O alt

 

 

O altã minune a

Sfântului Nectarie Taumaturgul

 

 

Mari sunt minunile Sfinţilor! Când ne ajută în viaţă de zi cu zi, în caz de boala, de mare necaz, mare este bucuria noastră când le simţim ajutorul. Dar când salvează o viaţă care abia atârnă de un fir de păr, atunci minunea ne lasă fără cuvinte în faţa puterii extraordinare a Sfinţilor şi a dragostei lor. Că ce lucru bun am făcut vreodata, ca să ne ajute? Sau cât am reuşit noi, în plin secol XXI, să mai ţinem mintea la Hristos? Sau cât ne-am mai rugat, ca să merităm un pic de milă? Cu adevărat, nimic din toate astea n-am făcut, însă cu atât mai mare este mila Lui Dumnezeu, că îngăduie Sfinţilor Lui să ne ajute la vreme de mare primejdie, chiar când nevrednicia noastră întrece orice închipuire.

Noi suntem un grup de tineri care au fost furaţi de valul modern. Ne plăceau distracţiile, călătoriile şi multele păcăte. A.V., despre care povestim, este absolvent de Teologie, dar munca asiduă de birou i-a furat gândul cel bun. La fel eram şi noi, ceilalţi. Dar Domnul a hotărât că ar fi bine să ne întoarcem de la rătăcirile noastre şi să mergem către El. Nici unul dintre noi nu are peste 30 de ani.

Într-o zi de toamna a anului 2006, A.V. se întorcea cu familia de la bunici. În faţă, cei doi părinţi erau mulţumiţi de cum decurseseră lucrurile în ziua respectivă. Fuseseră la un parastas al bunicii şi se întorceau acasă. De fapt, clipa ce părea liniştită a fost tragică. Ca în majoritatea cazurilor de accidente de maşină, totul s-a petrecut într-o secundă.

Am fost cu toţii socaţi de vestea care a venit într-o duminică. În Dacia cu care circulau părinţii a intrat un BMW care avea 140 de km la oră. Din Dacie n-a mai rămas nimic, şi aproape nici din A, prietenul nostru. BMW-ul a intrat exact în uşa unde era el. Nimeni din BMW n-a păţit nimic. În schimb, toată familia din Dacie a ajuns la Spitalul din Focşani, la terapie intensivă. Dintre toţi, A. era cel mai rău: hemoragie internă, bazinul fracturat, plămânii distruşi, coaste şi clavicula dreaptă fracturată, un picior rupt în mai multe locuri şi diagnostice complicate.

Vestea ne-a izbit pe noi toţi, cei apropiaţi. Am reacţionat la veste prin tăcere şi şoc. S-a dat şi un diagnostic atunci, pe loc: nu va reuşi să prindă ziua următoare. Din disperare şi frică, cei din familie care abia au reuşit să hotarasca ceva: trebuie mutat la Urgente la Bucuresti. Medicii au spus ca din cauza plămânilor zdrobiţi şi a bazinului dublu fracturat, această variantă este foarte riscantă. S-a încercat iniţial transportarea lui cu un elicopter SMURD, dar plămânii n-ar fi rezistat la presiune. Până la urmă s-au hotărât: l-au conectat la aparate, într-o Salvare şi au plecat către Bucureşti. Drumul, în mod obişnuit, durează 2 ore şi jumătate. Ambulanţa a făcut o oră, mergând cu alarma pornită. Poliţia a pus şi ea umărul, escortându-i în Buzău şi pe alte porţiuni aglomerate de drum.

Noi, ceilalţi prieteni, ne aflăm în Bucureşti. Drumul Ambulanţei de o oră a însemnat şi pentru noi un calvar. Am dat toată ziua telefoane celor din familie, interesându-ne de soarta lui. N-am reuşit să facem altceva decât smerite rugăciuni către Domnul, disperate, bâlbâite. Ne era foarte teamă. Fiecare se imagina în postura lui. Ne întrebam când am uitat aşa deplin de viaţă? Cum ne-au abătut de la calea frumoasă toate problemele zilnice? Când ne-am schimbat atât, încât nu mai ştiam decât birou, munca, bani? Cum de am fost atât de inşelaţi?

O idee salvatoare a fost emisă de cineva: hai să citim cu toţii, 7 persoane, Acatistul Sfântului Nectarie. Ba chiar să mergem şi la Radu Vodă pentru untdelemn. Era 1 noiembrie. Noi nu puteam pleca de la birou, aşa încât ne-am sunat prietenii disponibili ca să-i trimitem la Radu Vodă. Unul dintre ei a reuşit să meargă acolo şi să obţină o sticlă de untdelemn. Am pus mână de la mână şi am strâns bani din care am plătit Sfânta Liturghie la mai multe Biserici din Bucureşti. Fiecare şi-a sunat cunoştintele din cler, rugându-i să-l pomenească pe prietenul nostru. Deseori, în timpul zilei, mai multe lacrimi se vărsau pentru situaţia socantă în care ne aflam. Am fi dat orice ca Sfântul Nectarie să mai facă o minune şi cu noi, aşa cum le citisem în cărţile despre el. De fapt, chiar i-am promis că vom publica totul dacă A. rămâne în viaţă.

Prima noapte, cea de care, teoretic, n-ar fi scăpat, a trecut. Cu bine. Era 2 noiembrie. Abia aşteptam să ne revedem la birou ca să aflăm veşti unii de la alţii sau să-i mai sunăm pe cei din famile, aflaţi la spital. Ne-am reîntâlnit dimineaţă cu feţele crispate de nesomn şi îngrijorare. Da, trecuse noaptea cea critică, dar de data asta medicii au garantat că pe a doua nu o mai apucă. În această zi, pe la prânz, a ajuns mirul de la Sfântul Nectarie la A.V. la spital. Am găsit o asistentă drăguţă care a acceptat să-l ungă cu untdelemn de la moaştele Sfântului Nectarie. Eram teribil de tensionaţi. Apoi i-am dat şi cu mir de la Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, Panthanassa, de la Biserica Rusă. Nimeni nu spunea nici un cuvânt, toţi aşteptam măcar o veste cât de mică, bună. Unul singur dintre noi a spus la un moment dat că dacă i-am dat cu mir, totul e ca şi rezolvat. Şi ne-a mai zis că dacă a făcut Sfântul atâtea minuni, va face încă una, şi de data aceasta, şi nu ne va trece cu vederea, chiar dacă nu prea ne era familiar nici măcar numele Sfântului….

Perioada de sedare puternică a durat până pe 8 noiembrie. A trecut, adică, şi de cea de a doua noapte critică, şi a treia. Dar era inconştient în continuare, şi nici un medic nu se arăta optimist. Nu primeam la întrebări decât ridicat din umeri. Trebuia doar să aşteptăm, şi – îi citez pe doctori- “doar o minune îl poate salva”.

A fost minunea. A fost salvarea. Tot calvarul a trecut în ziua frumoasă de 9 noiembrie, când A.V. a deschis ochii. Ce bine că am avut şi un şoc pozitiv! Da, fiindcă am fost din nou şocaţi cu toţii, deşi speram noi că se întâmplă vreo minune… Dar şocaţi au fost şi medicii. Au încercat să-i oprească sedativele. A început să respire singur, dar conectat încă la aparat. I-au făcut repede analize şi s-a constatat ca hematomul retroperitoneal care există în zona abdomenului începuse să se resoarbă. Cu alte cuvinte, minunile curgeau una după alta. După puţine zile de la trezire, a mişcat şi mâinile, a respirat independent de aparate, apoi a vorbit. Îl căpătasem înapoi! Am plâns iar, de bucurie de data asta, dar ce lacrimi dulci! Eram încremeniţi de recunoştinţă către Sfântul. Era clar ca “intervenţia” lui fusese. Doar trezirea minunată a fost de ziua prăznuirii lui, 9 noiembrie.

Şi iată-ne acum, la 5 luni de la teribilul accident, făcându-ne planuri de vacanţa cu A., care acum face recuperare fizică la un Spital din Bucureşti. Este vindecat, întreg, doar cu urmele operaţiilor de la picior, de pe piept şi de pe abdomen, care îi vor aminti mereu de accident, dar şi de minunea Sfântului Nectarie. Este vesel, deşi încă speriat. Medicii înşişi, la externare, l-au “certat” cu cuvintele: “Să nu venim la tine acasă şi să n-ai camera plină de icoane, că pe tine o minune pe care nici noi n-o înţelegem te-a salvat”! E clar: şi pentru medici a fost atipică situaţia.

Cu toţii am învăţat o lecţie de viaţă din accidentul prietenului nostru: mai uşor cu riscurile, mai uşor cu problemele zilnice. Trebuie învestit mai mult în viaţa particulară şi duhovnicească. Ce ne facem dacă plecăm din lumea asta într-o clipită, fără pregătire? Ne alegem cu ce? Cine va purta păcatele noastre, dacă noi nu facem nimic ca să le ştergem? Mirajul problemelor zilnice este foarte periculos. Dar tocmai am văzut că îi avem pe Sfinţi alături. Deci totul e mai simplu. Mai strigăm şi la ei după ajutor, îi mai chemăm şi pe ei la necazuri.

Doamne, luminează-ne pe toţi ca niciodată să nu uităm de Tine! Amin.

Alina Ionescu, 29 ani