Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partos – 15 septembrie

  

 Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş

15 septembrie

 

Sfantul Iosfif cel Nou de la Partos

 

 

 

Acest ales ierarh a dobândit, încă din vremea petrecerii sale în lume, aureola sfinţeniei, luminând astfel în negura veacurilor filele de istorie a mitropoliei Banatului, cu nădejdea împlinirilor de astăzi. Biserica noastră l-a înscris cu evlavie în râdul sfinţilor săi, în hotărârea din 28 februarie 1950, apoi în aceea din şedinţa solemnă a Sfântului Sinod din 10 octombrie 1955, privind generalizarea cultului unor sfinţi cu moaşte la noi în ţară şi la canonizarea sfinţilor români. Nu putem uita nici gestul prin care Biserica Ortodoxă Sârbă, în virtutea iubirii care a  apropiat mereu Bisericile noastre surori, a împlinit pentru acest fericit părinte procedura proprie de trecere în rândul sfinţilor la 14-27 mai 1965.

Tomosul de canonizare dat de Patriarhia Română adevereşte că : „…făcându-se amănunţite şi temeinice cercetări asupra vieţii şi petrecerii Cuviosului Părinte Iosif şi stabilindu-se fără putinţă de împotrivire că acest sfânt bărbat a  strălucit ca un vas ales al Domnului…precum şi că a lăsat în urma lui mireasma sfinţeniei pentru viaţa sa curată şi pentru minunile ce le-a săvârşit, chemând puterea Celui Preaînalt în ajutorul nostru, hotărâm dimpreună cu Duhul Sfânt ca de acum înainte Părintele nostru Iosif să se numere cu sfinţii…”.

Dintre atestările cele mai cunoscute privind păstorirea, iar mai apoi cultul de care s-a învrednicit, putem enumera câteva însemnări slavoneşti. Mai întâi este vorba despre epitaful de pe mormântul său, care spune : „Prea Sfântul Iosif cel Nou, fost mitropolit al Timişoarei”. Este grăitor apoi textul aflat pe un Minei slavon din 1529, găsit la mânăstirea Sângeorge, în prezent fiind la Episcopia Vârşeţului : „Această carte este a Mitropolitului Kir Iosif al Timişoarei la anul 1655…care de bunăvoie a părăsit eparhia retrăgâdu-se la mânăstirea Partoş…”. Atrage luarea aminte şi o însemnare făcută în 1749 pe o Evanghelie aflată la vicariatul ortodox sârb din Timişoara: „Această sfântă carte trebuincioasă pentru suflet…o depun azi, eu, păcătosul robul lui Dumnezeu numit Hagi Peici, la mânăstirea Partoş, unde este aşezat trupul sfântului vlădică Iosif…”. De asemenea, prezintă importanţă şi inscripţia „Sfântul Părintele nostru Iosif cel Nou”, însoţită de troparul ce-i cinsteşte viaţa, aflată pe o icoană din 1782, pictată de preotul Ştefan Bogoslovici, care a donat-o mânăstirii Partoş pentru a fi aşezată deasupra mormântului, unde se află şi astăzi. Mai putem menţiona şi un manuscris intitulat Prolog de vlădica Iosif al Ţării Valahe, cumpărat în 1652 de un călugăr a mânăstirii Studeniţa de la mânăstirea Vodiţa.

Datele aflate însă nu pot fi cu totul îndestulătoare, de aceea unii cercetători s-au oprit doar la atestarea sa, alţii au adus câteva mărturii corespunzătoare exigenţelor obiectivităţii, dar timpul însuşi scoate la lumină noi amănunte pe care cei îndreptăţiţi le vor discerne cu râvna cuvenită. Descoperiri arhivistice mai recente privind acte ce par a vorbi despre vieţuirea Sfântului întăresc convingerea în îmbogăţirea ştirilor referitoare la osteneala sa.

Referitor la viaţa Sfântului, se ştie cu precizie că ea a început în 1568, în oraşul Raguza Dalmaţiei, dintr-o familie de creştini valahi, fiind numit la botez Iacob. Tatăl său a murit de timpuriu, iar când băiatul avea 12 ani, mama sa l-a trimis la şcoală în oraşul Ohrida. La 15 ani intră în viaţa monahală, fiind închinoviat la mânăstirea din Ohrida, unde rămâne timp de 5 ani, după care merge apoi la Muntele Athos, la mânăstirea Pantocrator , unde devine schimonah, cu numele Iosif. Aici este foarte preţuit pentru viaţa sa aleasă, pentru darurile cu care fusese înzestrat (era vestit pentru darul vindecării), astfel că a fost hirotonit preot şi pus duhovnic, apoi egumen în mânăstirea Sf. Ştefan din Adrianopol. Apoi este ales egumen al mânăstirii Cutlumuş din Athos, din a cărei obşte făceau parte mulţi călugări români. După moartea mitropolitului Timişoarei românii bănăţeni s-au gândit la Cuviosul Iosif , stabilit între timp în preajma mânăstirii Vatopedu, ca cel mai potrivit păstor al Bisericii locale. Astfel, în anul 1650, în luna iulie, deşi era în vârstă de 82 de ani, Cuviosul Iosif este hirotonit arhiereu şi instalat Mitropolit al Timişoarei. Se spune că în ziua în care a sosit în Timişoara, credincioşii i-au adus un olog bolnav de mulţi ani, pe care Sfântul l-a vindecat cu rugăciunea. Rămâne în scaunul mitropolitan timp de trei ani, după care datorită vârstei înaintate, după ce a pus totul în bună rânduială prin înnoirea vieţii duhovniceşti şi prin înţeleapta chivernisire a treburilor bisericeşti, se retrage la mânăstirea Partoş. Locul cârmuirii sale vlădiceşti, precum şi al activităţii sale monahale de început s-au legat de numele său pentru totdeauna, fiind numit „de la Partoş” şi „Mitropolitul Timişoarei”, într-un cuvânt, patronul sau ocrotitorul Mitropoliei Banatului.

Mânăstirea Partoşului era cunoscută ca un important centru bisericesc, cu o şcoală pentru preoţi şi care număra nu numai călugări din Banat, ci şi din Ţara Românească, ceea ce se constituie într-un argument pentru dovedirea legăturilor permanente care existau între cele două provincii româneşti. Vieţuirea de aici a Sfântului, timp de 3 ani, a mărit importanţa şi rosturile aşezământului, spre el îndreptându-se cu şi mai mare zel, pasul credincioşilor. În acest loc, la Praznicul Adormirii Maicii Domnului din anul 1656, Sfântul Iosif, în vârstă de 88 de ani şi-a încredinţat sufletul Celei sub al cărei acoperământ s-au aflat mânăstirile unde a ucenicit şi s-a desăvârşit Sfântul. Se spune că la moartea sa clopotele mânăstirii au început să bată singure. Mormântul său din biserica mânăstirii a fost străjuit cu devotament timp de trei secole, până în ziua de 7 octombrie 1956, când, după dreapta socotinţă, Sfintele moaşte au fost strămutate în catedrala mitropolitani din Timişoara.

Înaintea sfintelor sale moaşte, credincioşii au îngenuncheat mereu cu credinţa rodirii rugăciunilor spre cele de folos întregii obşti. În invocarea numelui său, Biserica adaugă şi darul facerii de minuni. Viaţa întreagă i-a fost minunată prin faptele săvârşite din dragoste de Dumnezeu şi de oameni. Icoane din această viaţă, eternizate printr-o măiastră lucrare, împodobesc acea raclă în care Biserica din Banat îşi păstrează cu aleasă preţuire „comoara legii străbune”, cum este numit Sfântul în acatistul său. Spiritul său ecumenic îl determina să nu facă deosebire între oamenii de diferite credinţe, atunci când aceştia se aflau la strâmtorare. Era recunoscut şi prin jertfelnicia sa pentru obşte, prin binecuvântarea muncii şi roadelor câmpului şi prin grija de ferirea de orice pagubă şi primejdie a cetăţii păstorite. Nu mai prejos erau respectul pentru dreptate, prin pedepsirea răufăcătorilor şi mercenarilor nevolnici, de a căror silnicie mulţi alergau, aşa cum iarăşi arată acatistul Sfântului, la ajutorul său, ca la un scut tare. De altfel, aceste nepreţuite însuşiri care exprimă cu adevărat sfinţenia, trebuiau să se dovedească nestinse prin sufletele celor ce intrau în moştenirea sa duhovnicească, după cum iarăşi pomeneşte rugăciunea înălţată : „Şi aşa virtuţilor tale urmând, Sfinte Iosif, neîncetat să sporim în credinţă, în dragostea de Dumnezeu şi către aproapele şi în toată fapta cea bună, ca să ajungem toţi la limanul cel mult dorit al mântuirii”.

Nu trebuie să trecem cu vederea nici lucrarea de învăţător al obştii încredinţate, căci Sfântul a strălucit şi printr-o aleasă cultură teologică, după cum reiese din diferitele sale cuvântări, păzite cu fidelitate în mintea şi inima celor din preajmă, care însă nu au avut trebuincioasa îndemânare să le transmită mai departe în scris. Se ştie,  de asemenea, că râvnitorul păstor avea o deosebită dragoste faţă de carte. Amintim aici cartea sa de la 1592, păstrată până astăzi, dar care poate fi numai una dintre cele pe care le-a avut. Tot de o importanţă aparte este şi cartea Prologul, care sugerează activitatea cărturărească desfăşurată pe făgaşul tradiţiilor bisericeşti.