Cuviosii Msrturisitori: Visarion, Sofronie si Sf. Mucenic Oprea – 21 octombrie

 

Cuvioşii Mărturisitori: Visarion, Sofronie şi Sf. Mucenic Oprea

21 octombrie

 

http://sfintii-imparati.trei.ro/pagini/sinaxar/octombrie/visarion-oprea-sofronie.jpg

 

 

CUVIOSUL MARTURISITOR VISARION IEROMONAHUL

 

Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, din randul preotilor si credinciosilor ortodocsi romani din Transilvania, s-au ridicat nenumarati aparatori ai dreptei credinte, in fata incercarilor autoritatilor habsburgice – care stapaneau Transilvania din 1688 – de a-i trece cu forta la unirea cu Biserica Romei. Intre acestia se numara cuviosii ieromonahi Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara si Nicodim, protopopul Nicolae Pop din Balomir, preotii Moise Macinic din Sibiel, Ioan din Gales, Ioan din Aciliu, Ioan din Poiana Sibiului, Ioan si Oprea din Saliste, Ioan Pinariu din Sadu, preotesele din Tilisca, din Saliste, Ioan Oancea din Fagaras, Constantin Petric din Jina, Ioan Craciun din Carpinis, Toma Maier din Rahau, Tanase Todoran din Bichiu (in partile Bistritei). Istoria a pastrat, insa, si alte multe nume de preoti si credinciosi, barbati, femei si chiar copii din satele Saliste, Tilisca, Poiana Sibiului, Jina, Deal, Carpinis, Colun, Cuzdrioara (langa Dej) etc., ucisi sau morti in urma suferintelor indurate, batuti pana la sange, intemnitati sau alungati din satele lor.

Sirul acestor marturisitori ai dreptei credinte, incepe cu ieromonahul Visarion Sarai, venit in Transilvania in anul 1744. Acest Visarion, numit din botez Nicolae, era nascut in Bosnia, parintii sai, Maxim si Maria, stabilindu-se apoi in localitatea Kostainita in Croatia. Multi istorici l-au considerat sarb. Mai nou s-a dovedit ca se tragea din “vlahii” din Bosnia, din familia Ciurcea sau Tiurcia. Chiar si intr-un act emis de autoritatile militare din Timisoara era numit “eremitul valah”. Nu stim cand a ajuns in Tara Sfanta. In anul 1738 a fost calugarit in manastirea Sfantul Sava de langa Ierusalim, sub numele de Visarion. Cerceteaza apoi manastirile din Muntele Athos, dupa care se stabileste in manastirea Pakra din Slavonia. Apreciat de mitropolitul Arsenie Ioanovici Sacabent de la Karlovit, in 1744 acesta ii da binecuvantarea sa plece in Banat, iar de aici in Transilvania, spre a lucra in vederea intaririi Ortodoxiei, amenintata de uniatism. Trece prin Timisoara si pe la unele manastiri banatene, facand un popas mai indelungat la Lipova, in martie 1744. In apropierea orasului a ridicat o cruce, din fata careia predica multimilor de credinciosi romani din imprejurimi, veniti aici mai cu seama cu prilejul targurilor saptamanale. Aceste lucruri le scrie protopopul Nicolae Stoica de Hateg in Cronica Banatului. La aceasta cruce s-au facut apoi adevarate pelerinaje, incat autoritatile de stat au fost nevoite, in mai multe randuri, sa ia masuri pentru impiedicarea lor.

Parasind Lipova, s-a indreptat, pe Valea Muresului, spre Dobra (jud. Hunedoara), insotit de un mare numar de credinciosi, precum si de trei negustori “greci” din Lipova (deci, macedo-romani), Dima Nino, Gheorghe Nicola si Gavrila Bistro. La Dobra a tinut credinciosilor aceleasi predici simple, prin care ii indemna sa nu asculte de preotii uniti, ci sa ramana statornici in credinta ortodoxa.

De aici, inconjurat de multimi, s-a indreptat spre Deva si Orastie, ajungand apoi la Salistea Sibiului. Pretutindeni era intampinat de mii de credinciosi, se trageau clopotele bisericilor din satele prin care trecea. Iar prin cuvintele sale mobiliza pe ascultatori, intarindu-i in credinta stramoseasca. Efectul predicilor sale a fost uluitor, incat episcopul unit Inonchetie Micu relata: “La indemnul lui, in multe locuri poporul nu mai merge la biserica, nu se serveste de preotii uniti, mortii si-i ingroapa fara prohod si fara mangaierile duhovnicesti, copiii si-i boteaza prin femei batrane si se intampla si alte pagube duhovnicesti de felul acesta”.

A ramas cateva zile la Saliste, unde a izbutit sa intareasca in legea strabuna pe credinciosii din Marginimea Sibiului, care au devenit apoi cei mai inflacarati aparatori ai ortodoxiei. Pe locul unde a propovaduit la Saliste s-a ridicat mai tarziu schitul numit “de la Fantana Foltii”, cu hramul Izvorul Maicii Domnului.

Si-a continuat drumul spre Sibiu, dar autoritatile – informate de succesul predicilor sale – au dispus arestarea lui si a celor trei negustori care il insoteau. Inchisi la Sibiu, lui Visarion i s-a luat un lung interogatoriu, din care se desprind si cateva din datele biografice pe care le-am notat aici. La intrebarile puse in legatura cu predica sa impotriva uniatiei – principala acuza ce i se aducea – a refuzat sa raspunda. Cu aceasta, misiunea lui Visarion poate fi socotita ca incheiata. Ea a declansat insa o adevarata miscare de rezistenta in fata uniatiei in toata Transilvania, care a durat mai bine de 15 ani si in cursul careia nenumarati preoti si credinciosi au indurat suferinte fizice si morale, iar unii au primit cununile muceniciei pentru apararea dreptei credinte.

Din Sibiu, Visarion a fost trimis in inchisoarea din Deva, de acolo la Timisoara, Osiek (in Croatia) si Raab (azi Gyor, in Ungaria), ca, in cele din urma, sa fie inchis in fioroasa temnita de la Kufstein, in Muntii Tirolului. Aici se crede ca a si murit, ca sfant marturisitor pentru Ortodoxie. Cei trei insotitori ai sai au fost inchisi la Sibiu si Timisoara, fiind eliberati numai dupa un an.

Marele carturar Samuil Micu scria ca lui Visarion “ii iesise vestea ca e sfant”. Poporul dreptcredincios din Transilvania asa l-a socotit intotdeauna. A dobandit sfintenie prin moartea lui muceniceasca la Kufstein. Drept aceea, Sfantul Sinod al Bisericii noastre in sedinta sa din 28 februarie 1950, a hotarat ca ieromonahul Visarion sa se numeasca cu sfintii si sa se cinsteasca dupa toata pravila sa ca sfant marturisitor, alaturi de cuviosul ieromonah Sofronie de la Cioara si credinciosul taran Oprea Miclaus din Saliste. Canonizarea lor solemna s-a facut in Catredala din Alba Iulia, la 21 octombrie 1955; de atunci, ei sunt cinstiti dupa cuviinta in aceasta zi, ca oricare din sfintii si mucenicii bine placuti lui Dumnezeu, caci prin jertfa vietii lor, ca si multi alti preoti si credinciosi transilvaneni, a supravietuit Biserica Ortodoxa romaneasca.

“Izvor de lumina si de dreapta credinta te-ai aratat, Cuvioase Visarioane, si facerile tale de bine peste toti s-au revarsat; iar noi lauda aducem Atotputernicului Dumnezeu si cantam: Aliluia” (Din Acatistul Sfintilor Marturisitori Visarion, Sofronie si Oprea, condacul 8). 

 

Cuviosul Mărturisitor Sofronie de la Cioara

 

S-a născut în satul Cioara din judeţul Alba, în prima jumătate a sec al XVIII-lea. Numele lui de botez fusese Stan, iar cel de familie Popovici, dovadă că familia sa avea ascendenţă preoţească. Tunderea în monahism a avut loc într-o mănăstire „de peste munţi”  poate la Cozia. Din anul 1756, el construieşte un schit într-o pădure de lângă satul său natal, unde dădea învăţătură la câţiva copii. Învăţătura lui însă nu era puţină, de vreme ce era adeseori numit „dascălul” şi în plus satele din jur cereau să i se îngăduie să le dea învăţătură.

În primăvara anului 1757, autorităţile din Vinţ i-au distrus biserica şi chiliile mânăstirii, el abia putând scăpa cu fuga, şi refugiindu-se în părţile Hunedoarei. De acum el va începe pregătirea tulburării şi a răscoalei împotriva stăpânirii, căci lumea nu mai putea răbda silniciile la care era supusă. În toamna anului 1759, călugărul Sofronie va lua parte la adunarea din Apold, sub conducerea protopopului Ioan din Sălişte. Aici se aducea de veste că împărăteasa dădea voie fiecăruia să aleagă între uniaţie şi Ortodoxie, drept pentru care Cuviosul Sofronie va străbate până la Crăciunul aceluiaşi an mare parte din judeţul Hunedoara, ducând această veste şi îndemnând la alegerea sau păstrarea Ortodoxiei.

Într-o zi însă, căpetenia judeţului îl va aresta şi-l va arunca în temniţa de la Bobâlna. Vestea arestării lui s-a răspândit cu repeziciune, iar pe 13 februarie, un număr de 500-600 de oameni, împărţiţi în trei cete, îl vor elibera, şi se vor retrage în munţii Apuseni, unde apărarea era mai uşor de organizat.

La data de 21 aprilie 1760, Cuviosul Sofronie va intra în oraşul Zlatna, unde a vorbit poporului în graiul lui simplu, arătând că Ortodoxia trebuie păstrată cu orice preţ. Efectul acestei cuvântări a fost uimitor, toţi românii din Zlatna declarându-se ortodocşi. Această biruinţă asupra uniaţiei s-a transformat în sărbătoare, aşa încât în data de 10-11 august 1760, miile de oameni adunaţi acolo, împreună cu un sobor de preoţi au alcătuit câteva memorii, unul către împărăteasă iar altele către guvernul ardelean, memorii în care se cerea respectarea credinţei ortodoxe.

În 20 octombrie 1760, împărăteasa va recunoaşte pentru prima oară că românii au suferit multe din pricina credinţei lor, iar călugărului Sofronie i se făgăduia pază obştească, fiind liber să călătorească în orice parte a ţări pentru a împăca bisericile şi pe oameni. În data de 14-18 februarie 1761, Sofronie va convoca un sinod la Alba-Iulia, unde se va aproba de către autorităţile austro-ungare libertatea religioasă, dreptul numirii unui episcop ortodox şi eliberarea celor închişi pentru credinţă.

Aceasta va rămâne una dintre cele mai luminoase pagini din istoria vieţii bisericeşti a Transilvaniei. Prin siguranţa, stăpânirea de sine, graiul cald şi nemeşteşugit cu care se adresa, acest călugăr a reuşit să stăpânească mulţimile, astfel că atâtea mii de oameni nu au săvârşit nici o tulburare nici în Abrud, nici la Alba-Iulia.

Când însă cruzimile şi nedreptăţile generalului Bukow, trimis în Transilvania pentru a face ordine, vor întrece măsura, Cuviosul se va retrage la mânăstirea Robaia, apoi simplu arhimandrit la Argeş, supraveghind viaţa bejenarilor ardeleni şi urmărind viaţa bisericească de la nordul Carpaţilor. De aici va încuraja pe cei şovăielnici, va ameninţa pe cei ticăloşi, şi va strecura frica în rândul guvernanţilor de la Sibiu, care au fost nevoiţi să împlinească cele mai multe din scopurile pentru care el luptase. Astfel, pentru faptul că se interesa de viaţa Bisericii din Ardeal, a fost condamnat la 5 ani de muncă silnică. Sentinţa nu va fi însă executată, căci el era deja refugiat peste munţi, şi în scurt timp va deveni egumenul mânăstirii Curtea de Argeş.

A fost canonizat de către sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe Române în data de 21 octombrie 1955, având ca zi de prăznuire ziua de 21 octombrie.

 

Sfântul Mucenic Oprea Nicolae din Sălişte

 

Cunoscut şi sub numele de Oprea Miclăuş, acesta a fost ţăran, contemporan cu ceilalţi doi martiri ai ortodoxiei transilvane, preoţii Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, cu acesta din urmă fiind şi tovarăş de suferinţă în închisoare. El s-a dovedit a fi un neînfricat luptător pentru apărarea Ortodoxiei, ca dovadă stând şi mărturiile scrise ale acelor vremi. El a ajuns să bată de cel puţin trei ori la porţile împărătesei Maria Tereza şi ale sfetnicilor ei, ducând jalbe de protest împotriva regimului la care erau supuşi românii din Transilvania, şi cerând libertate pentru credinţa strămoşească.

Cel dintâi drum spre Viena l-a făcut în luna octombrie a anului 1748, când a însoţit pe măcelarul Ioan Oancea din Făgăraş, care  îşi va găsi sfârşitul în temniţă. Ei nu au fost primiţi de împărăteasă însă au bătut la alte uşi din preajma palatelor ei, dintre care şi la cea a soţului împărătesei. Când a trebuit să pornească a doua oară la drum, Mucenicul Oprea a fost mai grijuliu şi mai înţelept, aşezându-se mai întâi în Banat, de unde a luat legătura cu cei din părţile Sibiului, de unde a primit ştiri şi bani, pentru a putea compune în latină sau germană cuprinsul jalbelor destinate împărătesei şi sfetnicilor ei. Aşa se face că în decursul anilor 1749-1752, cancelariile din Viena şi Sibiu au trebuit să dea un răspuns întemeiatelor plângeri privind libertatea credinţei ortodoxe.

Al doilea drum la Viena a avut loc în toamna anului 1750, alături de alţi patru deputaţi, şi anume : Bucur Mogoş (sau Bârsan) din Gura Râului, Moga Triflea din Orlat, Coman Banu din Poiana, şi Constantin Petrică din Jina. Ei au fost primiţi de contele Kolovrat, preşedintele comisiei Curţii din Viena, care i-a sfătuit să plece acasă. La întoarcere se va opri în Banat, în satul Becicherec. Aici îi va întâmpina, în 1752, pe cei doi trimişi ai românilor din sudul Transilvaniei, preoţii Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, cu acesta din urmă plecând în al treilea şi ultimul drum spre Viena. Aici vor fi arestaţi şi aruncaţi în închisoarea de la Kufstein, în care îşi vor găsi sfârşitul.

Nu se ştie condiţiile în care cei doi şi-au dat sufletele în mâinile Domnului, dar cert este că eroismul şi curajul acestui ţăran sunt uimitoare, drept pentru care îngerii lui Dumnezeu şi inima poporului român i-au înălţat Sfântului Oprea locaş de neuitat în altă patrie, plină de slava cerească. Acest gând l-a împlinit în 21 octombrie 1955 şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, când a canonizat pe Sfântul Oprea Nicolae, dimpreună cu cei doi vrednici preoţi, Ioan din Galeş şi Moise  Măcinic din Sibiel.