbăvi niciodată din aceasta. Căci îi aduce vrăjmaşul astfel de gânduri: dacă azi este aşa de rău, apoi în zilele următoare şi mai amar va fi. ai-i pune lui în gând că este părăsit de Dumnezeu, că i se întâmplă aceasta fără a Lui purtare de grijă şi că numai lui i se întâmplă, iar altora nu li s-a întâmplat şi nici nu li se va întâmpla. Ci nu este aşa, nu este! Căci nu numai nouă, păcătoşilor, ci şi sfinţilor Lui, care bine au plăcut din veac, Dumnezeu ca un părinte iubitor de fii, din dragoste le aduce toiagul cel duhovnicesc, pentru sporirea faptelor cele bune. Dar după acestea, degrabă şi fără îndoială vine schimbarea, cercetarea şi mila lui Dumnezeu. Şi după cum în acel ceas foarte cumplit, omului i se pare că nu va mai putea duce lupta vieţuirii celei bune, ci toate bunătăţile i se par urâte prin lucrarea vrăjmaşului, tot aşa în urma schimbării, toate i se par bineplăcute, iar cele întristătoare ca şi cum nu ar fi fost nimic. Ba se face mai nevoitor întru cele bune, se minunează de această schimbare şi nicidecum nu se va mai abate din calea faptelor bune. Şi cunoaşte omul că Dumnezeu din mila sa cea mare rânduieşte unele ca acestea aducându-i-le lui din dragostea Sa spre folos şi spre învăţătură. De aceea, se cuprinde cu dragoste de Dumnezeu, ştiind cu adevărat că Domnul este credincios şi niciodată nu va îngădui să fim ispitiţi mai presus de puterile noastre, căci, fără îngăduinţa lui Dumnezeu, vrăjmaşul nici un rău nu ne poate face. Fiindcă nu necăjeşte sufletul pe cât îi este lui voia, ci pe cât îi îngăduie Dumnezeu.

                Cu această înţelegere, omul se înţelepţeşte din ispitire şi văzând schimbările cele ce au fost mai înainte, rabdă bărbăteşte cumplitele încercări. Căci aşa îşi arată călugărul dragostea de Dumnezeu, răbdând bărbăteşte şi prin aceasta vine întru sporire. Că nimic nu pregăteşte călugărului atâtea cununi, ca lupta cu trândăvia, dacă se va nevoi fără pregetare către Dumnezeiasca lucrare, zice Sf. Ioan Scărarul.

                Iar în vremea înfricoşatului război, se cade a ne întrarma împotriva duhului nemulţumirii şi a ne teme de hulă, căci cu acestea ne luptă vrăjmaşul în acest timp. Că se umple atunci omul de îndoială şi de frică şi îi aduce în minte vrăjmaşul că nu-i cu putinţă să fie el miluit de Dumnezeu, să dobândească iertare, să fie izbăvit şi mântuit de munca veşnică. Ba şi alte gânduri rele îi vin, care nici nu se pot scrie, şi de va voi să citească sau să lucreze, nu-l lasă pe el.

                De aceea, în această vreme să ne păzim cu tărie de deznădejde şi să nu neglijăm  rugăciunea. Să cădem la rugăciune cu faţa la pământ, căci foarte folositor este lucrul acesta şi să ne rugăm precum zice Marele Varsanufie: "Doamne, ajută-mi mie păcătosului! Dumnezeule, vezi întristarea mea şi mă miluieşte!". Sau cum învaţă Sfântul Simeon, Noul Cuvântător de Dumnezeu: "Stăpâne, nu lăsa asupra mea ispitire mai presus de puterea mea, nici întristare, nici durere, ci mă izbăveşte şi-mi dă tărie ca să pot răbda cu mulţumire". Sau ridicând ochii spre cer şi mâinile întinzându-le spre înălţime, să ne rugăm precum învaţă fericitul Grigorie Sinaitul la aceasta patimă, căci pe aceste două patimi, curvia şi trândăvia le-a numit el cele mai grele.

                Aşa nevoindu-ne să ne silim pe cât va fi cu putinţă, la cetirea şi la lucrarea mâinilor, care sunt de mare ajutor în acest război. Uneori se întâmplă că nici de aceasta nu lasă patima pe nevoitor să se apropie. Atunci este nevoie de mare tărie şi de nevoinţă din toată inima spre rugăciune.

                Iar împotriva duhului nemulţumirii şi hulei zi aşa: "Du-te de la mine, satano! Domnului Dumnezeului meu mă închin şi numai Lui voi sluji, iar toate cele dureroase şi cu întristare le primesc cu mulţumire, ca unele ce sunt trimise de Dânsul, spre pierderea greşalelor mele, precum este scris: <<Mânia Domnului voi răbda, căci am greşit înaintea Lui>>. Iar nemulţumirea şi hula se vor întoarce asupra capului tău şi tu vei da seama de ele. Depărtează-te dar de la mine, să te surpe Dumnezeu, cel ce m-a zidit după chipul şi asemănarea Sa". De te va mai supăra şi după acestea, treci la alt lucru omenesc sau duhovnicesc, întărindu-te întru răbdare şi nădejde, căci de acestea se cade să se apuce sufletul, cel ce vrea să placă lui Dumnezeu, precum scrie Sfântul Macarie. Căci acesta este meşteşugul răutăţii vrăjmaşului, ca să ne aducă trândăvia şi să ne depărteze sufletul de nădejdea lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu niciodată nu lasă sufletul care nădăjduieşte întru El să fie biruit de asuprire, de vreme ce El ştie toate neputinţele noastre. Căci dacă oamenii ştiu câtă povară poate purta catârul, câtă asinul, câtă cămila şi pune pe fiecare numai cât poate duce, asemenea şi olarul ştie cât foc să dea vaselor, ca nici mai mult trecând să nu crape, nici înainte de vreme scoţându-le să nu rămână netrebnice, deci dacă oamenii au atâta pricepere, au nu cu mult mai mult şi nemăsurat mai mult este înţelepciunea lui Dumnezeu, care ştie ce ispitire şi cât să cerce pe fiecare suflet, ca să fie bună treabă pentru Împărăţia lui Dumnezeu? Şi nu numai de răsplata cea viitoare ne învredniceşte ci şi aici de mângâierea Sfântului duh.

                Acestea ştiindu-le noi, să răbdăm cu bărbăţie în tăcerea chiliei. Uneori însă omul se foloseşte mai mult din vorbirea cu alţii, precum zice Marele Vasilie. Căci zice: "Adeseori bântuiţi de trândăvie, mergeau la alţii în vreme potrivită şi fără vinovăţie şi vorbirea poate să strice întru oarecare măsură această patimă a trândăviei". Astfel nevoitorul întărindu-se puţin se apropie cu mai multă dragoste de lupta cea bună. Dar răbdarea în linişte este mai de folos, zic Părinţii care cunosc aceasta din cercare.

 

CUVÂNTUL 13

Gândul al şaptelea – al slavei deşarte

 

                Multă trezvie trebuie să avem împotriva duhului slavei deşarte, care foarte pe ascuns şi cu multă meşteşugire ne fură aşezarea noastră şi face fără de sporire pe călugăr, sârguindu-se să strice lucrul nostru, ca să nu fie pentru Dumnezeu, ci pentru slava deşartă şi pentru plăcerea oamenilor.

                De aceea în toată vremea să ne ispitim cu dinadinsul, cu simţirea şi cu gândul, ca să facem lucrul nostru pentru Dumnezeu şi pentru folosul sufletesc şi în toate să fugim de lauda oamenilor, aducându-ne aminte de-a pururea de ceea ce s-a zis prin Sf. David: "Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor". Astfel să izgonim întotdeauna gândurile ce ne laudă şi ne silesc să facem ceva spre plăcerea oamenilor şi cu tot dinadinsul să năzuim ca toate să le facem pentru Dumnezeu.

                Dacă are cineva bună aşezare duhovnicească şi totuşi uneori, din neputinţă este biruit fără de voie cu gândul, să se mărturisească, rugându-se Domnului şi atunci întoarce gândurile de la slava deşartă şi este iertat. Iar de vrem să meşteşugim ceva împotriva slavei deşarte, să facem aşa: să ne aducem aminte de plângerea şi de rugăciunile noastre de mai înainte şi de înfricoşata stare înaintea Judecăţii, dacă le-am avut pe acestea cândva, iar de nu, să ne gândim la ieşirea noastră din viaţă şi aşa vom izgoni neruşinata slavă deşartă. Iar dacă nici aceasta nu o vom putea, să ne temem măcar de ruşinea care urmează slavei deşarte. Căci zice Sf. Ioan Scărarul: "Cel ce se înalţă mai înainte de ispitirea cea viitoare, negreşit se va smeri".

                Iar dacă va începe cineva să se laude, sau dacă vrăjmaşii cei nevăzuţi ne vor aduce gânduri de slavă deşartă, arătându-ne pe noi vrednici de cinste, de slavă şi de scaune înalte, ca şi cum am fi vrednici mai de cinste decât alţii, îndată să ne aducem aminte de greşalele noastre sau de altceva mai rău pe care îl ştie cugetul nostru şi să zicem: "Oare suntem vrednici de laudă, noi care facem unele ca acestea?" Şi îndată ne vom afla nevrednici de acele laude omeneşti şi gândurile drăceşti vor fugi de la noi şi mai mult nu ne va mai supăra cu putere, zice Nichita Stitat. Iar dacă nu găseşti la tine lucruri rele, gândeşte-te la poruncile pe care trebuie să le împlineşti şi te vei afla ca o apă mică faţă de noianul mării.

                Astfel, necontenit şi în tot chipul să ne nevoim a ne păzi de slava deşartă. Iar dacă nu ne vom trezi, ci ne vom învoi multă vreme cu gândurile slavei deşarte, aceasta întărindu-se, naşte nebăgarea de seamă şi mândria, care este începutul şi sfârşitul tuturor răutăţilor.

 

CUVÂNTUL 14

Gândul al optulea – al mândriei

 

                Despre înălţare ce vom zice? Că deşi are multe numiri: slavă, inimă înaltă, trufie şi  altele, după cum o numesc Părinţii, toate spun acelaşi lucru şi toate sunt prea ticăloase, după cuvântul Scripturii care zice că Domnul stă împotriva celor mândri şi urât este cel cu inima înaltă înaintea lui Dumnezeu şi necurat se numeşte. Deci, dacă acel mândru are pe Dumnezeu împotrivă, ca unul ce îl scârbeşte şi este necurat înaintea Lui, cum mai poate el aştepta de undeva vreun bine şi cine îl va milui pe el? Şi cine îl va curăţi? De aceea, şi numai a grăi de aceasta este lucru ticălos. Că cel ce este biruit de mândrie, singur îşi este sieşi drac şi potrivnic şi întotdeauna îşi are cu sine gata pierzarea. De aceea trebuie să ne temem şi să ne cutremurăm de patima mândriei. Să fugim de ea întotdeauna şi să cugetăm întru sine că fără de ajutorul lui Dumnezeu nu se poate face nici un bine. Iar dacă Dumnezeu ne va părăsi, vom fi vânturaţi de diavol ca frunza de furtună şi ca praful de vânt, vom fi de batjocura lui şi de plânsul oamenilor. Înţelegând acest lucru, să ne petrecem viaţa cu mai multă smerenie. Iar începutul acesteia este a te socoti mai prost decât toţi oamenii şi mai spurcat decât toată făptura şi de te purta ca şi cum ai fi căzut în cele peste fire, ca şi cum ai fi mai rău şi decât dracii, căci eşti biruit şi robit de dânşii. Astfel, la masă şi la adunări şi în mijlocul fraţilor, să alegi locul cel mai de jos, să porţi hainele cele mai proaste şi să iubeşti lucrurile cele mai fără cinste, pe fraţi să-i întâmpini cu grabnică şi plecată închinăciune, să iubeşti tăcerea şi să nu te înalţi în vorbe să nu fii iubitor de pricire în cuvinte, să nu voieşti să se facă după cuvântul tău, chiar dacă ţi s-ar părea că este bun. Căci au zis Părinţii pentru cei ce au început de curând: "omul cel dinlăuntru se arată prin cele din afară", zice Marele Vasilie: "să nu crezi că are bună aşezare lăuntrică". Cu aceasta se biruieşte slava deşartă şi mândria şi petrece smerenia, adică cu dosirea de sine şi zicând după cuvântul lui Grigorie Sinaitul: "De unde ştiu eu cu dinadinsul, păcatele oamenilor, cum sunt şi câte sunt? Dacă m-au întrecut sau sunt ca ale mele? Din pricina neştiinţei noastre, o Sfinte, suntem mai prejos decât toţi oamenii, ca nişte pământ şi cenuşă sub picioarele lor. Şi cum să nu mă socotesc pe mine mai spurcat decât toată făptura? Că şi acestea se află în stare firească, aşa cum a fost făcută, iar eu prin nenumăratele mele fărădelegi mă aflu în cele peste fire. Cu adevărat Soarele şi dobitoacele sunt mai de cinste decât mine păcătosul, iar eu sunt mai prejos decât toţi căci mă aflu în iad mai înainte de moarte". Şi cine nu ştie din trăire că cel păcătos este mai rău decât dracii, ca unul ce este rob şi ascultător lor. În adevăr, fiind încuiat cu dânşii în adâncul întunericului, cel stăpânit de draci este mai rău decât dânşii. Pentru aceasta, ticăloase suflete, vei moşteni adâncul împreună cu dânşii. Deci, cum te poţi socoti că eşti drept, când locuieşti în pământ şi întru întuneric încă înainte de moarte? Te înşeli cu mintea, fiind păcătos şi spurcat şi drac te faci pe sine-ţi cu lucrurile cele rele. Amar de sminteala şi înşelăciunea ta, câine rău, necuratule, şi cu totul spurcatule, că pentru aceasta vei fi aruncat în foc şi în întuneric.

                Este şi o mândrie călugărească şi anume când omul se mândreşte pentru viaţa lui cea cuvioasă, pentru multele osteneli şi nevoinţe pe care le-a făcut, pentru necazurile pe care le-a răbdat şi pentru faptele cele bune. Sau că are nume bun în locul în care se află, că mănăstirea sa este mai bună şi că are mai mulţi fraţi. Această mândrie, au zis Părinţii, este după obiceiul mirenilor, care se laudă cu satele, cu moşiile, cu agoniseala multor averi şi cu înmulţirea lor. Ce să mai zicem că sunt unii care se înalţă cu lucruri de nimic: cu buna glăsuire a cuvântului, cu frumuseţea cântării sau cetitului? Ce răsplată poate avea omul pentru acestea, pe care le are din fire şi pentru care nu s-a ostenit cu nimic? Alţii se înalţă pentru priceperea lucrurilor cu mâinile, dar şi aceasta este asemenea cu celelalte. Ba sunt unii care se mândresc că au avut în vreo dregătorie sau cinste lumească şi că au rubedenii slăvite. Dar şi aceasta este nebunie căci acestea trebuie a le ascunde. Iar dacă cineva va fi lăudat sau cinstit pentru vieţuirea sa călugărească şi acest lucru este de ruşine, căci se înalţă cu aceasta, înălţarea sa întru ruşine este. Iar dacă gândurile de slavă deşartă şi de mândrie vin pentru faptele cele bune ale vieţuirii, pe acelea nu le putem birui decât rugându-ne lui Dumnezeu şi zicând: "Stăpâne, Doamne şi Dumnezeul meu, depărtează de la mine duhul slavei deşarte şi al mândriei, iar duhul smereniei dăruieşte-l mie, păcătosului. Şi dosădeşte-te pe sine-ţi, precum am spus mai înainte". Că zice Scărarul: "Dacă te dosădeşte pe sine cu adevărat înaintea Domnului, vei strica slava deşartă şi mândria ca pe o pânză de păianjen".

                Iar despre mândrie, Sf. Isaac zice: "Nu judecă nici nu pedepseşte Dumnezeu pe om numai cât şi-a dat el seama de acest gând sau dacă a fost cumva biruit cu mintea într-o clipă fără de voie, ci numai atunci când se însoţeşte cu el". Căci de ne vom împotrivi patimii, să fim încredinţaţi că nu ne cere socoteală Domnul pentru această nepurtare de grijă, ci numai pentru mândria pe care o primeşte mintea, ca şi cum i s-ar cuveni şi se foloseşte de ea. Iar mai ales va fi osândit omul de va închipui patima cu cuvântul sau cu lucrul. La fel zic Părinţii şi despre slava deşartă şi despre orice altă patimă. Iar Sf. Isaac zice să chemăm pe Domnul într-ajutor împotriva tuturor gândurilor rele, de vreme ce nu totdeauna ne putem împotrivi viclenelor gânduri. Că nu este alt ajutor decât Dumnezeu.

                De aceea, să ne rugăm stăpânului Hristos cu stăruinţă, cu mare suspin şi cu lacrimi, zice Nil Sinaitul: "Miluieşte-mă Doamne, că neputincios sunt, ruşinează Doamne, pe vrăjmaşul ce mă luptă, nădejdea mea, umbreşte-mi capul în ziua diavolescului război, biruieşte, Doamne, pe vrăjmaşul ce mă luptă şi îmblânzeşte cu liniştea Ta gândurile ce mă tulbură, Cuvinte al lui Dumnezeu!".

                Iar Teodor Suditul, luând de la David, aşa ne îndeamnă a ne ruga împotriva gândurilor celor necurate: "Judecă Doamne, pe cei ce mă necăjesc, biruieşte pe cei ce mă luptă…" şi celelalte cuvinte ale psalmului. Scriitorul de cântări zice: "Mintea mea cea risipită adun-o Doamne şi inima cea înţelenită curăţeşte-o, dându-mi pocăinţă ca lui Petru şi suspinare ca vameşului şi lacrimi ca desfrânatei, ca să-ţi strig ţie: <<Ajută-mi şi mă izbăveşte de spurcatele gânduri, că se ridică asupra mea fărădelegile mele>>. Ci îndreptează-mă Doamne, la liman liniştit şi mă mântuieşte că foarte mă întristez din pricina neputinţelor mele, cum fără voie pătimesc schimbarea fără de voie. Pentru aceasta strig ţie: <<Dumnezeiască Stăpânire, Treime Sfântă, ajută-mi mie şi întru bună aşezare mă orânduieşte!>>"

                Acestea zicând şi alte asemenea din Sfintele Scripturi să chemăm într-ajutor pe Dumnezeu la tot gândul şi la toată vremea de trebuinţă. Iar El le va izgoni, chiar dacă vor mai încerca să se apropie cândva. Fiindcă suntem neputincioşi, apoi când ne vor bântui gândurile cele viclene, să le certăm, să le răspundem împotrivă şi să le gonim nu oricum şi la întâmplare, ci numai cu numele lui Dumnezeu şi cu cuvintele din Dumnezeieştile Scripturi şi după asemănarea Sfinţilor Părinţi. Împotriva fiecărui gând să zicem aşa: "Domnul să te certe!" sau: "Depărtaţi-vă de la mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea şi vă abateţi de la mine toţi cei ce vicleniţi, ca să mă învăţ întru poruncile Dumnezeului meu!". Şi asemenea bătrânului aceluia care zice: "Du-te ticăloase, vino iubite!", care cuvinte auzindu-le un frate şi părându-i-se că vorbeşte cineva, l-a întrebat zicând: "Cu cine vorbeai Părinte?", la care acela a răspuns: "Goneam gândurile cele rele şi chemam pe cele bune". Deci şi nouă de ni se va întâmpla aşa, să zicem acestea şi cele asemenea acestora.

 

CUVÂNTUL 15

Despre aducerea aminte de moarte şi despre înfricoşata Judecată şi cum să învăţăm a avea acest gând în inimă

 

                Zic Părinţii că întru luptarea noastră este de foarte mare trebuinţă şi de mult folos să avem neapărat aducerea aminte de moarte şi de înfricoşata Judecată. Filotei Sinaitul punând o oarecare rânduială a acestei lucrări zice: "De dimineaţă şi până la vremea mâncării, îndeletniceşte-ţi mintea cu aducerea aminte de Dumnezeu, adică cu rugăciunea şi cu paza inimii, iar după aceea mulţumind lui Dumnezeu, cugetă la moarte şi la judecată". Nevoindu-ne noi cu aceasta, mai mult decât orice, să avem în minte cuvântul cel zis de Domnul: "Întru această noapte, îngeri cumpliţi vor cere sufletul tău de la tine şi pentru tot cuvântul deşert vom da răspuns în ziua judecăţii". Şi iarăşi: "Gândurile cele rele ale inimii spurcă pe om". Apoi adu-ţi aminte de cuvintele cele zise de sfinţii apostoli, că sfârşitul s-a apropiat şi va veni ziua Domnului, ca un fur noaptea. Că toţi vom sta înaintea Judecăţii lui Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu, care va judeca nu numai lucrurile şi cuvintele şi Gândurile inimii. Zice şi Marele Antonie, începătorul Părinţilor: "Aşa să avem în minte întotdeauna, că nici această zi nu o vom isprăvi toată de trăit". Iar Sf. Ioan Scărarul zice: "Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale şi în veac nu vei greşi". Iar în alt loc: "Aducerea aminte de moarte să fie pururea cu tine". Şi Isaac Sirul zice: "Întotdeauna pune în inima ta, omule, că ai să te duci de aici". Şi numai aceştia, ci toţi sfinţii au avut această lucrare. Ba şi scrierile filosofiei celei din afară au grăit despre aducerea aminte de moarte.

                Ci noi, pătimaşii şi neputincioşii, ce vom face? Cum vom învăţa această lucrare, ca măcar cât de puţin să înfigem acest gând în inimile noastre? Că a câştiga desăvârşit întru sine această aducere aminte de moarte este un dar dumnezeiesc şi minunat, precum zice Sf. Isaac. Iar pe noi, risipirea minţii noastre şi întunecata uitare nu ne lasă să petrecem întru aceasta.

                Că de multe ori, cugetând sau vorbind unul sau altul despre moarte, nu putem întipări aceste cuvinte în adâncul inimii, totuşi să nu slăbim nici să nu ne depărtăm de această lucrare, căci cu ajutorul lui Dumnezeu, cu osteneală şi cu vremea vom izbuti. De va face cineva aşa şi va cugeta la cele scrise mai înainte, va înţelege cât de trebuincioasă şi folositoare este această lucrare. Că precum pâinea este mai de trebuinţă decât toate bucatele, aşa şi aducerea aminte de moarte este faţă de toate celelalte lucrări bune. Şi precum este cu neputinţă ca flămândul să nu-şi aducă aminte de pâine, tot aşa şi cel ce voieşte să se mântuiască nu se poate, au zis Părinţii, să nu-şi aducă aminte de moarte.

                Să ne aducem apoi aminte de cele ce au scris sfinţii despre multe şi înfricoşatele feluri de morţi, precum a scris Grigorie Dialogul şi mulţi alţii. De folos mi se pare că este  să ne aducem aminte şi de multele feluri de morţi văzute sau auzite de noi şi care s-au petrecut în zilele noastre. Că mulţi mireni, ba şi călugări, petrecându-şi viaţa în zile norocite, iubind veacul acesta şi având nădejde de îndelungare de zile, degrabă au fost seceraţi de moarte înainte de a ajunge la bătrâneţe, unii neputând spune nici un cuvânt în acel ceas al morţii, ci au fost răpiţi stând sau şezând, iar alţii mâncând sau bând. Unii degrabă au murit mergând pe cale, alţii culcându-se în pat să-şi odihnească cu puţin somn trupul, au adormit somnul de veci. Iar unora, în ceasul acela de pe urmă şi întâmplări cumplite li s-au întâmplat şi cutremure groaznice şi înfricoşări cu mare nevoie. De aceea, aducerea aminte de acestea poate să ne înfricoşeze nu puţin. Aducându-ne aminte de toate acestea, să ne gândim unde ne sunt prietenii şi cunoscuţii şi ce au  agonisit ei din viaţa aceasta. De au fost unii din ei cinstiţi şi slăviţi în această lume, de au avut bogăţie şi au fost îndestulaţi de hrană trupească, oare nu toate acestea s-au prefăcut în stricăciune şi praf.

                Să ne aducem aminte de scriitorul de cântări care zice: "Care desfătare lumească rămâne neîmpreunată cu grija? Care mărire stă pe pământ neschimbată? Toate sunt mai neputincioase decât visurile, într-o clipeală pe toate acestea moartea le apasă"

                Cu adevărat, toate din lumea aceasta sunt deşertăciune, care nu rămâne cu noi după moarte. Că nu va merge cu noi bogăţia lumii acesteia, nici nu ne va însoţi mărirea acestui veac, că venind moartea, pe toate acestea le pierdem. De ce ne tulburăm în deşert? De ce ne îndeletnicim cu cele lumeşti?

                Că scurtă este calea pe care umblăm, fum viaţa aceasta, abur, ţărână şi cenuşă. Puţină vreme se arată şi degrabă piere. Mai pe rând decât calea aceasta văzută, zice Gură de Aur, pe care mergând un călător spre o ţară oarecare, acolo unde nu voieşte nu merge. Şi când soseşte la o casă de oaspeţi ştie când a venit şi când va pleca, dacă a sosit seara, dimineaţa pleacă iar dacă vrea să mai zăbovească aici şi aceasta o poate face. Pe când noi ne ducem din viaţa aceasta vrând şi nevrând şi nu avem putere să zăbovim aici mai mult decât am vrea. Cu adevărat fără de veste soseşte înfricoşata taină a morţii, care desparte cu de-a sila sufletul de la încheieturile şi alcătuirile legăturii fireşti.

                Ce vom face atuncea, de vom fi fără de grijă de ceasul acesta şi nefiind gata pentru acest amar ceas? Atunci vom înţelege câtă luptă are sufletul când se desparte de trup. Vai, cum lăcrimează atunci şi n-are cine să-l miluiască pe dânsul. Către îngeri ochii ridicându-şi, în zadar se roagă, către oameni mâinile întinzându-şi, nu este cine să-i ajute lui, ci numai Dumnezeu şi faptele sale cele bune. Drept aceea, înţelegând scurtimea vieţii noastre, să ne grijim de ceasul morţii, nedându-ne întru tulburările lumii acesteia şi întru griji nefolositoare căci în deşert se tulbură tot pământeanul, precum zice Scriptura: că de vom şi dobândi toată lumea, tot în groapă ne sălăşluim, neluând nimic din această lume: nici frumuseţe, nici mărire, nici stăpânire, nici cinste, nici vreo altă îndulcire lumească. Ci uitându-ne în mormânt, vedem frumuseţea noastră fără chip şi fără de slavă, neavând chip nici frumuseţe. Şi văzând noi oase goale, aşa să cugetăm întru sine: "Cine este împăratul sau săracul, cel slăvit sau cel neslăvit, unde este frumuseţea şi îndulcirea lumii acesteia? Au nu sunt aceste închipuiri urâte şi neputincioase? Iată, toate cele cinstite şi dorite s-au făcut de tot netrebnice şi degrabă au trecut ca o umbră, veştejindu-se ca o floare căzută. Aşa se strică tot omul!". Şi mirându-ne întru sine aşa să zicem: O, minune! Ce taină este aceasta, care s-a făcut întru noi? Cum ne-am dat stricăciunii, cum ne-am înjugat cu moartea? Cu adevărat, pentru călcarea de poruncă durere s-a făcut lui Adam gustarea din pom, de demult, în Eden, când şarpele şi-a vărsat veninul. Prin aceasta a intrat moartea care mănâncă tot neamul omenesc. Ci, cu adâncul înţelepciunii sale nespuse, hotar punând vieţii şi văzând mai înainte moartea, venind Stăpânul a surpat pe şarpe şi ne-a dăruit nouă înviere, într-o altă viaţă, slăvind pe robii săi.

                Să cugetăm şi la a doua venire, la învierea noastră şi la înfricoşata Judecată, aducând înainte cuvintele Evangheliei Domnului, precum a scris grăitorul de Dumnezeu Matei: Că zice, după scârba zilelor acelora, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina sa şi stelele vor cădea din cer şi puterile cerului se vor clăti. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi se vor jeli toate seminţiile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă. Şi va trimite pe îngerii săi cu sunet mare de trâmbiţă şi vor aduna pe cei aleşi ai săi din cele patru vânturi, de la marginile cerului şi până la marginile pământului.

                Iar Ioan, iubitul ucenic al Domnului, aşa scrie: "Va veni ceasul când toţi cei din mormânturi vor auzi glasul Fiului Omului lui Dumnezeu, şi vor ieşi cei ce au făcut bine pentru învierea vieţii, iar cei ce au făcut rele, pentru învierea osândirii".

                ai iarăşi Matei zice: "Când va veni Fiul Omului întru mărirea Sa şi toţi sfinţii îngeri cu Dânsul, atunci va şedea pe scaunul slavei Sale şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi va despărţi pe unul de altul precum desparte păstorul oile de capre şi va pune oile de-a dreapta iar caprele de-a stânga. Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Lui: <<Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii>>. Iar către cei de-a stânga va zice: <<Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi slugilor lui>>. Şi vor merge aceştia în osânda veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică". Şi ce este mai amar şi mai cumplit, fraţilor, decât acea înfricoşată vedere şi groaznic răspuns, când vom vedea pe toţi cei ce au greşit şi nu s-au pocăit fiind trimişi în veşnicele munci de dreapta Judecată a lui Dumnezeu, ţipând şi cumplit cutremurându-se şi plângând fără de nici un folos? Cum nu vom plânge şi nu vom suspina, aducându-ne aminte  de acele cumplite munci, precum zice Scriptura: "foc veşnic şi întunericul cel mai din afară, prăpastie adâncă, viermii cei cumpliţi şi neadormiţi, scrâşnirea dinţilor şi toate celelalte dureri mari, care vor chinui pe cei ce au greşit mult şi foarte tare au mâniat pe Dumnezeu cu obiceiurile cele viclene ale lor, dintre care cel dintâi sunt eu, ticălosul".

                Ce fel de frică ne va cuprinde atunci, fraţilor, când se vor pune scaunele şi cărţile se vor deschide şi Dumnezeu va şedea la Judecată în mărire şi înşişi îngerii cutremurându-se înaintea Lui? Şi ce vom face atunci noi oamenii, care suntem vinovaţi de multe păcate, când îl vom auzi pe El, chemând pe cei blagosloviţi ai Părintelui întru Împărăţie, iar pe cei păcătoşi trimiţându-i în muncă şi despărţindu-i de cei aleşi? Şi ce vom răspunde, sau ce vom zice atunci când toate lucrurile noastre vor sta de faţă spre mustrarea noastră şi toate cele ascunse ale noastre se vor vădi, cele ce le-am făcut în noapte sau în zi, cu cuvântul sau cu lucrul sau cu gândurile? Ce groază ne va cuprinde atunci, de vreme ce nimeni nu se mai poate lepăda de păcatele făcute, mustrându-l adevărul şi frica cea mare de Cel ce judecă? Iar drepţii vor intra în cămara cea cerească, în bucurie şi veselie, primind plată pentru lucrurile lor cele bune. Cine va putea povesti, fraţilor, frica aceea şi a judecăţii celei înfricoşate şi nefăţarnice, precum zice unul dintre Părinţi: "De ar fi fost cu putinţă a muri, toată lumea ar muri de acea îngrozitoare spaimă".

                De aceea să ne temem şi să luăm aminte, chiar dacă inima nu vrea, şi să o silim să cugete la acestea: Vai mie, înnegritule suflete, s-a apropiat vremea ieşirii din trup, până când nu te mai opreşti de la răutăţi, până când zaci în lene? De ce nu-ţi aduci aminte de înfricoşatul ceas al morţii? De ce nu te cutremuri de înfricoşata Judecată a lui Hristos? Ce vei răspunde sau ce vei zice, că iată, faptele tale îţi vor sta înainte mustrându-te şi pârându-te pe tine. Ci dar, o suflete, cât mai ai vreme, depărtează-te de la lucrurile cele împuţite şi te apucă de vieţuirea cea bună. Aleargă, întâmpină şi cu credinţă strigă: "Greşit-am ţie, că ştiu îndurarea Ta cea iubitoare de oameni, pentru aceasta căzând mă rog bunătăţii Tale să vie peste mine mila Ta, Stăpâne, că tulburat îmi este sufletul şi spăimântat întru ieşirea sa din ticălosul acesta de trup". Ca nu cumva sfatul vicleanului celui potrivnic să-l întâmpine şi să-l împiedice pe el întru întuneric pentru păcatele cele ştiute şi cele neştiute, pe care le-am făcut în viaţă.

                Milostiv fii mie, Stăpâne şi să nu vadă sufletul meu chipul cel întunecat al viclenilor draci, ci să-l primească pe el îngerii Tăi cei prea luminaţi. Cel ce ai putere a ierta păcatele îngăduie-mi să mă odihnesc şi şterge dinaintea Ta păcatul pe care l-am greşit din neputinţa firii mele, cu cuvântul, cu lucrul şi cu gândul, cu ştiinţa şi cu neştiinţa, ca la dezbrăcarea din trupul meu să mă aflu înaintea Ta fără de spurcăciune pe chipul sufletului meu, să nu mă apuce pe mine mâna stăpânitorului celui cumplit al acestui veac, ca să mă surpe pe mine, ticălosul întru adâncul iadului, ci-mi ajută şi-mi fii mântuitor şi sprijinitor. Miluieşte Doamne, sufletul meu, care s-a spurcat cu patimile acestei vieţi şi curat îl primeşte pe el prin pocăinţă şi mărturisire şi cu puterea Ta mă ridică la dumnezeiasca Ta judecată.

                ai când vei veni pe pământ, Mântuitorule, cu slavă, şi vei şedea pe scaunul Slavei Tale pentru a judeca cu dreptate, iar noi toţi drepţi şi păcătoşi, vom sta înaintea nefăţarnicei Tale judecăţi, goi ca nişte osândiţi şi vei începe a face întrebarea păcatelor noastre, pe care le-am făcut cu lucrul, cu cuvântul sau cu gândul, atuncea Prea-bunule, nu mustra acele ascunse ale mele, nu mă înfrunta pe mine înaintea îngerilor şi a oamenilor, ci te îndură spre mine, Dumnezeule, şi mă miluieşte. Că gândesc la înfricoşata Ta judecată, Prea-bunule mă cutremur şi mă tem de ziua judecăţii, mustrat fiind de conştiinţa mea şi foarte mă întristez pentru faptele mele cele viclene şi nu mă pricep ce voi răspunde Ţie Împărate fără de moarte, au care aşa te-am mâniat? Cum voi îndrăzni să caut spre Tine, Judecătorul cel înfricoşat, eu spurcatul şi desfrânatul? Ci, Doamne al slavei, Bunule şi îndurate Părinte, Fiule Unul Născut şi Duhule Sfinte, miluieşte-mă şi mă izbăveşte atuncea de focul cel nestins şi mă învredniceşte a sta de-a dreapta Ta, Judecătorule Prea Drept!

 

CUVÂNTUL 16

Despre lacrimi şi ce să facă cel ce voieşte să le afle pe acestea

 

                Acestea zicând şi gândind şi alte asemenea, de vom afla lacrimi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să plângem cât avem tărie şi putere, au zis Părinţii, ca să ne izbăvim de focul cel nestins şi de muncile cele veşnice, iar de nu vom putea plânge mult, să vărsăm mai puţine lacrimi cu durere, că şi pe acestea le primeşte Judecătorul nostru cel prea bun. Zice Scărarul: "Lacrimile ca şi toate celelalte se judecă după puterea cea firească. Căci am văzut puţine lacrimi ca nişte sânge, cu durere vărsându-se, şi am văzut izvor curgând fără durere, iar eu am ales mai mult pe cele cu durere şi nu pe cele cu mulţime şi mi se pare că şi Dumnezeu tot aşa face". Iar dacă nu vom avea nici puţine lacrimi din pricina slăbiciunii sau a negrijii noastre sau din alte pricini, să nu deznădăjduim, nici să nu slăbim, ci să ne necăjim pentru lipsa lor, ostenindu-ne cu bună nădejde că întristarea pentru nepricepere, zice Sfântul Isaac, plineşte măsura tuturor lucrurilor trupeşti.

                Şi iarăşi zice Scărarul: "Cei ce se ticăloşesc pe sine pentru lipsa lacrimilor şi se osândesc suspinând cu întristare şi cu grijă sufletească, cu adâncă tânguire şi cu nepricepere, aceştia pot fără de nevoie a plini locul lacrimilor, deşi ei socot aceasta ca o nimica".

                Se întâmplă că şi din neputinţa trupească nu vin lacrimile, precum zice Sf. Isaac, nu numai celor ce le caută ci şi celor ce le-au aflat şi au primit darul lacrimilor, că încetează şi se împuţinează căldura din pricina neputinţei trupeşti.

                Despre lacrimi zice şi Simeon Noul Cuvântător de Dumnezeu şi porunceşte a plânge întotdeauna, afară numai dacă nu vin cât de puţine lacrimi, din vreo oarecare purtare de grijă, sau pentru oarecare pricină. Şi iarăşi tot el, luând din Scriptură cuvintele lui David: "Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit şi smerit, ne îndeamnă să ne întristăm cu mintea, să ne sârguim şi să căutăm lacrimile". Iar de voim cu adevărat a căuta să căutăm aşa cum a poruncit Scriptura şi cum a învăţat mai amănunţit Noul Teolog, care aducând înainte cuvintele lui David şi scrierea Scărarului, zice: "Cel ce vrea să se deprindă, să se ostenească pe cât se poate, numai să nu-i slăbească firea trupului, căci atunci nu este de folos să lupte firea trupului. Căci pe trupul cel neputincios de-l vei sili la muncă peste puterea lui, multă întunecime aduce sufletului şi-i adaugă mai multă tulburare". Sf. Isaac şi împreună cu el şi alţi părinţi au zis aceasta despre neputinţa cea adevărată, iar nu despre cea vicleană, care este neputinţa gândului. De va fi sufletul nostru într-o astfel de aşezare, nu va petrece niciodată fără lacrimi. Iar noi, dacă nu putem ajunge niciodată la această măsură, să ne nevoim a ajunge măcar la cea mai mică şi să cerem aceasta de la Domnul cu durerea inimii, de vreme ce Părinţii zic că darul lacrimilor este un dar dumnezeiesc din cele mari şi poruncesc să-l cerem. Că zice Preacuviosul Nil Sinaitul: "Mai întâi de toate roagă-te pentru primirea lacrimilor. Iar fericitul Grigorie, Papa Romei, scrie: "Dacă a petrecut cineva în fapte bune şi s-a învrednicit de celelalte daruri dar pe al lacrimilor nu l-a primit, se cade a-l cere, ca să plângă, fie pentru frica de judecată, fie din dragoste pentru Împărăţia Cerească, fie pentru lucrurile rele pe care le-a făcut mai înainte. Apoi zice aşa: "ai aceştia vor intra unde se află cei mari şi aprinşi de dragoste". Şi aduce din Sfânta Scriptură, pildă pe fiica lui Halev, care şezând pe asin şi suspinând, a cerut de la tatăl său pământul cel izvorâtor de apă zicând: "Pe cel uscat mi l-ai dat mie, dă-mi-l şi pe cel cu apă". Şi i-a dat pe cel cu apă, care era jos. Ashas, fiica lui Halev, se tâlcuieşte – sufletul care şade pe asin, adică se află în mişcările trupeşti cele necuvântătoare. Iar pentru că a suspinat cerând de la tatăl său pământul cel izvorâtor de apă, aceasta arată că, cu mare durere a inimii şi cu suspinare, trebuie să cerem noi de la Ziditorul nostru darul lacrimilor. De această părere sunt şi ceilalţi Sfinţi Părinţi.

                Dar cum vom cere şi cum ne vom ruga pentru aceasta şi cum vom pune început decât numai cum ne învaţă dumnezeieştile Scripturi că noi nu suntem în stare să cugetăm ceva de la sine, ci cugetarea noastră este Scriptura cea insuflată de Dumnezeu, precum au scris Părinţii.

                Andrei Criteanul: "De unde voi începe a plânge lucrurile pătimitoarei mele vieţi sau ce fel de început voi pune suspinării celei de acum? Ca un îndurerat, Doamne, dă-mi lacrimi de umilinţă, ca să plâng Ţie, Făcătorule a toate. Dumnezeu şi Ziditorul meu şi să-mi mărturisesc Ţie câte am greşit eu, ticălosul, cu sufletul şi cu spurcatul meu trup, ca fiind întărit cu ajutorul Tău, să părăsesc de acum nepriceperea mea cea dintâi şi să-ţi aduc Ţie lacrimi de pocăinţă".

                Gherman Patriarhul Constantinopolului:      "Dumnezeule, Făcătorule a toată lumea, Ziditorul meu, Cel ce ai izvorât izvoare de apă din piatra cea netăiată, Cel ce ai îndulcit apa cea amară, dă izvoare de apă ochilor mei, capul meu îl umple de apă curăţitoare şi fă genele mele nori pururea curgători, că la sminteala minţii şi la spurcăciunea sufletului este nevoie, Stăpâne, de isopul iubirii tale de oameni. Dăruieşte ochilor inimii mele neîncetate izvoare de lacrimi şi iezere de ape curăţitoare de suflet".

                Sf. Efrem Sirul: Dăruieşte-mi Stăpâne, mie nevrednicului, întotdeauna lacrimi spre luminarea inimii mele, care luminându-se să izvorască pâraie de lacrimi cu dulceaţă în rugăciune curată, ca să se şteargă zapisul cel greu al păcatelor mele şi prin această puţină plângere să se stingă focul cel arzător".

                Sf. Simeon Noul Bogoslov:

                "Doamne şi Ziditorul tuturor, însuţi dă-mi mână de ajutor, curăţeşte-mi spurcăciunea sufletului meu şi-mi dă lacrimi de mântuire, lacrimi de dragoste, lacrimi de pocăinţă, lacrimi care curăţesc întinăciunea sufletului, şi fiind luminat de sus să Te văd pe Tine, Lumina lumii, Lumina ticăloşilor mei ochi".

                Scriitorul de cântări:

                "O, Hristoase, Împărate al tuturor, dă-mi lacrimi fierbinţi,  să-mi plâng sufletul pe care cu ticăloşie l-am pierdut. Dăruieşte-mi Hristoase, ca un îndurat, izvor de lacrimi, ca să plâng şi să spăl spurcăciunea cea din îndulciri şi curat să mă fac. Lacrimi dăruieşte-mi Hristoase, Dumnezeule, precum de demult femeii celei păcătoase…"

                … Şi alte stihuri asemenea acestora, care se află în Sfitele Scripturi.

                Cererea lacrimilor se cade să o facem cu stăruinţă şi din adâncul inimii, rugându-ne adesea Domnului, precum zice Sf. Isaac, să ne dea darul lacrimilor, care este cel mai mare dar şi le întrece pe toate. Dacă ne vom învrednici de el, vom ajunge la curăţenia cea sufletească, şi vom lua toate bunătăţile duhovniceşti.

                Sunt şi unii care, necâştigând deplin darul lacrimilor, le capătă pe acestea privind la tainele purtării de grijă a lui Dumnezeu cel iubitor de oameni, sau din cetirea Scripturilor şi a vieţilor sfinţilor, sau din singura rostire a rugăciunii lui Iisus, sau din rostirea altor rugăciuni făcute de sfinţi: unii din niscai tropare şi canoane, alţii din aducerea aminte de moarte şi de judecată, alţii din dorirea bunătăţilor viitoare  şi din multe alte feluri de pricini.

                Dacă cel ce, prin oarecare din aceste mijloace va afla lacrimi, se cade să petreacă întru aceea şi să ţină plângerea până ce se va duce. Pentru că au zis Părinţii, cel ce vrea să se izbăvească de păcate, tot prin plâns se va izbăvi de ele şi cel ce voieşte să nu agonisească păcate, tot prin plâns nu le va agonisi. Aceasta este calea pocăinţei şi roadele ei. Deci, pentru bântuiala ce se ridică împotriva noastră, se cade a plânge înaintea lui Dumnezeu, cerând ajutor şi degrabă vom afla odihnă, dacă ne vom ruga cu înţelegere.

                Sf. Simeon Noul Teolog numeşte faptele cele bune oştire, iar umilinţa şi plângerea împărat şi comandant, ca unele ce ne întăresc şi ne întrarmează şi ne învaţă lupta cu vrăjmaşul şi ne apără de cel potrivnic.

                Dacă vreodată se va întâmpla ca mintea să se îndeletnicească cu alte gânduri decât cu cele bune, sau cele potrivnice, de pildă cu cele ce le-am văzut sau auzit, de se vor afla în dragostea cea firească sau în scârbele cele nefolositoare şi de vom afla lacrimi întru acestea, se cade să le schimbe pe ele întru cele de folos, fie spre cuvântarea de slava lui Dumnezeu, fie spre mărturisire, fie spre moarte sau spre judecată şi muncă şi spre celelalte şi aşa să plângem. Că zice Scărarul: "Este lucru vrednic de laudă a schimba lacrimile din cele împotrivnice sau din cele fireşti în cele duhovniceşti". Când sufletul, cu darul lui Dumnezeu, singur, de la sine, se va umili şi va lăcrima, fără cugetarea sau osteneala  noastră, aceasta este cercetarea lui Dumnezeu, lacrimile sunt duhovniceşti şi se cade a le păzi pe ele ca lumina ochilor, până ce se vor duce. Că au mare putere spre nimicirea păcatelor şi a patimilor mai mult decât lacrimile făcute cu voinţa şi meşteşugirea noastră.

                Iar când, ca luare aminte, adică cu paza inimii, din darul lui Dumnezeu se va arăta lucrarea cea duhovnicească în rugăciune, încălzind şi înfierbântând inima, mângâind sufletul şi aprinzându-l negrăit spre dragostea de Dumnezeu şi de oameni, înveselind mintea  şi dând dulceaţă şi bucurie la cele dinlăuntru, atunci şi lacrimile curg singure, de la sine şi fără osteneală, singure izvorăsc mângâind sufletul cel necăjit, asemenea pruncului ce plânge în sine, iar spre cei ce râd zâmbeşte luminat. De aceste lacrimi, zice Scărarul, să ne învrednicească şi pe noi Domnul, pentru că noi cei ce am început de curând şi încă nu suntem iscusiţi, nu avem altă mângâiere mai bună decât aceasta. Iar când, cu darul lui Dumnezeu, se va înmulţi în noi această dăruire, atunci luptele se uşurează şi gândurile se liniştesc. Iar mintea, săturându-se şi veselindu-se de rugăciune ca de nişte hrană îndestulată, izvorăşte din inimă o nespusă dulceaţă, care cuprinde tot trupul şi toate mădularele, prefăcând durerea în dulceaţă.

                Aceasta este mângâierea care se naşte din plângere, precum zice Sf. Isaac, după cuvântul Domnului, după darul care este dat fiecăruia de la Dumnezeu şi omul se preface într-un chip care nu este din lumea aceasta. Lucrul acesta nu-l ştie decât numai acela care s-a dat pe sine din tot sufletul la această lucrare.

 

CUVÂNTUL 17

Despre paza lacrimilor

 

                Iar când Domnul ne va învrednici cu darul Său, să aflăm lacrimi, să plângem sau să ne rugăm curat, atunci trebuie cu tot dinadinsul să ne păzim de duhul mâniei şi de celelalte gânduri necuvioase. Căci se sileşte vrăjmaşul în acea vreme să ne tulbure şi dinlăuntru cu gândurile şi din afară meşteşugeşte tulburare, silindu-se să ne lupte şi să prihănească lucrul nostru. Căci zice Scărarul: "Când te vei ruga cu trezvie, îndată vei fi luptat spre mânie, căci aceasta este uneltirea vrăjmaşului nostru".

                De aceea zice, că toată fapta bună, dar mai ales rugăciunea să o facem cu multă simţire. De asemenea după rugăciune să ne ferim de tulburare şi de mânie, să fim mai buni şi să ne păzim de celelalte lucruri stricătoare de suflet, deoarece la cei ce au început de curând, nemânierea este legată de lacrimi ca cu un frâu. Şi de vom lăsa frâul şi nu-l vom ţine bine, îndată umblăm fără de rânduială.

                Tot aşa zice şi Nil Pustnicul: "Diavolul pizmuieşte foarte mult pe omul ce se roagă şi cu toată meşteşugirea se sileşte să-i zădărnicească aşezarea lui, neîncetând a-i tulbura mintea cu aducerea aminte şi a-i mişca gândurile spre lucruri, ridicând toate patimile trupului, doar le-ar putea împiedica de la alergarea cea bună şi de la călătoria spre Dumnezeu".

                Iar dacă vicleanul drac vede că nu poate opri, cu multele vicleşuguri, pe nevoitor de la rugăciune, slăbind puţin se răzbună asupra lui, fie aprinzându-l spre mânie şi stricându-i aşezarea cea bună dobândită prin rugăciune, fie întărâtându-l spre vreo altă patimă şi îi întunecă mintea. De aceea zice: "Dacă te-ai ruga cum se cuvine, aşteaptă pe cele ce nu se cuvin şi stai bărbăteşte păzindu-ţi roada ta, căci aşa s-a rânduit de la început: lucrează şi păzeşte! Ca nu cumva lucrând, să laşi nepăzită osteneala pe care ai făcut-o. Iar de nu vei face aşa, nimic nu vei folosi din rugăciune". Ce înseamnă a lucra şi a păzi, sfântul a luat-o din Scriptura cea veche care zice: "A făcut Dumnezeu pe Adam şi l-a pus în Rai să-l lucreze şi să-l păzească". Iar aici, Rai a numit rugăciunea, fericirea de gândurile necuvioase. Mai ales atunci se cade să ne păzim cuvintele, faptele şi simţirile cu multă atenţie, ca nu cumva din acestea să se ridice lupta asupra noastră. Iar dacă, fără voie, sufletul va cădea în gânduri, să alergăm cu rugăciunea spre Cel ce ne-a făcut pe noi şi El pe toate acelea le risipeşte. Nu este altă lucrare mai bună şi mai fără de grijă ca aceasta. Astfel întărindu-ne Dumnezeu vom păzi sufletele în frica Lui nelăsându-ne mintea risipită de slăbirea gândurilor, nici de veselia cea deşartă. Şi nici umilinţa nu o vom pierde din suflet pentru că gândul cel slab nu s-a întărit. Iar după lacrimi şi rugăciune să ne păzim întru aceeaşi bună aşezare.

 

CUVĂNTUL 18

Despre lepădarea şi negrija cea adevărată, adică omorârea despre toate

 

                Această minunată lucrare despre care am zis este astfel: trebuie lepădare de orice grijă, omorâre faţă de toate şi îndeletnicirea cu luare aminte numai pentru lucrarea lui Dumnezeu, precum au zis Părinţii cei mari care au cunoscut aceasta, cu luare aminte şi cu înţelepciune.

                Zice Marele Macarie: "Cel ce vrea să se apropie de Dumnezeu, să se îndeletnicească cu viaţa veşnică, să fie locaş al lui Hristos, să se învrednicească cu Duhul Sfânt şi să ia roada Duhului, iar poruncile Domnului să le împlinească curat şi fără prihană şi aşa să înceapă. Întâi să creadă cu adevărat Domnului, să se dea pe sine cu totul poruncilor Lui, să se lepede de lume şi de toate ale ei, pentru ca mintea să nu se mai îndeletnicească cu vreunul din lucrurile cele văzute, ci numai pe Domnul şi poruncile Lui să le aibă înaintea ochilor şi numai Lui să-i slujească şi să-i placă. Să petreacă întotdeauna în rugăciune, nădăjduind în cercetarea şi ajutorul lui Dumnezeu. Mintea să o aibă pururea la aceasta şi să se ostenească totdeauna la tot lucrul bun şi în toate poruncile Domnului cât va fi cu putinţă, chiar şi nevrând inima minţii". În alt loc zice: "Să ai viaţă tăcută, fără de grijă şi omorâtă despre toate. După ce vei fi agonisit acestea, abia atunci învaţă despre rugăciune şi luare aminte".

                Sf. Isaac zice către cei ce voiesc cu adevărat să petreacă în linişte şi să aibă mintea curată în rugăciune: "Depărtează-te de vederea lumii şi opreşte-te de vorbe şi nu primi des prieteni în chilia ta, în orice chip ar veni, afară numai de cei ce sunt de un obicei cu tine, de un suflet şi împreună tăinuitori şi teme-te de tulburarea sufletească. Ca să scapi de tulburarea cea fără voie, fereşte-te de întâlnirile cele nepotrivite. Căci dacă ne vom păzi de acestea şi ne vom depărta de ele, vom avea şi liniştea cea sufletească". Aceasta o spun cei ce au cunoscut din însăşi trăire proprie. Că după ce încetăm din multă vorbire, chiar dacă aceasta este bună, ne tulburăm cu cugetul şi fără de pricină, deoarece cele vorbite şi auzite stăruie în noi multă vreme şi fără să vrem noi. Căci vorbele cele spuse celor iubiţi, fac tulburare şi împuţinează foarte mult paza minţii şi învăţătura cea de taină.

                Iar în alt loc şi mai greu vorbeşte despre aceasta: "O, ce răutate este vederea şi vorbirea pentru cei ce petrec în liniştea cea adevărată! O, fraţilor! Precum mulţimea poleiului căzând pe mugurii pomilor îi usucă, tot aşa şi vorbele omeneşti, măcar că sunt mici de tot şi par a fi de folos, usucă florile faptelor bune, care au crescut de curând, prin lucrarea liniştii şi încă sunt tinere şi înconjoară pometul sufletului, cel sădit lângă izvoarele apelor pocăinţei. Şi precum mulţimea brumei, căzând peste cele crescute de curând le păleşte, aşa şi vorbele omeneşti, usucă rădăcina minţii noastre, care scoate verdeaţa faptelor bune". Deci, dacă vorba vatămă sufletul, chiar şi a celor ce se află în toată înfrânarea şi întru sporire, cu atât mai mult vederea şi grăirea cu cei proşti şi fără minte, ca să nu zic cu a mirenilor. Că precum un om de bun neam şi cinstit, când se îmbată uită de bunul său neam şi-şi necinsteşte dregătoria făcându-şi de râs cinstea sa prin vorbele spuse din cauza beţiei, tot aşa şi întreaga înţelepciune  a sufletului se tulbură de vederea şi de vorbele oamenilor, uită de păzirea sa, i se împuţinează întru pricepere păzirea şi voia lui şi se destramă întru el toată starea bunei sale aşezări. Iar dacă vorbirea şi risipirea gândurilor în puţină vreme aduce atâta pagubă celui ce se află în linişte – căci vederea şi auzirea sunt îndeajuns pentru tulburarea priceperii întru cele dumnezeieşti, prin răceala ce urmează din multa vedere şi auzire ce vom zice despre întâlnirile care se fac adesea şi cu îndelungare.

                Iar în alt loc zice: "Cel ce iubeşte vorbele lumii, acela se lipseşte de viaţă şi nu am ce zice pentru dânsul, decât a-l plânge cu suspinare nemângâiată, care umileşte inimile celor ce o aud". Şi iarăşi zice în alt loc: "O vedere mirenească poate da tărie patimilor, poate slăbi pe cel nevoitor şi poate schimba buna lui aşezare". De aceea călugărul să nu se amestece cu cele ce-l luptă pe el, ci să se depărteze de apropierea tuturor celor prin care este ispitită voia lui. Deci, când vine omul către Dumnezeu şi face aşezământ cu El, să se ferească de toate acestea: dregătorie mirenească nici să nu o vadă, nici să nu audă cuvânt de-al lor, sau despre dânşii. Şi multe alte asemenea acestora scrie acest sfânt şi alţi sfinţi. Şi aşa se crede adevărul neschimbat.

 

CUVÂNTUL 19

Că nu se cade înainte de vreme şi cu asemenea măsură a începe această lucrare

 

                Aceste bune şi binecuvântate lucruri se cade a le face cu socoteală, la vreme potrivită şi cu măsură, precum zice Marele Vasile: "În tot ceea ce faci, înainte de toate să ai dreapta socoteală, că fără de aceasta şi cele bune se prefac în cele rele, fiind făcute fără vreme şi fără măsură. Iar cel ce va aşeza vremea şi măsura cu dreaptă socoteală, minunat lucru va afla.

                ai Scărarul, luând cuvântul Scripturii, zice: "Vreme potrivită trebuie la tot lucrul care se află sub cer şi în toate cele pentru sfinţita noastră vieţuire, fiecărui lucru trebuindu-i vremea lui". Şi puţin mai departe adaugă: "Este vreme pentru linişte şi vreme pentru grăirea fără tulburare, vreme pentru rugăciune neîncetată şi vreme pentru slujire nefăţarnică. Ca nu cumva fiind înşelaţi de lăudăroasa nevoinţă, să căutăm mai înainte de vreme pe cele ale vremii, iar la vremea cea potrivită să nu le dobândim".

                Deoarece este vreme pentru a semăna ostenelile şi este vreme pentru a secera spicele odihnei a spus cu pildă în altă parte: "Nu-i fără rost ostaşului celui iscusit să nu se dea la lupta de sine şi este nevoie ca monahul, care nu a învăţat deprinderea patimilor sufleteşti să înceapă tăcerea, căci unul are nevoie sufleteşte iar altul trupeşte. Puţini sunt acei care petrec în liniştea cea adevărată şi anume aceia care au primit mângâierea cea dumnezeiască a înştiinţării ostenelilor şi ajutorul luptelor".

                Marele Varsanufie a zis fratelui care cetise la Pateric: "Dator este cel ce voieşte cu adevărat să se mântuiască, mai întâi să rabde împreună cu oamenii ocări, necinste şi celelalte, asemenea Domnului şi apoi să meargă la liniştea cea desăvârşită". Ce este urcarea pe cruce, adică omorârea despre toate? Răspuns-a bătrânul: "Bine au zis Părinţii şi într-alt fel nu este". Şi către altul a zis: "Liniştea, înainte de cunoaşterea de sine este să te afli în smerenia cea adevărată". Şi iarăşi a zis: "De vei îndrăzni să treci peste măsura ta, vei pierde şi pe cele ce le ai. Ţine calea cea de mijloc luând aminte la voia lui Dumnezeu". Că de va voi cineva mai înainte de vreme să petreacă fără de grijă, vrăjmaşul cel de obşte îi aduce lui atâta tulburare şi neodihnă, încât îl face să zică: "Mai bine era să nu mă fi născut!"

                Se întâmplă lucrul acesta, zice sfântul, deoarece multe înşelăciuni urmează acestora, după cuvântul lui Grigorie Sinaitul. Că mulţi în tăcerea cea neiscusită au fost înşelaţi de demult şi acum şi după multe osteneli. Iar noilor începători, care se dedau la tăcerea cea cu nepricepere, li se întâmplă şi ocară şi râs. Deoarece aducerea aminte de Dumnezeu adică rugăciunea minţii este mai înaltă decât toate lucrările şi cap al faptelor bune, fiind ea dragoste de Dumnezeu. Iar cel ce vrea, fără de ruşine şi cu îndrăzneală, să vie la Dumnezeu şi să vorbească cu El întru sine, lesne este omorât de draci, ca unul ce este îndrăzneţ şi nebăgător de seamă, căutând mai mult să ajungă la vrednicie mai înainte de vreme. Căci numai cei puternici şi desăvârşiţi se pot lupta deosebi cu dracii şi pot arunca cu tărie asupra lor sabia, scapă de moarte alergând cu bună cuviinţă şi cu temere, ferindu-se de lupte şi neîndrăznind a se lupta mai înainte de vreme.

                Auzind noi acestea, se cade a ne păzi şi a nu îndrăzni înainte de vreme la cele înalte, ca să nu ne vătămăm şi să nu ne pierdem sufletul, ci să petrecem în vremea care se cuvine şi cu măsura cea de mijloc, ceea ce, precum se vede, este mai uşor.

                Sfânta Scriptură mărturiseşte că nu este spre cădere calea cea de mijloc şi că întâi trebuie a ne deprinde împreună cu alţii. Iar cele de mijloc însemnează a petrece în tăcere cu unul sau cu doi fraţi. Precum porunceşte şi Scărarul ca cei ce voiesc să slujească de-a pururi lui Hristos, să-şi aleagă locul, felul de petrecere şi şederea potrivit cu firea lor. Şi trei aşezământuri zice că are viaţa călugărească: starea cea bărbătească sau singuratică adică sihăstrească, petrecerea în linişte cu unul sau cu doi şi viaţa de obşte. Şi adunând din Scriptură zice: "Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga, ci mergi pe calea cea împărătească". Căci pentru pricinile zise mai înainte, calea de mijloc, adică petrecerea în linişte cu unul sau cu doi, multora a fost foarte lesnicioasă. Iar unul singur fiind, de va cădea în trândăvie sau în deznădăjduire sau în somn, nu are om care să-l ridice pe dânsul. Şi însuşi cuvântul Domnului adăugând, zice: "Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor". Şi în alt loc zice Scriptura : "Bine este a fi doi, mai mult decât unul, adică bine este cu Tatăl, cu Fiul şi cu lucrarea Sfântului Duh a se lupta împotriva celor ce s-au întâmplat mai înainte în lume". Şi după puţin zice: "Cei ce se pot sui din linişte ca dintr-un iad la cer, acelora nu li se potriveşte deloc viaţa de obşte, având îndreptători pe cei ce îi îndreptează, şi cei neiscusiţi, iarăşi, nu trebuie să petreacă în tulburările şi smintelile vieţii de obşte. Iar cei ce sunt biruiţi de patimile cele sufleteşti, au poruncit Părinţii, ca nici să ne se atingă de linişte şi mai ales de cea de unul singur". Iar patimile sufleteşti sunt acestea: slava deşartă, părerea de sine, vicleşugul şi celelalte asemenea. Cel ce pătimeşte de acestea şi se retrage în linişte, este asemenea celui ce sare din corabie pe o scândură, părându-i-se că a ajuns la uscat fără osteneală. Iar cei ce se luptă cu lutul, adică cu patimile trupeşti, se pot linişti, dar nu la întâmplare, ci  numai la vreme potrivită şi nu singuri ci dacă au povăţuitor, căci la linişte osebită trebuie tărie îngerească. Apoi amintind de unele patimi sufleteşti, zice: "Cei ce sunt luptaţi de acestea să nu îndrăznească a vedea nici urma liniştii, ca nu cumva să pătimească ieşirea din minţi". Vedem din Sfintele Scripturi, că mulţi din sfinţii şi minunaţii Părinţi aşa au învăţat şi aşa au făcut ei înşişi. Mai mult decât toţi, Sf. Isaac a fericit liniştea, iar Marele Arsenie a fost desăvârşit petrecător al liniştii. Dar şi el a avut pe cei ce-i slujeau lui şi ucenici. Tot aşa şi Nil Sinaitul şi Daniil Schiteanul au avut ucenici şi mulţi alţii, precum mărturisesc scrierile despre dânşii. Şi pretutindeni aflăm în sfintele scrieri că este lăudată petrecerea în linişte cu unul sau cu doi, precum şi singur, am văzut în Sfântului Munte al Athosului şi în părţile împărătescului oraş al Constantinopolului şi prin multe alte părţi sunt petreceri ca acestea. Oriunde vei afla vreun bătrân duhovnic, acela întotdeauna are un ucenic sau doi şi la nevoie pe al treilea. Şi de petrece cineva în linişte, la vreme de nevoie venind se luminează de vorbele cele duhovniceşti. Iar noi, cei ce am început de curând şi suntem nepricepuţi, să ne învăţăm unul pe altul şi să ne întărim precum este scris: "Frate pe frate ajutând, se face tare ca o cetate". Apoi avem învăţători neînşelători Scripturile cele insuflate de Dumnezeu, de aceea nouă ni se pare că este mai lesne să petrecem în lucrul lui Dumnezeu cu fraţi credincioşi de acelaşi gând, cu unul sau cu doi şi să învăţăm voia lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi.

                Dacă va ajuta Dumnezeu pe cineva să înţeleagă mai mult, frate pe frate să întărească, să se ajute unul pe altul şi pe cel luptat de draci şi supărat de patimi, precum ne învaţă Sf. Efrem. Aşa, cu darul lui Dumnezeu, să ne îndreptăm spre lucrurile cele bune, iar mai presus de toate să ne întărim cu rugăciunea.

                Iar când vom voi să zidim locaşul liniştii, să avem înştiinţare de la Dumnezeu care ne duce la lucrurile cele desăvârşite, precum zice Scărarul, adică şederea cu răbdare, ca nu cumva după punerea aşezământului, să fim de râs vrăjmaşilor şi poticnire celorlalţi lucrători, ci să stăruim în lucrul domnului nostru Iisus Hristos cu rugăciunile Prea Curatei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare şi ale tuturor sfinţilor, care au strălucit în faptele cele bune.

                Să ştim şi acest lucru, că alegem să vieţuim în linişte nu ca să facem pravilă multă, precum învaţă Sf. Isaac, deoarece se ştie că viaţa de obşte cu mai mulţi este mai prielnică la aceasta, ci ca să ne depărtăm de tulburările şi de gâlcevile cele nefolositoare şi celelalte lucruri neplăcute lui Dumnezeu. Şi ca să petrecem în poruncile lui Dumnezeu, agonisindu-ne cele de trebuinţă prin ostenelile noastre, sau primind puţină milostenie, de unde va socoti bunătatea lui Dumnezeu. Iar de cele netrebuincioase ferindu-ne cu tot chipul, fugind ca de un venin aducător de moarte de gâlcevile, de vrajbele şi de tulburările ce se fac pentru dobândirea celor trupeşti. Şi făcând cele plăcute lui Dumnezeu, adică: rugăciune, cântare, citire de învăţătură duhovnicească şi lucrare cu mâinile sau şi alte lucrări de vor fi, pe acestea să le aducem lui Dumnezeu cu putere în omul cel dinlăuntru şi aşa întru toate cele bune să dăm slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, lui Dumnezeu cel unul, care este în trei feţe, acum şi pururea şi-n vecii vecilor, AMIN!

                Am scris acestea eu nepriceputul, pe măsura proastei mele înţelegeri, spre aducerea aminte, mie şi celor asemenea mie, care sunt în rânduiala celor ce învaţă, de vor vrea. Şi precum şi la început am zis, nu de la mine le-am scris, ci de la Sfinţii Părinţi cei purtători de duh, care au fost luminaţi întru cunoştinţă. Că toate care sunt aici, nu sunt fără mărturia Dumnezeieştilor Scripturi.

                Iar de se va găsi întru acestea ceva neplăcut lui Dumnezeu şi nefolositor sufletului, din pricina necunoştinţei mele – ceea ce însă să nu fie – mă rog de iertăciune. Sau de va înţelege cineva mai mult sau mai de folos, acela să facă aşa şi eu mă bucur pentru aceasta. Iar cel ce va afla vreun folos din acestea, să se roage pentru mine păcătosul, ca să aflu milă înaintea Domnului.

 

AL ACELUIAŞI NIL

AŞEZĂMÂNT UCENICILOR SĂI

 

                Cu toată lucrarea Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos şi cu sporirea Prea Curatei Maicii Sale, am scris scriptură de folos sufletesc pentru mine şi pentru fraţii mei, cei de-a pururea întru Domnul, care sunt de un obicei cu mine. Că aşa vă numesc eu pe voi fraţi, iar nu ucenici, că unul ne este nouă învăţător, Domnul nostru Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, cel ce ne-a dat nouă Sfintele Scripturi şi Sfinţii Apostoli şi Preacuvioşii Părinţi, cei ce învaţă spre mântuirea neamului omenesc, pentru că toţi aceştia , ei mai întâi au făcut cele bune şi apoi au învăţat şi pe alţii.

                Ci eu sunt lucrător al nici unei fapte bune, ci numai grăiesc Dumnezeieştile Scripturi celor care le primesc şi vor să se mântuiască. Şi fiindcă Scriptura grăieşte că nemernici şi muritori suntem aici iar după moarte este viaţa cea veşnică: fie odihnă, fie muncă, precum va răsplăti Dumnezeu fiecăruia după lucrurile sale de aceea şi noi aici se cade să ne grijim de viaţa cea de după moarte, şi de aceea şi eu am lăsat scriere întru Dumnezeu fraţilor mei pentru mântuirea mea şi a tuturor celor ce voiesc, sfătuind către cele mai bune şi păzire de nebăgarea de seamă şi de viaţa rea, de oamenii cei ce rău înţeleg cele trupeşti şi de poruncile cele deşarte, care au venit de la vrăjmaşul nostru cel de obşte şi din lenea noastră.

                Deci, în chip cuviincios, am socotit că la început să scrie cele despre credinţă.

                Cred întru unul Dumnezeu, Cel în Treime slăvit, în Tatăl, în Fiul şi în Duhul Sfânt, în cea de o fiinţă şi nedespărţită. De asemenea despre întruparea fiului lui Dumnezeu cred că El este Dumnezeu desăvârşit, aceasta o mărturisesc, precum şi celelalte mărturisiri ale dreptei credinţe, toate le primesc şi le mărturisesc din tot sufletul.

                Asemenea şi pe Stăpâna mea, de Dumnezeu Născătoarea, Preasfânta, Preacurata, cu multă credinţă şi dragoste o mărturisesc, o primesc şi o proslăvesc şi mă unesc cu bun darul lui Hristos.

                Cu tot sufletul alerg la Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică şi primesc toate învăţăturile pe care ni le-a lăsat Domnul şi Sf. Apostoli şi Sf. Părinţi, cele a toată lumea şapte Soboare şi cele de pe alocuri şi a celorlalţi Sfinţi Părinţi şi pe care le-a primit Sfânta Biserică şi predându-ni-le nouă ne-a poruncit pentru dreapta credinţă şi pentru aşezământ. Pe toate acestea le primesc şi le cinstesc cu multă dragoste, iar învăţăturile şi poruncile ereticeşti ale dascălilor celor mincinoşi pe toate le afurisesc, eu şi cei împreună cu mine şi toţi ereticii să ne fie nouă streini.

                ai fiindcă mulţi fraţi buni şi evlavioşi vin la mine voind să vieţuiască, şi eu mă lepăd de mulţi, pentru că sunt om păcătos şi neînţelept, neputincios şi cu sufletul şi cu trupul şi întorcându-se aceia de la mine nu mă lasă să mă odihnesc, nici nu contenesc să mă supere şi pentru aceasta ne fac nouă tulburări, de aceea zic, socotind că aceasta este voia lui Dumnezeu, am hotărât ca acei care vin la noi, să primească şi să păzească poruncile lui Dumnezeu, iar nu să răspundă împotrivă, îndreptăţindu-se cu păcat şi grăind, că acum nu mai este cu putinţă a trăi după sfintele rânduieli şi nici a urma sfinţilor Părinţi. Chiar dacă noi suntem neputincioşi, totuşi trebuie să ne asemănăm şi să urmăm pururea pomeniţilor şi fericiţilor Părinţi deşi nu putem ajunge la măsura lor. Iar dacă cineva nu voieşte să facă aşa, să nu mă mai supere pe mine ticălosul, pentru că pe unii ca aceştia eu îi trimit fără folos, precum am zis şi mai înainte, deoarece aceştia nu vin cu dor de Mântuire ci ca să mă silească zadarnic. Iar cei ce trăiesc la noi şi nu se sârguiesc să păzească acestea şi nici nu ascultă cuvântul nostru pe care li-l grăiesc din Sfintele Scripturi, unora ca acestora n-am ce să le spun, pentru că au rânduială de sine şi nevinovat sunt eu de dânşii.

                Dacă însă voiesc să vieţuiască după Rânduială, îi primesc cu bucurie ai le grăiesc lor cuvântul lui Dumnezeu, deşi eu însumi nu-l fac, şi aşa poate, cu darul cel bun al lui Hristos şi cu rugăciunile celor ce se folosesc mă voi învrednici şi eu de cele zise în dumnezeiasca scriere a Scării: "Fiind ei ticăloşi şi afundaţi în păcate, învăţau pe cei ce petreceau cu dânşii cele pentru mântuire ca să nu se afunde şi ei în această tină. Şi pentru aceştia care s-au mântuit, i-a izbăvit Dumnezeu şi pe aceia din tină". Şi iarăşi: "Nu voiesc să fiu judecător aspru al celor ce învaţă cu cuvântul şi sunt mai lenevoşi în lucrare că de multe ori lipsirea Lucrului a împlinit-o folosul cuvântului".

                Sau precum învaţă Sf. Maxim: "Mulţi suntem cei ce grăim dar puţini cei ce facem însă este o datorie: cuvântul lui Dumnezeu să nu-l tăinuiască nimeni, cu a sa nebăgare de seamă, ci, mărturisindu-ne neputinţa, să nu ascundem adevărul lui Dumnezeu, ca nu cumva să ne facem vinovaţi de călcarea poruncilor, prin greşita tâlcuire a Cuvântului lui Dumnezeu".

                De aceea, cercetând Dumnezeieştile Scripturi, poruncim celor ce vin la noi şi au nevoie de ele – ci mai degrabă nu noi poruncim ci fericiţii Părinţi, din dumnezeieştile Scripturi – le poruncim zic, să se sârguiască cu multă atenţie să le păzească pe acestea căci aşa voim şi păzim şi noi. Iar dacă cineva din fraţi, din lenevire şi nebăgare de seamă va cădea din cele poruncite lui în oarecare păcate, să se mărturisească celui mai mare şi acela va îndrepta greşeala după cuviinţă. Fie că se întâmplă greşeala în chilie, fie afară undeva, prin mărturisire se face multă îndreptare. Însă trebuie să aibă multă grijă pentru ca mai vârtos să păzească cele poruncite. Multora le vine greu să-şi taie voia după Dumnezeu şi fiecare din ei îşi are cu prisosinţă rânduiala proprie de sine. Pe aceştia zice dumnezeiasca Scriptură, că e mai bine a-i izgoni decât a-i lăsa să-şi facă voia lor, că cel ce a izgonit adesea a făcut mai smerit pe cel izgonit, silindu-şi să-şi taie voia sa, iar cel ce a socotit iubire de oameni făcând pogorământ faţă de aceştia, i-a făcut ca să-i blesteme în vremea sfârşitului lor.

                Şi acest lucru l-au poruncit sfinţii Părinţi cu hotărâre şi anume ca cele de trebuinţă pentru slujba Domnului şi a Prea Curatei Sale Maici, precum şi cele pentru hrana zilnică şi celelalte lucruri de nevoie, să le agonisim din osteneala mâinilor noastre, căci zice Apostolul: "Cel ce nu lucrează, nici să nu mănânce". Petrecerea şi lucrarea noastră să se rânduiască în lucrurile care se pot face sub acoperământ sau dacă este nevoie şi afară. A ara cu plugul sau a face şi alte osteneli grele în viaţa de obşte este lucru lăudat de dumnezeieştile Scripturi, dar este de ocară pentru cei ce trăiesc în singurătate. Şi dacă din pricina neputinţei voastre şi a altor pricini binecuvântate nu ne vom putea îndestula trebuinţele numai prin lucrarea noastră, atunci să luăm puţină milostenie de la iubitorii de Hristos, pentru cele de trebuinţă şi nu de prisos.

                Agoniselile făcute cu silnicie din osteneli străine nu sunt de folos cu nici un chip. Căci, cum am putea păzi noi poruncile Domnului având acestea? Cel ce vrea să se judece cu tine să-ţi ia haina, dă-i cămaşa încă. Deci, fiind noi pătimaşi şi neputincioşi, să fugim de toate acestea ca de un venin purtător de moarte şi să le izgonim. La cumpărarea celor ce sunt de trebuinţă şi la vânzarea rucodeliei să nu păgubim pe fratele nostru, ci mai degrabă noi înşine să suferim pagubă. Tot aşa, pe cei ce lucrează la noi, de se va întâmpla să fie mireni, să nu-i lipsim de preţul cu care ne-am tocmit, ci mai degrabă să dăm cu blagoslovenie şi să-i slobozim în pace.

                "De prisos, peste trebuinţă, nu ni se cade să avem, ci să dăm celor ce ne cer, iar de la cei pe care i-am împrumutat, să nu cerem înapoi, aceasta a fost poruncită pentru cei vicleni", grăieşte Marele Vasilie, iar "cel ce nu are de prisos întru cele de nevoie nu este dator a face milostenie, căci dacă zice "nu am" nu a minţit", grăieşte Marele Varsanufie. Este limpede deci: "Călugărul care nu poate face milostenie, poate zice cu faţa descoperită: <<Iată, noi am lăsat toate şi am urmat Ţie!>>" zice Isaac Sirul. Căci neagoniseala este mai înaltă decât dăruirea. Ci milostenia călugărului este de a ajuta pe fratele cu cuvântul la vreme de nevoie şi a-l mângâia, în scârbă, cu pricepere duhovnicească, dar şi aceasta numai cei ce pot să o facă.

                Cei începători să rabde însă necazurile, nedreptatea şi ocările. Aceasta  este milostenia sufletească şi ea este cu atât mai mare, cu cât sufletul este mai presus decât trupul, grăieşte Sf. Dorotei.

                De va veni vreun străin, să-l odihnim pe cât ne stă în putinţa şi de este nevoie să-i dăm hrană şi aşa să-l slobozim.

                Iar din locaşurile noastre să nu plecăm oricum, la întâmplare, cu numai la mare nevoie, că fără rost şi fără binecuvântare nu se cade să ieşim din chilia noastră.

                După porunca marelui Vasile, egumenul să rânduiască ascultarea cuvenită fraţilor, de asemenea şi învoirea de plecare, la vreme de nevoie, iar cel trimis să nu lepede ascultarea cea întru Domnul şi nici să nu socotească slujba ca prilej de nepăsare, ci să se întărească cu frica de Dumnezeu şi cu multă răbdare ca să fie de folos şi lui însuşi şi celor dimpreună cu dânsul.

                Toate cele pe care le-am scris voiesc să se împlinească atât în timpul vieţii mele, cât şi după moarte. Să le împlinim întocmai, dacă sunt plăcute lui Dumnezeu şi spre folosul sufletelor. Dacă nu, să facem numai ceea ce este de folos pentru suflet şi bine plăcut lui Dumnezeu.

                Despre înfrumuseţarea Bisericii, scrie Sf. Ioan Gură de Aur: "Dacă cineva doreşte să aducă Bisericii vase de argint sau altă oarecare podoabă sfătuieşte-l să le împartă săracilor, căci nimeni nu a fost osândit pentru că nu a înfrumuseţat o Biserică" şi tot aşa grăiesc şi alţi sfinţi.

                Preacuvioasa şi Marea Muceniţă Evghenia nu a primit vasele de argint ce i se aduseseră, zicând că nu i se cade călugărului să aibă agoniseală de argint. De aceea şi noi să nu avem nicidecum vase de argint sau de aur, afară de Sfintele Vase. Tot aşa şi despre celelalte podoabe de prisos, nu se cade a le avea, ci numai cele ce sunt pentru nevoile Bisericii.

                Marele Pahomie, nici clădirea Bisericii nu voia să fie înfrumuseţată, pentru că fiind zidită Biserica Mănăstirii din Moshu şi având ea stâlpi frumoşi de cărămidă, a socotit că nu e bine să se mire de lucruri făcute de mâini omeneşti şi să se mândrească cu frumuseţea clădirilor. Deci. legând funii de stâlpi, a poruncit fraţilor să tragă cu toată puterea, până când stâlpii s-au înclinat şi nu mai erau frumoşi, ca nu cumva, zicea el, din cauza laudelor meşteşugului să alunece mintea şi să fie prinsă de cursele diavolului. Deci, dacă Marele Pahomie a grăit şi a făcut aşa, cu atât mai mult ni se cade nouă să ne păzim de unele ca aceste lucruri fiind noi neputincioşi şi pătimaşi şi alunecoşi cu mintea.

                În privinţa mâncării şi a băuturii, să se urmeze împotriva voii trupului şi spre îndrumarea sufletului, fugind de preasăturare şi de dulceţi. Să nu luăm cu îndestulare din nici un fel de băutură. Cei sănătoşi şi tineri să-şi ostenească trupul cu post, cu sete şi cu nevoinţă de putere, iar cei bătrâni şi neputincioşi să se odihnească puţin.

                În chiliile noastre să nu avem vase şi lucruri de mult preţ şi înfrumuseţare. De asemenea şi clădirea chiliilor şi celelalte lucruri ale locaşurilor noastre, toate să fie nu de mult preţ şi neînfrumuseţate, precum grăieşte marele Vasile: "să fie lucruri care se găsesc pretutindeni şi sunt lesne de cumpărat".

                Femei în schit la noi să nu fie, ci neamul femeiesc, chiar şi din cele necuvântătoare, este oprit a-l folosi la vreo slujbă şi să ne păzim de feţele cele netede cu chip femeiesc.

 

DUMNEZEULUI NOSTRU SLAVĂ AMIN!

 

                Răspunzând aşadar, pe cât ne-a fost cu putinţă, celor ce pătimesc de îndoială şi se împotrivesc, fie cu cele de-a dreapta, fie cu cele de-a stânga, să trecem şi la cele nedesăvârşite, plecând de la cuvântul Evangheliei care zice: "Doamne, au nu am semănat sămânţă bună? Cum de a crescut neghină?!" Căci este cu putinţă să fie furat binele cu cele rele, aşa cum în această sfinţită lucrare a minţii se împleteşte înşelătura ca volbura de copaci. Iar aceasta se întâmplă din părere de sine a cărei tămăduire este smerenia, cercetarea Scripturilor şi sfătuirea duhovnicească, iar nu fuga de deprinderea cu lucrarea minţii.

                Sfântul Grigorie Sinaitul zice că nu trebuie să ne temem sau să ne îndoim de a chema pe Dumnezeu, chiar dacă unii s-au ale cu vătămare de minte, deoarece au pătimit aceasta din nepricepere şi din înălţarea minţii. Iar pricină a înălţării este postul fără socoteală şi fără măsură, precum şi viaţa de sine. Surpând prima pricină, zice acest sfânt: "De aceea cel ce petrece în linişte este dator să ţină neabătut calea împărătească. Ca cel ce începe fără măsură degrabă ajunge la părerea de sine, căreia îi este prielnică înşelăciunea". Iar pe cea de-a două o taie zicând: "Numai cei puternici şi desăvârşiţi se pot lupta cu dracii şi pot scoate sabia împotriva lor, adică cuvântul lui Dumnezeu". Iar chipul şi lucrul înşelăciunii este unirea cu vrăjmaşul, cu partea poftitoare cea dinlăuntrul mijlocului, vrăjmaşul imită pe cele duhovniceşti, în locul căldurii duhovniceşti aduce înfierbântarea sa, în locul bucuriei veselie fără de rost şi dulceaţă spurcată, silindu-se să ne facă să socotim înşelăciunea sa drept lucrare a harului. Ci vremea, simţirea şi iscusinţa l-au vădit pe dânsul. Iar cea de-a două ferire învaţă zicând: "Dacă petreci în tăcere, cu nici un chip să nu primeşti tot ce ai vedea cu simţirea sau cu mintea înlăuntru sau în afară, fie chiar al lui Hristos, fie înger sau al vreunui sfânt, fie lumină, fie foc sau altceva". Şi aici vine împiedicătorul şi arată lucrarea minţii drept pricină a înşelăciunii părându-i-se că aceasta nu se amestecă cu cântarea cea din afară. Dar să fie spre încredinţarea tuturor că, deşi înşelăciunea are putere să se furişeze în rugăciune sau în cântare, aceasta se întâmplă din neiscusinţa ostenitorului, zice Sf. Ioan Scărarul.

                Să vedem, să cercetăm şi să măsurăm deci, care este îndulcirea ce ne vine în cântare de la dracul curviei şi care din cuvintele duhovniceşti şi din darul şi puterile ce se află întru dânsele.

                Când te rogi sau cânţi, păzeşte căldura care vine ca nu cumva să fie amestecată cu doftoria cea amară. Ia seama că această înşelăciune se apropie şi de cei ce cântă şi de cei ce învaţă rugăciunea. Fiindcă cei ce nu ştiu lucrarea minţii şi se grijesc numai ca să ispăşească pravila cântării şi nu iau aminte la înfierbântarea poftei şi la gândurile rele, şi-şi dau seama când se înfierbântă partea poftitoare şi se îndulceşte cu patima şi cu împărtăşirea vrăjmaşului şi nici nu ştiu cum să scape de această. Ci se întâmplă cum zice Scriptura: "Aud luptele şi primesc răni dar nu ştiu cine sunt cei ce-i luptă pre dânşii şi pentru ce îi războiesc, deşi pe spatele lor şi mai ales pe feţele lor lucrează păcătoşii fărădelegea". Din aceasta cunoscând deci că, nu lucrarea minţii este pricina înşelăciunii, ci numai începerea de unul singur şi înşelarea minţii noastre, să nu fugim de aceasta, care nu numai că nu ne aduce înşelăciune ci dimpotrivă ne deschide ochii minţii noastre, ca să putem vedea şi cunoaşte înşelăciunea. Căci pe aceasta în veci nu o va putea cunoaşte cineva, fie el şi mare pustnic şi trăitor în tăcere, dacă nu va învăţa această sfinţită lucrare a minţii. Bine este dacă lucrătorii înţeleg şi acest lucru.

                De se va înfierbânta căldura de la mijloc, singură de sine, fără gânduri de curvie, ajungând la inimă, să nu ne înspăimântăm de aceasta şi nici să nu slăbim cu sufletul, ci numai cu voia şi cu mintea să ne întoarcem la ea, ca şi cum ar trebui să o respingem, deoarece şi pe aceasta de o va primi cineva şi o va socoti că este dar, se înşeală. Singura lucrare neînşelată pentru cei ce au început de curând rugăciunea, este a o începe cu mintea în inimă şi în inimă a o sfârşi, încât să se acopere mintea în adâncul inimii, iar nu în partea poftitoare, precum zice sfinţitul Patriarh Calist.

                Mai mult decât orice se cade a înţelege de la început că luarea aminte, atenţia, în vremea rugăciunii să nu fie la jumătatea inimii, nici în mijlocul inimii, ci deasupra inimii să vegheze mintea.

                Iar pricina acestui lucru, precum s-a cunoscut din cercare, aceasta este: dacă în timpul rugăciunii, mintea se va uita drept la jumătatea inimii, apoi vrând-nevrând, uneori, se atinge de căldura poftei, ca şi cum s-ar apropia de mijloc. Şi chiar de-şi va da seama de aceasta şi se va întoarce de la dânsa, multă tulburare va avea din pricina neiscusinţii luării aminte. Iar de va îndrăzni cineva să ia aminte în josul inimii, mintea acestuia, lăsându-se toată prin mijloc şi acolo uitându-se în adâncul inimii şi făcând rugăciunea, preacurvie face în inima sa, aprinzându-şi mădularele cu dulceaţa poftei curveşti şi de bună voie dând loc vrăjmaşului înlăuntrul său. De care înşelăciune, mulţi amăgindu-se în vremile de acum şi pătimind cele ce au pătimit, s-au lăsat de lucrarea minţii zicând că aceasta este numai pentru cei sfinţi şi nepătimaşi. Astfel s-au poticnit şi pe sine şi pe cei ce au vrut să încerce această luare aminte, ei cărora mai de folos le-ar fi fost să-şi lege o piatră de gât şi să se înece, decât să se smintească pe sine şi pe mulţi alţi lucrători; fiindcă nu şi-au mărturisit necunoştinţa, pentru că au început singuri şi cu îndrăzneală, ba şi pe alţii au învăţat, zicând că toţi care vor veni la această lucrare, vor pătimi ceea ce au pătimit ei, ceea ce să nu fie.

                Deci se cade a umbri inima cu mintea de deasupra, privind necontenit în adâncul inimii şi aşa a face rugăciunea. Căci, precum zice Scriptura, acesta este mijlocul inimii şi nu partea cea dinspre piept. Pe acest mijloc şezând inima ca un împărat pe tron, poate întoarce înapoi căldura poftei. Iar mai vârtos uitându-se de la acea înălţime, poate pe toţi pruncii babiloneni, care se târăsc jos înaintea sa, pe unii să-i întoarcă, pe alţii să-i gonească, iar pe alţii să-i ucidă lovindu-i de piatra care este Hristos.

                Despre această rugăciune scurtă şi de cinci cuvinte, după glasul Apostolului, care este: Doamne(1) Iisuse(2) Hristoase(3) Fiul lui Dumnezeu(4) Miluieşte-mă(5), a scris cel dintâi Sf, Isihie două sute de capete, arătând în ele despre păzirea minţii şi despre această rugăciune a lui Iisus. De asemenea Sf. Ioan Gură de Aur, Ignatie, Fotie şi Calist, care au fost patriarhi ai cetăţii Constantinopolului, fiecare deosebit, cu toată înţelepciunea, aşezând cărţi întregi numai despre această scurtă rugăciune şi luare aminte.

                Sf. Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, care însuşi a scris în cartea sa sfântă şase capete, porunceşte celor duhovniceşti şi mirenilor să lucreze această sfinţită rugăciune, ca o suflate cu mintea şi cu buzele. Apoi Sf. Nil pustnicul, Ioan Scărarul, Filotei Sinaitul, Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog, Nichita Stitat, Diadoh, Petru Damaschin, Grigorie Sinaitul, Varsanufie, Filimon, Isaac Sirul şi după dânşii, acest Nil de la Sorska.

                Aceştia toţi şi mulţi alţii au aşezat multe cuvinte pentru această sfinţită lucrare a minţii, ca unii care, văzând adâncimea ei, cu anevoie de ajuns, s-au nevoit unul după altul să ne arate mai limpede călătoria ei. Căci nu este lesne de cunoscut această lucrare, cum este cântarea cea din afară, nu numai mirenilor şi nici călugărilor.

 

 

DUMNEZEULUI NOSTRU SLAVĂ ÎN VECI

AMIN!